Ce simți când îți bagi picioarele-n jobul tău mizerabil, ca să faci ce-ți place

Mă piş pe capitalism. Să-i dăm foc. De ce nu pot să trăiesc din a trage pui de somn pe bani.

Astea sunt gânduri reale, care probabil mi se-nvârt în cap odată la trei-şapte ore. De-a lungul unei bune părţi din viaţa mea de adult, am presupus că toată lumea are aceeaşi tendinţă de a-şi imagina chestii fanteziste despre diversele metode în care a-şi putea să-şi dea demisia de la job. Şi judecând după un scurt sondaj printre prietenii mei, am dreptate, în general. (Se pare că jurnaliştii au o imaginaţie în mod special foarte bogată când vine vorba de sinucidere profesională.)

Dar nu toată lumea are curajul chiar să apese pe trăgaci şi să rişte să încheie pe vecie o carieră la care poate se chinuie să construiască de mai bine de zece ani. Trebuie să urăşti munca în mod special ca să pleci din rutina nouă-cinci de tot, poate chiar să porneşti o viaţă nouă, fără tehnologie, ca barman sau om care plimbă câinii sau mulge capre.

E drept, nu toată lumea lucrează la un birou pe timpul zilei, iar rutină poate să-nsemne chestii diferite pentru diverși oameni. Dar, având în vedere propria mea obsesie de a fugi dintr-un domeniu competitiv, am vrut să aflu ce versiuni non-competitive și fără birouri în open space chiar funcționează pentru unii. Când crești capre chiar simți că ai evadat din capitalism? Sau pur și simplu ai înlocuit o rutină cu alta? Ai bani să te hrănești sau ești plin de regrete?

Ca să aflu, am compilat poveștile unor oameni care spun că au scăpat cu succes, 100%, din așa-zisa cursă de șobolani. Simte-te liber să-ți planifici propria extragere din cătușele capitalismului în conformitate.

Reporter, devenită fermieră

Mi-am ales o carieră în jurnalism. Am început în presa studențească, unde mă distram la culme. La Carleton, îmi aduc aminte că mă-ntreceam pe bicicletă cu Jack Layton, apăream la galeria de presă îmbrăcată ca o dementă – n-aveam niciun șef, doar pe mine.

După ce am absolvit, m-am întors în Newfoundland și am început să lucrez la The Telegram, ca reporter de cotidian și a fost cu totul altă mâncare de pește. Eram la capătul lanțului trofic și lucram într-un mediu de vestiar de old boys. Lucram ture alternante – două săptămâni de zile, două săptămâni de nopți. M-am ocupat de toate subiectele „cineva trebuie să-l facă și pe-ăsta", gen m-am dus la dezvelirea noului cal al poliției.

Am scris multe articole pe subiecte medicale, un tip pe care l-am intervievat a trebuit să fie dus cu avionul în Nova Scotia ca să se trateze de epilepsie… Mi s-a spus să renunț la articol, iar apoi el a amenințat că se sinucide. M-a sunat și mi-a zis că trebuie să scriu un articol despre el, iar ei mi-au zis să-i închid. Asta, pentru mine, a fost foarte greu. Mi-am dat seama că trebuie să mă duc în altă parte, unde pot schimba ceva și mă pot raporta la oameni într-un fel uman – spre deosebire de a mă preface că lucrez, pentru mașinăria înfometată a internetului.

Am trecut apoi la munca la fermă, pentru că ai mei mă învățaseră câte ceva despre grădinărit și am avut șansa să ajut la preluarea unei ferme organice de la un proprietar care voia să iasă la pensie. Mi-am dat pe bune de-o parte abilitățile de scriitor și am început să-mi folosesc și alte părți ale corpului, nu doar creierul. Când m-a sunat șeful meu de la Telegram peste două sau trei luni, i-am spus că prășesc fericită conopida.

E drept că se câștigă mai bine din jurnalism decât din munca pământului. Dar cel puțin la fermă e mai interesant – aveam nevoie să fac ceva cu corpul meu. După câțiva ani la fermă, știam că nu-mi permit să-mi întemeiez o familie din veniturile alea, așa că m-am întors la școală, să studiez masajul terapeutic.
Nu m-am întors la munca de la nouă la cinci și nu cred c-o să mă mai întorc vreodată. Am învățat că orice faci o să-ți mănânce timp și energie, așa că de ce să nu faci ceva ce iubești, ceva ce te-ajută să înveți la un nivel spiritual, nu doar ceva ce-o să-ți permită să-ți cumperi casă și mașină.

Administrator financiar care a devenit artizan profesionist

Am muncit 13 ani în relații cu clienții și în industria financiară. La începutul anului, lucram cu investiții și titluri de valoare și investeam și eu personal mii și mii de dolari în fiecare zi. Era foarte stresant – multă presiune din partea oamenilor pentru care lucram și un program extrem de lung. Ajungeam la 7 dimineața și nici nu știam când o să plec acasă în ziua respectivă. Practic, nu exista niciun fel de echilibru între muncă și viață personală, ceea ce obișnuit în genul ăla de corporație care zice că ține doar la bunăstare și sănătate psihică, dar pur și simplu nu-i adevărat.

