10 piese din selecția României pentru Eurovision care vindecă deochi, pandemie și dezleagă cununii

Minunatul 2022 nu încetează să ne uimească, deși, ce să mai, e abia ianuarie și nici nu s-a terminat luna. Iată, există ceea ce fără greșeală se poate numi selecția națională Eurovision. E posibil să fie doar impresia mea, dar cam simt că nimănui nu-i mai pasă. Firesc, cumva, că n-avem nicio șansă, că totul e politizat de la prima notă muzicală până la ultimul SMS, că dacă ar merge Adi Minune sau al nostru FS ar rupe mapamondul și chiar Europa pe genunchi.

România nu mai are șanse nu doar din cauză că nu mai participă Mihai Trăistariu la Eurovision, ci pentru că totul a rămas la fel. De la genul de piese care vor fi alese pentru scena mare de la Torino, unde o să aibă loc concursul în 2022, până la felul în care sunt alese de TVR, cu o mică excepție, dar și până la artiștii participanți care au rămas blocați într-un trecut al lor glorios, undeva departe. Sunt vreo doi–trei curajoși care încearcă altceva, dar n-o să conteze. Juriul are un drept de veto mai mare decât publicul, public care poate să aleagă cinci piese cu șanse la finală. Nici nu mai contează ce trimite România la Eurovision, contează cu ce te alegi tu din competiție, faza locală. Sunt 46 de piese și alegerea e ca la salariu: avans pe 12 februarie, lichidare pe 5 martie.

Chiar dacă uneori artiștii devin penibili cu ceea ce vor să facă, tot se cântă despre pandemie și conspirații, cu subtilitate, desigur, despre românii de peste granițe, doine reinterpretate greșit, încercări nereușite de reinventare, dar sunt și crossovers de genuri cu potențial. Asta e România mea și-a ta de la Eurovision 2022. Audiție plăcută și-ți cer scuze în cazul în care-ți rămân în minte sau ți se agață de suflet.

E probabil cea mai bună piesă înscrisă anul ăsta în Selecția Națională Eurovision. Dar fără nicio șansă să reprezinte România la Torino. De ce? Cum de ce?! Pentru că n-o să trimitem niciodată în fața întregii lumi o caterincă de piesă, cu vibe-uri balcanice autentice așa cum tot cer străinii, cu un mix curajos de genuri muzicale, care, parțial ne reprezintă și ne poate scoate mai în față decât orice „Tornero” sau bătăi în butoaie. Ptiu, Doamne! Ce înseamnă batjocura asta, manelo-rockăreala asta? Să fim originali la Eurovision? NU! Să fim ca până acum: fără farmec, cu aceleași idei de jocuri scenice, aceiași compozitori, aceiași artiști plictisiți și plictisitori și un sound copiat după piese care au câștigat în trecut competiția asta oricum intrată în derâdere.

În orice caz, apreciez curajul celor de la E-AN-NA și a lui Bogdan de la Vâlcea care s-au postat în fața dinozaurilor de la TVR cu ALTCEVA. Un joke entry de calitate care a lipsit mult timp din peisajul ăsta muzical. Nu știu cum oamenii ăștia au făcut față scorțoșilor de acolo care, dacă s-ar putea, ar duce la Eurovision pe scena mare o scenetă cu Divertis din anii ‘90, cu o grafică făcută în Paint, ca aici, peste care să cânte orice muzică. Lăsați! „MALERE” o să se audă prin toate locurile pitorești și open minded din București și nu numai. Și e suficient așa. Un masterpiece care nu o să fie apreciat la adevărata lui valoare.

Okay! Generația Z, ia loc. Bine ai venit la Eurovision 1990. Carmen Trandafir te teleportează puțin în trecut și glorifică, cu sau fără voia ei, o aparentă perioadă de aur pentru muzică în care accentul pică pe voce și poveste, mai puțin pe hype. Ce trebuie reținut: Carmen Trandafir e o voce a generației ei, care trebuie respectată și apreciată pentru contribuția la muzica românească. Doar că, la fel ca alții, a rămas blocată în perioada ei de glorie și crede că așa e bine.

„Pierduți în trecut / Să întoarcem clepsidra și să scriem povestea lor de la început” – desigur, cu referire la povestea ei poetică din versuri, dar grăitoare pentru ce înseamnă ea ca artistă și pentru muzica asta care a pălit odată cu fiecare muzician al generației ei.

