Am stat o lună în Africa de Sud și am uitat complet de PSD și România

Vacanțele îndelungate petrecute la mare distanță de țară îți demonstrează că teoria relativității se aplică, dar pe dos, dacă ești român: te întorci după câteva săptămâni și constanți că acasă nu s-a schimbat nimic (poate doar guvernul Dragnea 2 în Dragnea 3). Practic, tu îmbătrânești, în timp ce România continuă să rămână blocată în timp (mizerie).

Într-un fel, în Africa de Sud, apartheidul nu a murit. E un gând care-mi vine în cap în timp ce moțăi pe un șezlong situat pe un gazon tuns impecabil și cu o nelipsită bere namibiană în mână (namibienii știu să facă o bere al naibii de bună). Zac în curtea unui fost conac ridicat, hăt, pe la 1900, toamna și transformat de vârtejul lumii moderne în casă de vacanță.

Din când în când, printre picioarele mele se încurcă un pui de cățel, o corcitură interesantă între simpaticul labrador și înfiorătorul Boerboel, un câine atât de periculos încât e interzis în mai multe țări, inclusiv în România. După denumire, nu trebuie să fii Sherlock pentru a realiza că afrikaanerii se mândresc tare cu această rasă de câini. Practic, ei au cam rămas marii latifundiari pe-aici, iar Boerboelii sunt cei mai strașnici păzitori ai marilor întinderi de pământ: să te ferească Bunuțu' dacă le calci proprietatea cu gând rău.

Închin un pahar în cinstea lui Nelson Mandela, care a reușit să mențină acest status quo grație căruia noi, românii, ne putem organiza liniștiți vacanțele în acest colț de lume.

Ca să-ți fac un rezumat, imaginează-ți țara asta ieșită, cam în aceeași perioadă cu România, dintr-o dictatură nașpa, cu Nelson Mandela pe post de Corneliu Coposu local. Diferența la ei a fost că al lor a învins ciuma roșie imediat după schimbarea de regim (și care a fost oricum una de catifea, în sensul că băștinașii nu au tăbărât cu macetele să-i căsăpească pe foștii asupritori albi).

Mă rog, după moartea lui Mandela, la putere a rămas tot African National Congress – un soi de PNȚCD altoit pe model african și care-și arată acum limitările: noul președinte, Jacob Zuma e, mai degrabă, un soi de Adrian Năstase dar care, spre deosebire de al nostru, e căsătorit nu cu una, ci cu patru Dane Năstase.

Dar astea sunt chestiuni de politică la nivel macro. La nivel micro, la firul ierbii, cum le place analiștilor să spună, economia continuă să rămână segregată: stăpânul rezervației în care eu mă lăfăi ca un mic pașă este un afrikaaner (sau „bur” dacă vrei să o ard pe chestiuni de semantică – în olandeză asta înseamnă, practic, fermier). Unul putred de bogat. Angajații sunt, ce coincidență, mai toți de culoare. Și, crede-mă, sunt niște angajați extrem de fericiți, în condițiile în care trăiesc într-o țară unde, dincolo de minunățiile pe care le vezi la tot pasul, șomajul e de aproape 28%.

Conacul e împrejmuit de un gard electric, care are scopul de a ține animalele la distanță rezonabilă: o necesitate în condițiile în care mă aflu fix în mijlocul unei rezervații care se întinde pe o rază de 27 de kilometri. În jur, hălăduiesc antilope, gheparzi, șacali, rinoceri și girafe. Din cele mai vechi timpuri se știe că cele mai bune metode prin care să ții animalele la distanță, când te afli în sălbăticie, sunt curentul electric și berea.

Gardurile electrice sunt aici, practic, un obiect casnic, la fel de indispensabil în anumite zone precum frigiderul sau aragazul: în zonele metropolitane, ele au scopul de a ține la distanță un alt tip de intruși, cu două picioare.

Soarele se pregătește să plece de pe cer, cameristele robotesc de zor, iar eu savurez liniștea de sanatoriu, spartă pe alocuri de zgomotele savanei. Sunt deja la mijlocul unei vacanțe care a durat, cu totul, aproape o lună, din care una petrecută într-o cvasisălbăticie, fără net și fără semnal la telefon (și, culmea, chiar am supraviețuit sevrajului).

