Niște heroinomani care au supraviețuit supradozei îți spun cum e viața la limita morții

George Washington, primul președinte al Americii, a spus odată că moartea e „un abis din care niciun călător nu are voie să revină". Dar nu-i băgase-n oala asta și pe heroinomani. Mulți trăiesc pe marginea prăpastiei morții, iar unii ajung într-o cădere liberă în starea de supradoză: li se oprește respirația, se învinețesc la față și li se blochează maxilarul într-o stare incipientă de rigor mortis. Alunecă pe râul acela fără de întoarcere. Dar apoi, ca-n filme, cineva le injectează un medicament magic, care-i aduce înapoi de pe marginea prăpastiei și respiră din nou – trăiesc să mai lupte sau să se mai drogheze încă o zi.

Naloxona reanimează sute de oameni din Marea Britanie în fiecare an. Cel puțin cinci persoane care suferă o supradoză sunt readuse înapoi de pe marginea prăpastiei cu ajutorul naloxonei în Scoția. Cifrele pentru Anglia sunt neclare, pentru că, spre rușinea autorităților, acolo nu există un program național de utilizare a naloxonei. Însă cifrele furnizate de serviciul londonez de ambulanță spun că 1 440 de persoane au primit naloxonă în ultimele zece luni. Asta înseamnă cinci vieți salvate pe zi în capitală, fără să punem la socoteală și celelalte vieți, salvate de cei care lucrează cu drogații și de utilizatorii care administrează, la rândul lor, naloxonă. În Țara Galilor, anul trecut, trusele oferite celor care lucrează și locuiesc cu utilizatori de heroină au salvat două vieți pe zi.

Dar cum e să fii adus înapoi din mormânt și cum rămâne cu oamenii care, în vâltoarea momentului, au împiedicat utilizatorii de heroină să traverseze Râul Styx?

„Îmi aduc aminte că m-am cufundat în bula aia călduță – zona de confort – și că totul îmi aluneca pur și simplu de pe umeri, aveam senzația că sunt «liber»", zice Kevin Jaffray, fost utilizator de heroină de cursă lungă, despre supradoza pe care-a suferit-o la câteva ore după ce a ieșit din pușcărie. „Presupun că senzația aia seamănă cumva cu senzația morții și adevărul e că e o senzație de ușurare și de confort, care, cumva, bate realitatea și frica de moarte."

În timp ce corpul începea să i se închidă – în timp ce plămânii i s-au oprit din funcționare și creierul a început să fie privat de oxigen – i s-a administrat o injecție cu naloxonă, iar Doamna cu Coasa s-a pierdut în ceață.

„Când îți revii, e oribil. Cred c-așa se simt iepurii în lumina farurilor. Habar n-ai ce ți se-ntâmplă; de obicei ești înconjurat de o mulțime de străini; niște oameni în uniforme sau prietenii tăi îți urlă-n față și-ți zic c-ai murit", zice Kevin, care azi e educator pe probleme de droguri, lucrează cu toxicomani și e consultant în Bedford. „Ești dezorientat, confuz, slăbit și foarte speriat. Nu vrei decât să te afunzi la loc în păturica protectoare pe care ți-o oferă heroina; vrei să dispară tot și toată lumea. Fiecare bucățică din tine vrea să se ridice și s-o ia la fugă și să nu se mai opreasă, dar n-ai niciun pic de energie, nimic – ești complet disociat de realitate și totul în jurul tău se petrece ca un reality show de căcat, în care ești vedetă fără voie și n-ai unde să te ascunzi."

„Eu am fost readus la viață cu naxolonă de cinci ori și alea-s doar cele de care-mi aduc aminte", continuă acesta. „Viața mea era un ciclu format din închisoare, spitale, locuit pe stradă și o căutare continuă a uitării, ca să-mi iau gândul de la durerea de a trăi. Bănuiesc că-mi era mai frică să trăiesc decât să mor. Problema când îți revii după naxolonă e că creierul nu vrea să accepte că ai fost mort. E aproape ca un mecanism de apărare care îmblânzește realitatea dură a ceea ce tocmai ți s-a întâmplat. Și se activează această negare a adevărului și tot ce vrei e să te facă medicamentul ăla să uiți din nou."

În cadrul comunității de heroinomani care se injectează, supradozele fac parte din viață. Barbara, care a băgat mult timp heroină și cocaină crack și azi primește un tratament de înlocuire a heroinei, estimează că a salvat circa 15 vieți ale altor heroinomani, cu un amestec de resuscitare cardiopulmonară, respirație gură la gură și, de trei ori anul ăsta, naxolonă. Ea, la rândul ei, a fost salvată de șapte ori, dintre care de trei ori cu naxolonă.