Melodia nu transmite nimic, nu te ridică, nu te intrigă, poate doar te face puțin atent. Nu are niciun calcul în spate, e doar o piesă pusă în selecție ca să știi că mult prea stimata Carmen Trandafir încă știe să cânte. Pe lângă astea, străinii n-ar înțelege nimic din ea, deși a încercat să insereze un „smiley face” printre versuri. Așa că pentru Eurovision n-are absolut nicio șansă. Dar, dacă printr-o minune s-ar mai face vreun festival pe la Mamaia, Amara sau Băile Herculane, ar avea șanse la primul loc fără nicio reținere. Jos măștile, sus inimile, vorba aia.

Oprește-te puțin din ce faci. Cezar Ouatu n-a dispărut, nici nu se transformă. E același. Mai încearcă o dată la Eurovision. Poate, poate depășește locul ăla 13, obținut acum aproape zece ani cu piesa „It's My Life”. Doar că ce face omul nostru și în 2022? Exact. Cam la fel ca în 2013. Vrea să arate și acum că are tot ce-i trebuie în calitate de contratenor, dar nu pe filmul ăla de opera vampire și rap yodelling, ci pe ceva mai mellow, cu iz de colind internațional à la Disney. „Pentru Eurovision 2000 e perfectă”, bine remarca un comentator la piesa asta.

Da, piesa lui Cezar pentru Eurovision 2022 e outdated rău de tot, chiar și în engleză. De-aia am și băgat-o în topul ăsta. Și, repet, cam ăsta e filmul tuturor din păcate. Sau e o nepotrivire. Cezar cântă bine, n-am făcut Conservatorul să-l judec la fiecare notă muzicală. Judec ce văd și ce aud, ca un outsider și un fin ascultător al oricărui gen muzical. El cântă corect, dar pentru show-ul nepotrivit. Cam asta e ideea cu care trebuie să rămâi: ar putea fi foarte bine piesa câștigătoare Eurovision 2000!

Asta e piesa noastră! Asta e România mea, e și România ta, e România noastră! Pământ divin, România, cel mai scump cuvânt, Grădina Maicii Domnului, poarta către tunelurile secrete dacice. O piesă făcută cu cap, pentru toți românii din diaspora care au bani să dea SMS și să ducă țara pe culmile succesului la Eurovision – sau Rovision? Asta pentru că, inevitabil, Costi „Forță” Ioniță s-a băgat cu o piesă chiar și la Eurovision. Da, prieteni, el e creierul din spatele acestei opere muzicale. Pentru că omul nostru Costi a știut că Eurovisionul e un alt moment bun să zgândăre ego-urile românilor și să le dea un boost pe patriotism în vremuri grele.

Cântarea României pe rit nou pentru Eurovision via Costi „Forță” le-a adus astfel pe aceeași piesă pe Cream, Minodora și Diana Bucșă. Au această misiune dificilă să te facă să te simți român oriunde ai fi, dar și să treacă de Selecția Națională cu o piesă pe care o auzi în toiul unei nunți sau în timpul unui chef cu mici și bere. Unii zic că am face o figură bună la Torino cu piesa asta, că e vorba doar de distracție și voie bună. Alții zic că e cheesy de patriotică, deși e catchy și că nimeni n-o să stea s-o traducă.

Ce va fi va fi. România mea, FTW! 12 puncte de la românii din Spania! Rămân, totuși, cu o neclaritate. Unde sunt Loredana și gașca de maneliști? Ar fi fost bună fericirea la Eurovision.

Universule mare! Ce ai făcut cu Dan Helciug? Ce artist internațional a ascultat omul nostru și a zis că sună și el la fel? Piesa oricum aduce cu una super cunoscută, deși nu pot să o identific acum. Îmi place duma asta cu „241”, „two for one” gen. Dar, domnu’ Dan, rămâneți la piesa aia cu berea că doar pentru aia o să fiți amintit. Nu pentru încercări curajoase de reinventare când nu e cazul.

Și care e faza cu vocea? Unde-i trasă? Zici că omul a stat în baie, i-a venit ideea asta de dumă și a tras repede refrenul cu căștile telefonului din dotare. Și așa a rămas refrenul și după mix și master. Groaznic. Și nimic mai mult.

Uite aici contraexemplu pentru Dan Helciug. Deși are un aer de Subcarpați, Dora Gaitanovici măcar e mai autentică decât toți artiștii ăștia care vin la Eurovision doar să-ți arate că mai trăiesc. Refrenul e mișto, piesa e puternică cu totul, vocea Dorei iese în evidență, doar că, deși „Ana” are mult potențial, pare nefinisată și nepregătită pentru a fi pusă în scenă cu un show live. 

Cum în 2021 rock-ul a câștigat, alegerea Dorei pare una bună. Doar că are nevoie de acel factor de „WOW”, care să te lase cu gura căscată. Ceea ce încă nu face. Și e păcat că Dora a picat anul ăsta cu toți wannabes care se bazează fie pe numele și renumele lor, fie pe două vorbe și un bass dat tare. O opțiune bună de luat în seamă, dar cred că fără mari șanse, la fel ca la E-AN-NA.

