Ce înseamnă să trăiești cu tinnitus, boala în care îți țiuie urechile

Mi-aduc aminte ziua în care a început să-mi țiuie urechea. Înregistram niște acorduri de chitară, ce au ajuns în intro-ul de la Acrobatica, o piesă a trupei mele, Losers. Nu mai cântasem de mult la chitară și se simte în melodia aia cât de mult m-am distrat. Seara, m-am pus să mă uit la televizor și ăla a fost momentul în care totul s-a schimbat.

În liniștea relativă a camerei mele, auzeam un țiuit care era atât de tare încât nu mă puteam concentra pe altceva. L-am trecut în revistă ca pe o anomalie și am încercat să-l ignor. În loc să mă concentrez pe sunetul din ureche, am adormit gândindu-mă la ziua pozitivă pe care o avusesem. A doua zi când m-am trezit, înainte să apuc să-mi deschid ochii, palmele mele erau transpirate și mă simțeam destul de rău. Poate am cântat un pic prea mult la chitară? Încă o dată, m-am convins că totul e ok și că o să-mi revin până mâine.

Când s-a făcut „mâine", am început să mă simt ca în Groundhog Day. Palmele erau transpirate, mi se făcea rău de la stomac și țiuitul persista. Am stat nemișcat în timp ce corpul meu se zvârcolea pe interior. Mai avusesem țiuit în ureche, dar știam că, de data asta, e grav. Era un sunet diferit de cel de la concertele la care mă duceam sau cântam în ultimii 20 de ani.

Povestea mea tragică cu muzica tare a început la 14 ani, când am fost la Festivalul Reading. M-a dat pe spate experiența, muzica și atmosfera. Nu am văzut niciodată atât de mult plastic ars într-un mod ritualic și nici nu mai ascultasem muzică la un volum atât de tare. Pentru mine ăsta era rock n' roll-ul despre care citisem în revista NME și eram pregătit să-mi dedic viața lui.

Pe la 20 de ani, am semnat un contract la RCA cu trupa The Cooper Temple Cause. O mică parte din lume își aduce aminte de noi datorită părului nebun și zgomotului pe care îl făceam în concerte. Eram tineri, plini de energie și foarte naivi. Dar cel mai important, iubeam să facem gălăgie. Cu cât era mai tare, cu atât era mai bine. Dacă cineva ne-ar fi spus că le sângerează urechile, noi am fi fost extaziați.

Ca și copil, țiuitul pe care îl auzi după un concert e ca o medalie de onoare, un trofeu de care ești mândru a doua zi de mahmureală. Însă, acel țiuit e un semnal din partea organismului tău că ceva e în neregulă. E o alarmă care îți spune că ai făcut ceva greșit și că ar trebui să te oprești. În punctul ăsta, bunul simț intervine și te face mai atent pe viitor, dar pentru mulți fani ai muzicii asta doar te îndeamnă să ignori țiuitul.

Prima reacție atunci când faci tinnitus este negarea. Ca producător de muzică, am hotărât să fiu deștept și să echilibrez frecvența țiuitului din albumele mele preferate. Nu prea a ajutat, totul suna nasol. Apoi am cumpărat o pernă pentru tinnitus, care îți punea muzică la ureche ca o formă de distragere a atenției. Asta a fost distractiv pentru o perioadă, dar nu m-a ajutat. Pâna la urmă am fost la un terapeut care mi-a dat dopuri pentru urechi, cu zgomote de fundal. Mi s-a spus să le folosesc câteva ore pe zi, dar s-au dovedit a fi cele mai rele. Erau o amintire constantă a faptului că am o problemă cu auzul.

În timp ce bifam diverse tratamente, era din ce în ce mai clar că nimic nu mergea. Am început să mă tem să adorm. Începusem să mă îmbăt în fiecare noapte până când leșinam, ca să nu trebuiască să mă confrunt cu sunetul regretului ce țiuia în urechea mea. Dar asta a funcționat până când am ajuns dependent. Din nu știu ce motive, chiar a înrăutățit situația. Știam că dacă mă expun la muzică tare pentru perioade lungi de timp, pot exacerba durerea, dar în același timp mi-am dat seama că dacă nu ascult deloc muzică, măcar la un volum mic, sunt doar eu cu țiuitul. Aproape te scoate din minți. Este foarte periculos să stai singur cu sunetul acela ascuțit.

Totuși, mai cântam la evenimente și țin minte că odată mi-am uitat dopurile de ureche făcute special pentru a filtra în mod egal frecvențele. Dacă ești muzician și nu ai așa ceva, poți să-ți iei la revedere de la urechile tale. Așa că mi-am cumpărat pe fugă o pereche din alea galbene, pe care le poartă bouncerii la cluburi. Țin minte cum stăteam singur și plângeam în mașina colegului meu de trupă, în timp ce restul strângea echipamentul. „Show-ul trebuie să continue", ziceam eu înainte de concert.

De-a lungul anilor, țiuitul meu a urcat și a coborât în volum. La un moment dat, se auzea ca niște elicoptere mici. Obișnuiam să-mi fac griji că într-o zi voi înnebuni de tot, dar sunt în continuare aici. Radio-ul este închis pentru că am nevoie de liniște când scriu. Dar nu îmi place liniștea. O urăsc acum. Mama mi-a spus să am grijă cum folosesc cuvântul „ură", pentru că are o încărcătură mare. Mi-a spus că nu poți urî cu adevărat ceva fără să-l iubești mai întâi. Păi, iubeam liniștea, chiar era de aur. Zilele astea mi se pare aproape incredibil că a existat vreodată.

Dar când mă trezesc în „liniște ", încerc să am o atitudine pozitivă, deși știu ce înseamnă țiuitul ăsta pentru mine. E o amintire a muzicii pe care am compus-o de-a lungul anilor și cât de norocos sunt că am putut să fac asta. Muzica e în continuare viața mea, doar că a ajuns să fie o bătălie constantă. Tocmai ce am terminat al treilea album al trupei Losers, care va ieși în septembrie. Am lucrat cu frica asta, dar tot am reușit să compun, să produc și să înregistrez o mare parte din album.

Nu trebuie să cauți prea mult ca să vezi cât de răspândite sunt problemele cu auzul din industria muzicală. Acum două săptămâni, solistul trupei AC/DC, Brian Johnson, a fost sfătuit de medici să întrerupă turneul pentru că risca să își piardă total auzul. Unul din zece muzicieni suferă de tinnitus, deși statul nu a investit niciodată într-un program de informare asupra condiției medicale. Când am lucrat cu Asociația Britanică Tinnitus (ABT), am descoperit că nu există fonduri suficiente pentru înființarea unui serviciu telefonic disponibil celor care suferă de depresie sau au gânduri sinucigașe din cauza problemelor cu auzul.