Pescarii ăștia sparg banii pe heroină ca să reziste stresului și să poată munci

Tristen Nelson avea 19 ani când a încercat pentru prima oară heroină. Ca pescar pe o barcă de pescuit homari din Maine, el câștiga destul de bine și s-a prins repede că opioidele nu erau așa greu de găsit.

Atât timp câd se prezenta la muncă la timp, dependența lui în creștere a trecut neobservată.

„Am avut unul sau doi căpitani care știau și observau asta la mine, dar nu spuneau nimic", zice Nelson. „Dacă mă duceam la muncă când îmi era rău și spuneam: «Nu știu dacă pot munci azi… sunt în sevraj», căpitanul îmi spunea: «Păi, ia de aici o sută de dolari. Ne vedem într-o oră.»"

Povestea lui Nelson este o anomalie în Machias, Maine.

Doar în anul 2015, opioidele au făcut 33 de mii de victime în Statele Unite. În Maine, media în 2016 era cam o moarte de supradoză pe zi, iar majoritatea implicau opiacee. Nicăieri nu este mai pronunțată criza asta decât în Washington, unde este localizat orășelul Machias. Zona nu foarte populată are cea mai mare rată de mortalitate din ultimul an, din cauza supradozelor. De asemenea, e un hub pentru cea mai mare industrie exportatoare de homari.

Industria de homari din Maine a produs 533,1 milioane de dolari doar anul trecut, cu un record de 590 de milioane de kilograme de homari prinși în plase de pescari ca Tristen. E o industrie profitabilă și cunoscută internațional, dar nu și lipsită de probleme. Conform rezidenților Machias, abuzul de opioide este în mod special pronunțat printre pescarii de homari ai orașului.

Nelson avea 16 ani când a fost prima oară pe o barcă de pescuit. El a petrecut o iarnă la pescuit de scoici, dar a observat o cale mult mai profitabilă în pescuitul de homari. Când i s-a oferit un job pe barca de homari în anul următor, el a acceptat. „Am făcut mai mulți bani în vara aia decât într-un an întreg", spune el. Dar, până atunci, el deja abuza de rețetele de opioide, Oxycontin și alte medicamente. Până la sfârșitul sezonului de pescuit, el era falit.

„Făceam plinul la mașină, îmi luam ceva de mâncare și restul cheltuiam pe droguri", spune Nelson. „Probabil orice dependent care muncește pe barcă e falit la sfârșitul sezonului."

Nelson crede că programul lung și efortul fizic depus pentru aruncarea capcanelor de 41 de kilograme și accesibilitatea heroinei printre pescari a facilitat problema drogului. Deseori, drogul e o alternativă mai ieftină pentru un medicament pe rețetă, iar munca pe o barcă de homari se resimte asupra corpului.

„O persoană normală s-ar întoarce de la muncă și ar zice: «Cred că o să iau vreo două aspirine și o să mă întind». Eu eram un junkist pe barcă și spuneam: «Păi, nu mai am treabă, mă duc să bag niște heroină.»"

Pentru dependenți, Machias poate fi un loc destul de dificil și scump de găsit ajutor. Statul Washington are cam 4 500 de kilometri pătrați, cam de mărimea orașului Delaware, și cu vreo 30 de mii de locuitori. Statul se întinde de-a lungul coastei în mare parte și râurilor, ceea ce-l face alungit și cu o densitatea mica a populației. „Închisoarea e singurul centru de detoxifiere", spune Nelson. „Dacă ești arestat și închis, atunci nu poți să mai faci rost de marfă."

Nu există paturi de detoxifiere, deci o noapte în celulă sau la urgențe sunt singurele opțiuni pentru persoanele care caută un ajutor imediat. O organizație religioasă non-profit, Arise Addiction Recovery, cu un program de abstinență, este singurul centru de tratament din oraș, cu paturi pentru 18 bărbați și opt femei, dar nu oferă opțiunea de detox.

În 2016, anul în care Arise Addiction Recovery a fost fondat, personalul programului a transportat 23 de persoane de la Machias în Portland, unde este localizat singurul centru adevărat de detoxifiere din stat. Drumul e cam de patru ore cu mașina, iar lipsa aia de opțiuni de tratamente nu e ceva omis de autoritățile locale.

„Cu siguranță există o nevoie de ajutor", spune managerul orașului, Christine Therrien, dar Machias este căminul a mai bine de două mii de oameni, iar resursele sunt puține. Ei nu dispun de personal sau instructaj pentru a se ocupa de un centru de detox, spune Therrien.