Mă confrunt cu tulburări psihice. Am fost diagnosticată acum patru ani cu sindromul borderline și sufăr și de depresie și anxietate, legat de asta. S-a ajuns într-un punct în care mă descurcam foarte bine, iar apoi pur și simplu n-am mai putut face față. Îmi luam concediu medical. S-a oprit totul în martie – n-am putut să mai ies din casă câteva săptămâni. Numai gândul că trebuie să mă duc în mediul ăla îmi făcea corpul să se oprească din funcționat. La propriu, nu, nu pot să plec.

Aveam bani, dar n-aveam timp să fac lucrurile care mă bucură. Nu simțeam că schimb nimic, nu simțeam că asta e menirea mea. Am fost dintotdeauna o persoană creativă. De obicei aveam câte o preocupare pe lângă job, care-mi ușura monotonia muncii de la nouă la cinci. Acum trei ani, am pus pe picioare o linie de haine croșetate – în principal căciuli, mănuși și fulare – și fac și serigrafie.

De patru luni asta fac full time și e cel mai mișto lucru pe care l-am făcut vreodată. Sunt dement de fericită. Simt un sentiment nou, căruia-i spun stres-tuziasm. Sunt strestuziasmată tot timpul. Nu mă deranjează stresul, când joc ce joc vreau eu.

Programul meu relativ fluid. Acum mă trezesc cam la aceeași oră, îmi fac de lucru, poate stau să-mi vină niște idei tembele. Apoi poate mă duc să mănânc cu prietenii și când mă-ntorc încerc din nou. De obicei, abia când restul lumii se liniștește și toți cei de vârsta mea intră pe net să se plângă cât le e de greu, încep să devin creativă.

Dacă e să mă uit înapoi, poate mi-aș fi dorit să-mi iau câteva luni în plus să-mi plănuiesc demisia și să strâng un pic mai mulți bani. Totul s-a întâmplat într-o lună. Din punct de vedere financiar, am destui bani cât să-mi permit să ies cu cineva la cină, dacă vreau. Pot să plec în concediu? Nu. Dar, pe de altă parte, nici nu mi-am dorit niciodată genul ăsta de lucru. Nu e doar că mă descurc, merg OK lucrurile, dar când vin facturile, mă gândesc: „Hmm, cum o să meargă chestia asta?" Dar merge întotdeauna.
Dacă ajung să meargă rău lucrurile, o să mă-ntorc la o altă slujbă de căcat? OK, e-n regulă. Asta fac de când mă știu. Sunt doar bani. Dacă trebuie să te faci chelneriță, o faci, dar să muncești ceva care-ți strivește sufletul – e prea scurtă viața pentru așa ceva.

Jurnalistă care astăzi trăiește din plimbat câini

Cred c-a început imediat după ce-am terminat facultatea de jurnalism și-au urmat internshipuri gratuite una după alta, slujbe prost plătite una după alta. Am lucrat la o revistucă pe muzică, o revistă de nunți, am fost internă la CTV. Am mai lucrat într-un loc gen Groupon. Pur și simplu scoteam doar rahaturi din mine, în fiecare zi, și uram chestia asta.

La ultimul meu job, tocmai cheltuisem 1 400 de dolari pe un calculator nou, când au dat faliment. Au dat pe toată lumea afară. Asta i-a pus capac. Trebuia să fac bani și scrisul nu mă ducea nicăieri.

Mai plimbasem câini și-n facultate, așa că m-am reapucat de plimbat câini. S-a schimbat pe loc totul. Totul s-a îmbunătățit. Lucram cu altă tipă, care avea firma. Programul era de obicei de la 10 la 3, iar eu câștigam cât câștigasem și din scris. Profitul era relativ instant. Eram plătită per câine, deci odată ce te acomodezi cu o haită de câini mai mare, poți să plimbi mai mulți într-o zi.

Nu mai exista presiune, ceea ce a fost foarte bine. Nu mai voiam presiune, iar zilele mele s-au transformat în ceva mai relaxat. La finalul zilei, mă simțeam împlinită. Îmi permit să fac și alte chestii, gen mai pot să scriu în timpul meu liber. Nu era la fel de total epuizant ca o zi întreagă de scris, în care mă holbam la un calculator de dimineață până seara și-mi dădeam seama că n-am făcut nimic.

Consultant PR care mulge capre astăzi

Stăteam închisă într-un birou open space opt ore și mai bine pe zi și mă simțeam ca și cum aș munci la nesfârșit toată săptămâna, pentru doar două zile libere. Tot timpul rămâneam lefteră, mereu mă chinuiam să rămân pe linia de plutire.