Barbara descrie supradozele și revenirea la viață cu ajutorul naxolonei ca fiind „cam ca atunci când te lovești la cap" în timp ce vii pe bicicletă la muncă. Prima oară a fost salvată cu naxolonă la 19 ani, după ce a ignorat avertismentele care-i spuneau că heroina pe care-a cumpărat-o e foarte puternică. „Am băgat o doză în mașină cu prietenul meu și apoi tot ce-mi amintesc e că m-am trezit la două noaptea la spital", zice ea. „Primul lucru pe care l-am observat e că doctorul era nervos pe mine – era super enervat. Mi-a zis: «Tu-ți dai seama ce faci? Aproape-ai murit.» Am observat că prietenul meu plânsese."

Și asta nu te-a oprit să mai vrei să-ți injectezi heroină? „Nu. M-am gândit c-ar trebui să fiu un pic mai atentă, dar nimic mai mult. E foarte dubios, că supradoza nu-ți provoacă o mare schismă în gânduri, nu te face să-ți spui: «Hei, ești pe calea greșită, aproape te-ai omorât – oprește-te!» În loc de asta, m-am gândit doar c-am dat-o-n bară. Acum te injectezi și ești high, în secunda următoare te trezești și habar n-ai ce ți s-a întâmplat în ultimele zece minute."

Actul alunecării către moarte e o experiență atât de nedureroasă, deci poate de-asta heroinomanii nu-s în stare să învețe din supradoze și unii ajung să fie scoși din ghearele morții cu naxolonă de mai multe ori. „Ești deconectat de la întreaga experiență, pentru că drogul are un efect de atenuare. Brusc, s-a terminat totul și vin ai tăi la înmormântare. Motivul pentru care e greu să-ți dai seama că, practic, ai murit și ai înviat, e că supradoza nu e o alunecare lentă către moarte", zice Barbara. „Când mi-am salvat fostul prieten cu naxolonă, unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus după a fost: «O, doamne, ce ușor e să mori.»"

Dar pe măsură ce oamenii alunecă ușor într-o altă statistică printre numărul în creștere de decese provocate de heroină în Marea Britanie, uneori cineva încearcă să-i tragă înapoi. Și, pentru oamenii ăștia, care nu-s medici profesioniști, dar sunt forțați să folosească naxolona pe alții, experiența e de multe ori înfricoșătoare. Pentru Barbara, momentul când i-a salvat viața fostului prieten, în timp ce acesta se învinețea încet în apartamentul ei din Londra, cu două luni în urmă, a fost unul dintre cele mai traumatizante evenimente din viața ei.

„Vorbeam la telefon cu o prietenă și-mi făceam un ceai la bucătărie. El vorbea cu mine și apoi, când m-am uitat în sufragerie, am observat că se făcuse ușor pământiu la față. Până am scos plicurile din apă, nu mai vorbea și i se dusese toată culoarea din obraji, de la pământiu la vinețiu la vinețiu închis. Nu mai respira."

Barbara i-a făcut respirație gură la gură, i-a apăsat pereții gurii, ca să-i relaxeze maxilarul care deja se înțepenise. Spune că cel mai greu lucru când faci respirație gură la gură e că-ți trebuie forță să împingi aer în plămânii unei victime de supradoză, „pentru că e ca și cum corpul se opune activ ideii de a mai rămâne în viață". În tot acest timp, printre respirații, Barbara încerca să-și amintească unde-și pusese trusa cu naxolonă. Dar știa că fiecare secundă pe care și-ar fi petrecut-o încercând s-o găsească era vitală, ca o vânătoare pe viață și pe moarte după niște chei de mașină rătăcite. A căutat în van în primul dulap de bucătărie, așa că a revenit la respirația gură la gură. Dar tot nu obținea nicio reacție. Apoi, din senin, a știut: sertarul de sus, cu chiloți. A fugit într-acolo, a luat seringa și i-a înfipt acul direct prin blugi, în coapsă. „După încă un minut, s-a făcut galben maroniu la față, din vânăt", zice Barbara. „A deschis ochii și nu știa ce se întâmplase. I-am spus că tocmai a făcut o supradoză și tot ce-a zis el a fost: «A, da?»

„Ți se pare că moartea e o chestie așa serioasă – așa mare lucru. Când, brusc, nu doare și e ușoară: relaxează-te în fotoliu, ia și căștile și în 50 de secunde o să fii pe partea cealaltă, hai să mergem. Dar pentru cei care încearcă să-i ajute, e una dintre cele mai nasoale chestii din viața lor. E sinistru."

Pentru ceilalți heroinomani, dintre care unii sunt încă sparți de la propria injecție, salvarea colegilor de seringă e adeseori o experiență tulburătoare. Andrew McAuley, epidemiolog senior la Health Protection Scoția, a intervievat utilizatori de droguri care și-au salvat prietenii cu naxolonă. Ca toți cei care au fost vreodată puși din senin să salveze viața unei persoane care le moare în fața ochilor, aceștia i-au zis că senzațiile care primează sunt panica și frica.