Hopa! Uite că cineva e mai actual și nu rămâne în trecut. Ba chiar încearcă un fusion curajos de folclor, trap și ceva muzică clasică. Legit nu sună rău. Da, da, știu, e tot un Subcarpați radio friendly așa. Dar măcar e o încercare de altceva. Pe de altă parte, încă o dată, dincolo de curajul de a scoate acest etno mai actual, piesa, pe lângă că se termină brusc și parcă își taie tot elanul adunat până în acel moment, nu are nici ea acest factor de „WOW”.

E doar o altă piesă care te mișcă în cerc și nu te incită în niciun fel. Iar când ai și plusuri și minusuri nu-i nici bine, nu-i nici rău. E un fel de „Las-o, bă, că merge-așa”. O românească de-aia clasică. E drept, așa cum am mai zis, că dacă ne prezentăm în fața lumii cu o melodie autentică, balcanică cum zic unii, am fi ușor recognoscibili și s-ar vorbi altfel de România la Eurovision. Iată, din păcate, o altă piesă care nu o să-și atingă potențialul meritat.

Încă o piesă care merită să câștige Selecția Națională, dar nu o să reușească. Mult potențial, multă muncă în spate, autenticitate și curaj. Nah, glumesc. Totul e greșit, de la numele trupei și denumirea piesei până la versuri. Cum a intrat piesa asta în Selecția Națională? Probabil doar să fie la număr, nu?

Efectiv trei boomeri, care au fost cândva folkiști tineri în Vamă, s-au gândit că e bine în 2022 să cânte despre cum să ieși din sistemele microcipate și să trăiești în realitate. Ce? Și mai cântă și despre meme, de parcă ar ști ce-s alea, au și referințe subtile la pandemie, Covid și, probabil, cum totul e o conspirație. Pentru că ai fost „resetat și apoi reprogramat”. Așa că de ce să nu ieși afară, frate? Dacă se poate chiar și fără mască. Pentru că sus inimile, jos măștile. Okay, boomer!

Sincer, nu m-ar deranja să aud piesa asta la Stuf, în Vama Veche, după o noapte grea de beție. Doar să cânte acolo în surdină, fără să mă deranjeze. Cântată de un vamaiot bătrân care se mai încurcă-n versuri, care se mai oprește preț de o țigară și o gură de bere caldă. Așa e mai autentic. „Viața e dincolo de monitoare/ Vino cât încă mai ai o scăpare”. Ăsta e versul. Asta e și dedicația mea pentru ei.

Jessie a confundat și ea Eurovisionul cu alt show. Pentru că piesa ei e făcută fix pentru un radio comercial. Cel mai probabil n-a intrat pe radio, așa că artista a încercat cu Selecția Națională. Așa-i, e o piesă modernă, în ton cu ce auzi zilnic cam la toate radiourile, dar la Eurovision parcă filmul e pe empowerment, pe show și pe show-off.

Pe când ce îți prezintă Jessie e doar o altă dramă de zi cu zi a unor adolescente neînțelese în dragoste care suferă și primesc o voce prin piesa ei. O soluție, poate ingenioasă, ar fi fost să cânte piesa asta în limba engleză. Poate să regăsească o altă orchestrație, să o ducă spre Adele vibes, pe regret și regăsire în dragoste. Dar, ce zic eu, practic să vină cu o altă piesă. Pentru că în forma ei actuală nu are tracțiune deloc și nu îți inspiră absolut nimic.

Rusia a trimis acum ceva vreme niște bătrânici la Eurovision. Ucraina a fost și ea autentică și a apărut cu Verka Serdiucika, această drag stage persona a comediantului Andrei Danilko. Ia uite cum am pus Rusia și Ucraina în aceeași oală în aceste vremuri tulburi. În fine, ce vreau să subliniez este că ambele țări au venit cu ceva care le reprezintă. Și nu au forțat nota, ci doar au făcut spectacol cu niște valori și piese puse pe caterincă.

Letiția Moisescu vine și ea cu „Mirunica” pe valul ăsta de autentic românesc. Dar nu e nimic autentic aici. Cine naiba e Mirunica și cum a intrat ea în folclorul românesc? Și de ce Letiția cântă ca și cum e în postura unui băiat care îi face curte Mirunicăi? Întrebări fără răspuns pentru o piesă fără sens în concursul ăsta.

Ca să arăți lumii că exiști, te-nscrii în concursul Eurovision și arunci o piesă fără absolut nicio noimă. Am dat eu play ca să n-o faci și tu.