În fiecare dimineață puneam cap la cap informări pentru presă, sunam clienții și făceam și chestii administrative. Făceam firma să meargă și mențineam clienții fericiți. Erau multe administrative de făcut, așa că denumirea postului nu reflecta neapărat ce făceam eu. Mi se dădeau toate resturile și chestiile pe care nu voia să le facă nimeni altcineva.

Apoi, m-am îmbolnăvit rău pe bune. Aveam o chestie cronică și se tot întorcea și nu puteam să-mi dau seama ce e. Am început să cred că o parte din asta e starea mea psihologică. Mi-am dat seama cât sunt de nefericită – cu toată situația mea de viață, dar în mod special cu jobul meu. Și asta avea ceva de a face cu motivul pentru care mă îmbolnăveam. Probabil m-am gândit la asta cam vreo lună și în cele din urmă mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva.

Am avut norocul să am asigurare de muncă și la început am călătorit. Când m-am întors, am știut că nu vreau să stau la oraș, așa că am ajuns pe Insula Salt Spring. Nu eram sigură care-i planul de bătaie. Știam că-mi place să lucrez pământul, îmi place să grădinăresc, chestii de-astea, și am cam dat din întâmplare peste o fermă de capre.

A ajuns să-mi placă și-a mers foarte bine. Am început să trăiesc și să muncesc voluntar la ferma asta organică și m-am simțit atât de împlinită. Animalele astea aveau nevoie de mine să le hrănesc și să le mulg, mă așteptau mereu. Pentru mine, a fost în principal despre a vedea rezultatele muncii mele. Era atât de simplu, față de munca în open space.

E cu totul altceva să nu mai trăiești la oraș, ci într-o comunitate mai mică. N-aveam întotdeauna bani, dar pentru că trăiam într-o comunitate, puteam să fac troc cu ce aveam sau cu lapte de capră la schimb pe altceva. M-am simțit mai bogată ca-nainte. Bănuiesc că una dintre părțile mai proaste era că, evident, nu era ferma mea. Trăiești la ei în casă, după regulile lor, iar asta a început să-și spună cuvântul asupra mea. Voiam să fac mai multe, dar să am și spațiul meu personal, separat de muncă.

Clar cred că dacă ai dubii despre ceea ce faci, ar trebui să te arunci cu capul înainte. Chiar dacă nu era ideal sau perfect, m-a învățat pe bune multe despre mine și valorile mele, despre chestiile pe care nu pun preț și despre limitele mele.

Tehnician de film care-a ajuns barman

Pe vremea când lucram ca tehnician în industria filmului, munceam și 80-90 de ore pe săptămână. Pur și simplu așa funcționează industria de film – zilele de muncă au cel puțin 12 ore, iar când filmezi sunt peste 15-16 ore și faci asta săptămâni la rând. Odată am muncit 32 de zile în continuu.

Devii dependent de bani – cu cât bagi mai multe ore, cu-atât îți crește mai mult salariul, cu-atât câștigi mai mult. În lumea filmului, ori de câte ori își cer scuze, o fac cu bani.

Cred că s-a-ntâmplat prin preajma zilei de naștere a fetiței mele, când a împlinit trei ani, mă întorsesem acasă după mai multe proiecte. După ce nu mă văzuse câteva săptămâni, se comporta ciudat. N-a fugit la mine să-mi zică „tati!" și toate chestiile alea drăguțe de care-ar trebui să se bucure părinții. Mi-a displăcut complet și-am vrut să schimb ceva.

Știam că vrem pământ de-un oarecare fel – soția mea iubește caii. Ne-am hotărât să ne mutăm undeva unde să ne-ajungem mai bine cu veniturile și investiția, așa că ne-am mutat de la Vancouver la Meeford, Ontario. Populație, circa 4 000. Diferența de cost al vieții în partea rurală din Ontario a fost ca de la cer la pământ. Ipoteca, coșul zilnic, toate-s mai ieftine.

Încă încercăm să ne prindem cum funcționează treaba. E multă iarbă de tăiat, mult pământ de îngrijit. Avem capre și pui și iepuri, dar e haios. Eu mai vând niște ouă, dar nu fac mari bani din asta. Sunt barman două seri pe săptămână la cârciuma locală din oraș și, în general, o iau ușor. Soția mea și-a pornit propria companie de teatru, predă actoria și artele spectacolului, așa că ea și-a găsit nișa.

Dac-ar trebui să mă întorc la ceva sau aș avea nevoie să fac bani rapid, m-aș întoarce la film. Acum nu mai am același stres, aceeași presiune – nu mă mai gândesc non-stop la ce am de făcut a doua zi. Există o parte întreagă în creierul meu pe care n-o mai folosesc. Momentan, îmi place ce facem, gen munca la bar. E practic singura cârciumă din oraș, cel mai bun job pe care mi-l puteam găsi.

Interviurile au fost editate pentru claritate și stil.