În urmă cu câteva zile, postul britanic BBC a lansat documentarul „New Gipsy Kings", care prezintă viețile noilor vedete din muzica românească: maneliștii. Britanicii îi numesc pe băieții ăștia „staruri gipsy-pop" și sunt fascinați de cum zboară banii pe frunțile și-n buzunarele maneliștilor, pe la cumetrii și petreceri.

Documentarul a stârnit ceva reacții de furie în țară, iar supărăcioșii și-au băgat deja unghia-n gât. Motive vechi, revenite-n actualitate: „iar își bat străinii joc de noi", „prezintă România într-o lumină foarte proastă" sau „da' de ce sunt promovați maneliștii, când avem o grămadă de olimpici??!!".

M-am uitat la documentar și lucrurile stau, de fapt, fix pe dos. Nu doar că filmul ăsta nu face imagine nasoală României, dar este una din cele mai bune reclame pentru țara asta, cel puțin din ultima vreme. După ce-or să urmărească documentarul „New Gipsy Kings", străinii își vor da jos pălăriile în fața poveștilor de succes ale lui Adrian Minune, Florin Salam sau Dan Bursuc, după care vor aplauda, în picioare, România.

Uite de ce ar trebui să te mândrești prin toată lumea cu documentarul ăsta:

Să nu ne ascundem după deget, că suntem aici, între noi. În ochii europeanului average, ăla care abia știe să arate țara asta pe hartă, românii sunt niște săraci lipiți, care n-au văzut trei bancnote una lânga alta decât la Monopoly. Iar adevărul e că România chiar iese în evidență cu oameni sărmani, care dorm pe străzi și se-nchină cu două mâini la ajutoare sociale sau care, disperați și cu nevoi, găinăresc la greu prin Europa. Dacă astea nu-s de ajuns, țara s-a remarcat recent cu alte sărăcii: jucătorii de la echipa națională de fotbal, care au părăsit primii Campionatul European.

Pentru contrabalans, trebuie să se știe că-n colțul ăsta uitat de lume trăiesc și bogătani care-nvârt banii cu lopata. Iar datorită documentarului de la BBC, lumea întreagă va afla că aici își duc zilele și oameni care produc banul gros. Și nu-l fac oricum, ci printr-o activitate nobilă: alină suflete cu vocile lor de aur. Așa câștigă milioane de euro și se lăfăie în viloaie cu etaj, mașini de lux și piscine. Fix cum zice Adrian Minune în film: „e viață de sultan".

Nu e vreun secret că România are probleme mari cu rasismul. Suntem în topul țărilor europene la capitolul ăsta, lucru subliniat , chiar în primele minute ale documentarului, de-un tip din Taraf de Haïdouks . Omul povestește cum oamenii se ascund de el când îl văd în piață, de teamă să nu se trezească fără portofel. „Peste tot e rasism, dar nicăieri nu-i ca în România", spune alt membru alt tarafului.

Paradoxal, însă, documentarul ăsta ar putea să ne scoată mai puțin rasiști decât suntem în realitate. Cum? Simplu, lumea largă să fie indusă-n eroare de succesul formidabil al starurilor de manele. Clipuri cu milioane de vizualizări pe Youtube, mii de discuri vândute și concerte peste concerte. Nu sună rău deloc, nu? Serios, dacă ascultă atâtea manele, înseamnă că românii nu-i judecă pe bază de etnie pe artiștii ăstia, nu-i așa?

Așa vor gândi o grămadă de europeni după vizionarea filmului. Și probabil c-or să reacționeze la modul: „Românii ăștia sunt descuiați la minte, n-au boală pe minorități și ascultă muzică fără să le pese de etnia celui care o cântă!". Uite așa, filmul ăsta ne scoate mult mai bine decât merităm.

E adevărat, Justiția din România are oricum o imagine bună în străinătate. Documentarul ăsta vine să confirme asta. Dacă se-ndoia cineva că avem judecători integri, uite aici poveste culeasă din documentar: ditamai vrăjitoarea de magie albă, cu bani gârlă în conturi, este momentan după gratii. O cheamă Sidonia, e vrăjitoarea de suflet a manelistului Adrian Minune și-a încercat, în urmă cu vreo doi ani, să mituiască un judecător.