„Putem să aducem reprezentanții la masa negocierilor, să spunem că e cerere pentru asta, să semnăm o petiție mare care să declare nevoie de finanțare", spune ea. „Dar cine va opera? Cine are expertiza? Cine acoperă cheltuielile orelor atunci când cineva e acolo?"

Singura clinică de metadonă din stat este la 45 de minute cu mașina și nu este ieftină: cam până la 95 de dolari pe săptămână. Programele cu tratament pe metadonă deseori nu dau rezultate dacă durează mai puțin de trei luni, minimul este de un an. O altă opțiune, un program de tratament cu suboxone, disponibil în câte orășele din apropiere, e un pic mai ieftin și necesită mai puține vizite.

Dar, cum a descoperit și Nelson, mai puține vizite înseamnă mai puțină supervizare. „Eu mi-am înregistrat fișa și m-am dus acasă. Am urmat tratamentul corespunzător cam o lună, iar după îmi luam rețeta, mă duceam acasă, vindeam pastilele și cumpăram ce îmi doream", spune el. „Eram dependent și aveam nevoie de o supraveghere mai strictă."

Autoritățile caută soluții, iar Anne Perry este membră la Maine's House of Representatives și asistentă medicală. Perry spune că programele de monitorizare a rețetei (o dată de baze electronică dintr-un stat, cu scopul de a reduce abuzul rețetelor pe bază de opioide) au fost atât de eficiente în reducerea accesibilității de rețete de opioide, încât au deschis porțile pentru abuzul de heroină și fentanyl în Washington.

„Posibil să fi micșorat o sursă, dar cum îi ajutăm pe cei dependenți să revină la tratament? Mai ales să acționăm când sunt pregătiți pentru asta", spune Perry. „Ăsta e un lucru extrem de dificil într-o zonă rurală, unde resursele nu sunt abundente."

Perry face parte și din Comitetul de Sănătate și Servicii Umane și conduce grupul pentru adoptarea unei legi menită să stopeze dependența din Washington. Legea dorește să finanțeze instructajul poliției și personalului de la Urgențe, să creeze mai multe paturi de detox în județ și să ofere servicii de tratament pentru cei fără asigurare. Perry vrea să creeze o rețea de servicii pentru a ajuta persoanele dependente atunci când au nevoie.

„Dacă nu îi prinzi atunci când sunt pregătiți, îi pierzi din nou. Ne trebuie ceva care îi întâmpină, astfel încât, dacă se duc la principala sursă de îngrijire și spun că au nevoie de ajutor, noi avem rețeaua județului Washington care spune: „Okay, hai să începem de aici."

E un sentiment împărtășit de managerul orașului Machias. „Când cineva ajunge în punctul în care vor să renunțe la dependență și sunt pregătiți să lupte, atunci, în noapte aia, iau telefonul și sună pe cineva, dar nu e nimeni disponibil", spune Therrien. „Dacă nu dau de cineva, a doua zi s-ar putea să nu mai simtă la fel. Ar putea spune că sunt OK și să continue să consume, deci am ratat oportunitatea."

Puținele opțiuni de tratament aproape de casă și mentalitatea de genul „bărbații nu plâng", comună printre pescarii de homari din spusele lui Nelson, înseamnă că mulți dependenți din Machias nu beneficiază de tratamentul necesar. El consideră că o clinică de metadonă în Machias s-ar umple într-o săptămână.

„Mai degrabă pe patul de moarte decât la doctor. Asta e mentalitatea unui locuitor din Washington, în special în cazul unei persoane care lucrează pe barcă și are atitudinea aia de «pot să renunț singur»", spune el.

Nelson nu mai consumă de mai bine de un an, o reușită pe care el o trece în contul organizației Arise Addiction Recovery. Deși autoritățile locale și de stat lucrează să creeze o rețea de opțiuni de tratament care să mărească disponibilitatea medicală pentru dependenții din județ, soluții precum tele-medicină și mai mult instructaj pentru doctorii locali, Nelson se concentrează pe reducerea prejudecăților din Washington față de dependență.

„E un lucru despre care nimeni nu a vrut să vorbească, era ceva rușinos. Nimeni nu voia să fie asociat nici măcar cu termenul «dependență»", spune el. „Dar acum oamenii sunt dispuși să spună lucrurile pe nume. E suficient să vorbești despre asta și poți găsi ajutor."