De îndată ce o persoană face supradoză, timpul începe să se scurgă și una dintre cele mai des întâlnite cauze de deces din cauza unei supradoze e insuficiența respiratorie. Heroinomanii știu asta, pentru că cei mai mulți dintre ei și-au văzut prietenii murind în fața lor. Cu cât o victimă de supradoză e lăsată singură mai mult timp, cu-atât are mai mari șanse să sufere leziuni cerebrale permanente sau să moară. În general, există o fereastră de două ore înainte de un deces fără cale de întoarcere, deși multe victime de supradoză sunt găsite abia pe finalul acestui interval.

Înainte ca primele truse cu naxolonă să fie distribuite și altcuiva în afară de paramedici și spitale, în comunitatea utilizatorilor, în 2005, tot ce puteau utilizatorii să facă în caz că le murea cineva era să încerce să-i reanimeze fizic sau să evalueze riscurile de a suna la ambulanță (pentru unii, un apel la 999 e un contact cu autoritățile, cu potențiale consecințe negative). În ciuda faptului că s-au speriat de nu mai știau de ei, majoritatea utilizatorilor de droguri cu care a vorbit McAuley au zis că s-au simțit ușurați și mândri după ce au salvat vieți cu naxolonă, iar unii au ajuns chiar să formeze conexiuni puternice cu cei pe care i-au ajutat.

Dar nu toți cei salvați se bucură de asta. De fapt, unii sunt foarte supărați. Un studiu efectuat pe trusele cu nacolonă de South London & Maudsley NHS Foundation Trust în 2009 a dezvăluit că o femeie readusă la viață a cerut daune de 20 de lire de la cel care-o salvase, pentru doza irosită.

În ultimele două luni, Marcus Ellis, care lucrează cu utilizatorii de droguri în cadrul Bristol Drug Project, a salvat două vieți ale unor heroinomani care făcuseră supradoză în cimitirul din localitate. Primul a fost un bărbat pe la 30 de ani, care zăcea pe jos, cu spume la gură. Nu mai respira. După patru doze de naxolonă (fiecare seringă conține cinci doze) a început să respire superficial, iar Marcus i-a văzut albul ochilor. Și-a revenit și ulterior i-a mulțumit lui Marcus, i-a spus cât îi e de recunoscător. De fiecare dată când se văd, Marcus zice: „Îmi zâmbește într-un fel anume. Nu vorbim despre asta, dar știe că i-am salvat viața."

La scurt timp după, Marcus s-a întors din nou la cimitir, ca să injecteze cu naxolonă un bărbat pe la 40 de ani, care se învinețise. Primele cuvinte pe care le-a spus când și-a revenit au fost: „Tu cine pula mea ești? Mi-ai rupt filmul." Deși nu putea să se miște, l-a avertizat pe paramedicul care tocmai sosise la fața locului că orice încercare de a-l duce la spital avea să se lase cu bătaie. „Prietenul lui s-a dus în boschetul de lângă, să mai bage o doză, iar apoi s-au pierdut amândoi în noapte. Partea tristă e că i-am salvat viața doar pentru câteva zile. Peste două zile a murit singur, la el în dormitor, de supradoză, iar acolo n-a mai fost nimeni să-l salveze."

Unii dintre cei salvați se supără pe salvatori nu pentru că au irosit o doză, ci pentru că intenționau să se omoare. Jim Thompson de la serviciul pentru persoane fără adăpost din Glasgow zice că o femeie care dormea pe unde apuca și pe care o salvase de la o supradoză cu două luni în urmă și-a cerut scuze că a sărit la el. „Voia să moară, pentru că viața ei nu mai era bun de nimic; fusese despărțită de copii. Era foarte tristă, dar și-a cerut scuze c-a fost «obraznică» după ce i-am salvat viața. N-am mai văzut-o de-atunci, dar am auzit că tot intră și iese de la închisoare."

Pe măsură ce numărul de decese provocate de heroină atinge cote record în Marea Britanie, necesitatea utilizării naxolonei de către cei care lucrează și locuiesc cu utilizatorii de heroină, ca în Scoția, devine evidentă.

Kirsten Horsburgh, coordonatoarea programului național de naxolonă de la Scottish Drugs Forum, mi-a spus: „Majoritatea supradozelor sunt provocate de opioide și sunt cu martori. E un cadru perfect în care alții pot interveni și pot câștiga timp prețios, până vine o salvare. Fără dar și poate, naxolona salvează vieți și, când ajunge pe mâinile cui trebuie, poate să împiedice sute de decese accidentale și prevenibile."

Traducere: Ioana Pelehatăi