Toate lucrurile tari de care se bucură românii născuți în anii 90 în lumea nouă

Din când în când, mai aud o sentință aruncată de câte un prieten născut în anii 80, despre cum tineretul zilelor noastre nu mai iese în oraș, nu mai iese în parcuri, nu se mai distrează. Și pe urmă ies în centrul Bucureştiului și văd că-n zecile de cluburi de acolo nu mai ai loc unde să calci de tineri din generația mea, de 20-30 de ani. În parcuri nici atât, că toți fac jogging, merg cu biclele sau trotinetele, abia mai găsești loc să stai degeaba să te plimbi.

Așa îmi dau seama că persoanele alea, de fapt, nu prea mai ies afară, cel puțin nu în locurile în care umblă grosul generației mele - a celor cărora li se zice „milleniali" sau „generația Y", că așa au decis niște marketeri plictisiți, când de fapt suntem cu toții oameni. Și așa capătă toate impresiile astea false despre lumea nouă, de parcă ar fi ruptă din romane apocaliptice de Huxley și Orwell.

Adevărul e că lumea nouă e un loc mult mai cool, e o lume în care inovațiile tehnologice se îmbină cu distracțiile de altădată, în care nu mai e rușine să fii autentic și să explorezi laturi ale orașului, dar și să experimentezi cu locul tău în lume. D-aia mi s-a părut tare campania Ciuc Lumea Nouă, că te îndeamnă să încerci să înțelegi noua generație din jurul tău, să trăiești în prezent. Și în caz că încă mai ai dubii, ți-am făcut un ghid în care îți prezint toate elementele care par să facă generaţia asta nouă un mister.

Fie că i-ai văzut când au umplut Arenele Romane cu toată puștimea din București, fie că ți-au apărut prin reclame pe Facebook, Șatra Benz este cea mai la modă trupă între puștii din tânăra generație. Românii își fac tatuaje cu ei, YouTuberii fac coveruri după ei, iar alte trupe deja apar ca ciupercile după ploaie pe noul val al muzicii trap.

Da, știu, sună un pic absurd, dar fix ăla e șpilul. Pentru că suntem o generație bombardată de informații, suntem ceva mai cinici și mai sceptici față de orice ni se servește pe tavă, așa că am ajuns să gustăm absurdul în toate formele lui. Și aici nu vorbesc doar de Eugen Ionescu, ci de inserțiile nihiliste din trap sau chiar de seriale suprarealiste precum Bojack Horseman sau Rick and Morty.

Ăsta, evident, nu e un val născut în România. Ca multe alte lucruri vine din occident, unde e într-o continuă creștere între cei din noua generație și a ajuns să determine rapperi consacrați să-și schimbe stilul.

Practic, la fel cum trupe precum BUG Mafia sau CTC nu erau difuzate pe radio sau la TV în anii 2000, pentru că rapul era considerat o muzică vulgară și de neînțeles pentru adulții moraliști, așa e și acum trapul pentru noua generație. Dacă te uiți acum, o să vezi că rapperii apar în din ce în ce mai multe campanii publicitare și sunt reprezentanți de branduri, deci nu știi niciodată cât de sus o să ajungă niște băieți dinamici ca ăia din Șatra Benz.

Ca mulți puștani din generația 89, eu am crescut cu jocurile video și părinții mei care se plângeau că stau toată ziua cu ochii în calculator, că tâmpește, că te spală pe creier. Și mă amuză discursul ăsta în prezent, pentru că majoritatea amicilor mei care stăteau și mai mult cu ochii în calculatoare decât mine au acum cele mai mari salarii din România sau urmează cariere de succes la Google.

Cert e că m-am mirat că, după ani de zile în care s-au plâns toți că tinerii stau cu fața în ecrane, când a apărut un joc care îi scotea afară, a înnebunit toată lumea. S-au dat ştiri false cu tineri care se răneau în timpul jocului, s-a vorbit despre cum este o fugă de realitate, de parcă jumătate din populaţia României nu stă geană pe ecranul televizorului.

Pokemon Go este un joc încă relativ popular în lume, care a atras tineri din România în fiecare parc din București. Mă duceam după muncă la vânătoare de creaturi digitale, stăteam de vorbă cu oameni pe care nu i-aș fi cunoscut altfel, era chiar şi o ocazie să cunoşti tipe.

Spaima asta legată de el era strict bazată pe faptul că oamenii nu înţelegeau sistemul de realitate augmentată din spatele lui, care transforma harta oraşului în harta jocului. Dar, cu cât se dezvoltă şi se ieftinesc tehnogiile de genul AR sau VR, părinţii ar trebui să se obişnuiască cu faptul că lumea nouă înseamnă inovaţie, adică puştii se vor juca lucruri din ce în ce mai complexe.

Din acelaşi film, al adulţilor care s-au plâns toată copilăria mea că stăm cu capul în ecran, au apărut plângerile că ne jucăm cu kendame sau spinnere. Că sunt nişte jucării idioate, ca şi cum pistoalele cu bile cu care ne scoteam ochii în anii 90 sau tunurile cu carbit din anii 80 erau nişte monumente dedicate inteligenţei umane.

Jucăriile astea au reuşit performanţa să convingă adolescenţii (în cazul kendamei) şi tinerii de 20 şi ceva de ani (în cazul spinnerului), să lase mobilele jos, măcar un pic. Pentru asta ele probabil ar trebui promovate în şcoli şi date gratuit, nu interzise.

Vloggurile sunt o formă de media care bagă generaţiile vechi în ceaţă, în mare pentru că par să nu fie despre nimic, mai ceva decât Seinfeld. În România, cele mai de succes sunt cu nişte oameni extrem de carismatici care-ţi povestesc ziua lor, îşi dau cu părerea pe teme normale de viaţă precum datingul sau pur şi simplu fac glumiţe şi ling muştar de pe un cactus, ca să te amuze.

Mulţi nu înţeleg cum au ajuns singura formă de mass media pe care sunt dispuşi s-o consume copiii, adolescenţii şi tinerii. Răspunsul e că-s produse autentice, făcute de tineri şi puştani, care n-au fost concepute într-un brainstorming de-un mogul media, nu-ţi dau sentimentul ăla de regie proastă, de oameni frumoşi veniţi să-ţi vândă ceva. Sunt oameni ca mine şi ca tine care le vorbesc pe limba lor fix despre problemele cotidiene care îi interesează şi nimic mai mult.

Şi le merge. Deja tineri ca Ilie, Bromania sau Tequila apar în reclame, primesc emisiuni şi sunt peste tot, fix pentru că devin singura voce credibilă a unei generaţii. Într-o perioadă în care industria divertismentului TV a ajuns la un nivel execrabil, YouTube devine singurul canal cu o anumită decenţă în limbaj şi-n conţinut.