A vrut să-i dea o atenție de 45 de mii de coco și-un bolid de lux, ca să-și vadă fiul și soțul ieșiți din închisoare. Doar că tipul cu robă a refuzat combinația și-a denunțat-o pe Sidonia, care a fost condamnată. Ei, toată întâmplarea asta demonstrează un lucru: cu Justiția din România nu te pui, că oamenii ăștia sunt mai incoruptibili decât Papa.

Ca român adevărat, care ține la imaginea țării lui, bănuiesc că n-ai vrea să fii luat drept un zgârciob cu lacăt la buzunar, care nu cheltuiește bani decât pe pâine și facturi. N-ai vrea, nu? Sigur, pragmatismul e o calitate, dar, la fel ca orice lucru, prea mult strică. Stai calm, documentarul ăsta ne prezintă bine de tot. Din el reiese că românul e creatură cumsecade și cu dare de mână.

Dacă muzicianul care-i cântă e talent și fericește timpane, românul scoate imediat banul. Lei, euro sau lire sterline, ce iese din buzunar. Atât de darnic e, că aruncă bancnotele pe fruntea artistului care-i bucură artera, fără să se uite la zerouri. Ca să-nțelegi dimensiunile generozității, Regele Florin Salam încasează, la o nuntă, vreo patru mii jumate de euro (de ăia adevărați, boss ) de la mire, numai în timpul unei melodii. Îți dai seama cum i-a răscolit maestrul Salam sentimentele omului, dacă a ajuns să marce atâtea lovele. Nu-i puțin lucru.

Poate nu ești fanul numărul unu al lui Adrian Minune și nici al lui Salam. Totuși, n-ai cum să nu admiri cum oamenii ăștia s-au ridicat de jos. Povestea lui Adrian Minune, spre exemplu, e o lecție de viață pentru orice român. De la șoim al patriei, obligat să-i cânte ode lui Ceaușescu, la artistul vedetă de azi. Imediat după '90, omul a început să cânte în cafeneaua lui Fane Spoitoru, din București, mai întâi la acordeon, iar mai apoi cu vocea, în limba țigănească.

După care, a avut o viziune, cum n-au mulți în țărișoara asta: s-a prins că trebuie să cânte-n română, ca să aibă succes la publicul larg. Minune s-a adaptat realității din jur, la fel ca Florin Salam, care spune că „improvizezi ca să placi publicului". Povestioarele astea ar trebui să te inspire cumva și să te-nvețe că dacă-l iei pe „nu" în brațe, n-o să ajungi mai departe de birtul de peste drum.

Într-o țară afectată grav de abandonul școlar și cu șomajul la cote mult peste media din Europa, uite că mai e o șansă pentru generația tânără. Cel puțin asta îți arată documentarul BBC, că mai există speranță pentru puștanii fără posibilități din țara asta: Școala de Manele, înființată de cunoscutul Dan Bursuc. Dacă ești june și visezi să fii aclamat pe cele mai prestigioase scene ale țării, nu concursurile de talente muzicale sunt răspunsul . Școala asta e.

Condițiile sunt excelente: se cântă neîncetat, peste tot, se repetă în draci și se pot înscrie la cursuri băieți și fete de orice vârstă. Momentan, sunt 12 studenți, aleși dintre ăia mai răsăriți, pe care Dan Bursuc și școala lui i-au scos din foamete. Ah, și dacă ai impresia că nu se face treabă, află că Bursuc nu-i vreun diletant: a angajat cântăreți de operă ca să-i strunească pe cei 12 cursanți. Totul gratis, că așa se sprijină tinerele talente, nu cu vorbe și like-uri.

„Platesc eu, din buzunarul meu, tot ce au ei nevoie", zice Bursuc pentru BBC. Dacă nici chestia asta nu te convinge că documentarul ăsta e cea mai bună reclamă de țară, înseamnă că-ți lipsește viziunea, aia care i-a dus pe alde Minune și Salam atât de departe-n viață.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre manele:
Clipul cu românii care cântă manele-rap în metroul din Paris e tot ce-are mai frumos de oferit țara noastră
Manelele din Olanda sunt mai dubioase ca cele din România
Cum am scos un album de manele-rap și am crezut că o să ajung faimos în România