Nebunia a început brusc, imediat după aterizarea la Cape Town, alimentată cumva și de micile accente de panică din „alerta de călătorie” emisă, via SMS, de Ministerul de Externe. Eram avertizat că am ajuns într-o țară în care trebuie să acord o „atenție sporită” pericolelor din jur. Cu alte cuvinte, meseriașii de la MAE îmi făceau, complice, cu ochiul: eu, albul sosit din civilizata Românie, trebuia să fiu cu ochii-n patru să nu fiu jefuit de băștinașii unei țări africane care are un PIB cu vreo sută de miliarde de dolari peste cel al României și cu peste 20 000 (douăzecidemii) de kilometri de autostradă și DN-uri ca-n palmă.

Chiar și așa, nici măcar cosmopolitul Cape Town nu e scutit de contrastul izbitor dintre vilele cu arhitectură colonialistă ori turnurile din sticlă și beton corporatiste din centrul și săritura abruptă direct „în lumea a treia” de la periferie: aici e lumea township-urilor – un soi de favele pe sistem african în care, da, criminalitatea e la ordinea zilei, în condițiile în care aici procentul celor care nu muncesc urcă binișor spre 70%.

Practic, pe drumul de la aeroport spre oraș, poți urmări, simultan, imagini din două lumi complet diferite: pe stânga, ai o Africă redusă la dimensiunile township-ului Nyanga, care-ți taie respirația imediat după ce părăsești aeroportul.

Pe dreapta ai tot Africa, dar cea în varianta în care toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, cu plajele impecabile, ori cochetul port cu yachturi, cu vedere spre Table Mountain – muntele plat tăiat parcă cu laserul de nava-mamă din Independence Day și ridicat la statusul de veritabil simbol local. Imaginile astea filmate din dronă îți arată perfect cum se manifestă, în realitate, conceptul de „apartheid arhitectonic”.

Am nimerit însă în Cape Town într-o plină „criză a apei”, un măreț dezastru ecologic care se desfășoară lent, chiar când citești aceste rânduri și e pe cale să facă explozie în orice moment. Chestia asta te lovește fix în freză, când, încă din aeroport ai senzația că ai nimerit în plină distopie SF: din difuzoare, o voce robotic-feminină îți servește non-stop fraze de genul „Apa este viață/Respectă viața/Economisește apa” dublate de avertismente prompte de genul:

Asta, așa, ca un reminder că, indiferent cât de falnic e orașul în care locuiești, întotdeauna există riscul unei mase critice de politicieni suficient de inepți ca să facă praf totul. Dacă ești bucureștean, știi bine despre ce e vorba.

Vacanța avea să mă ducă apoi mult mai spre nord-est, în munții Cederberg – un soi de Grand Canyon african, apoi, în zig-zag, spre sud-est, cale de 2 000 de kilometri până pe coasta Oceanului, la portul East London). Practic, a cam fost ziua și degustarea (profesionistă) de vinuri locale. La acest capitol, aș mai putea scrie încă o dată pe atât dar, mă rezum la a-ți spune că suntem la ani lumină, la acest capitol, iar așa-numitul „Drum al vinului” de la noi e o glumă proastă.

În sudul Africii nu există „Ne pare rău, e închis” sau „Nu puteți veni decât cu programare”. Vinăriile locale îți oferă, spre degustare, în jur de cinci feluri de vin. În unele locuri, treaba asta e gratis, în altele, plătești o sumă modică.

Cele trei săptămâni au trecut cam la fel de repede ca trei zile românești. La plecarea de pe aeroportul din Cape Town, lucrurile se înrăutățiseră vizibil: de la robinet mai curgea un firicel aproape invizibil de apă. Când am dat să mă șterg pe mâini, un angajat s-a repezit să mă ajute. Aici, încă mai dai peste genul ăsta de angajați care te gratulează cu un foarte gutural „Yeees, sirrr!”, de fiecare dată după ce tragi apa, pentru a se grăbi apoi să-ți ofere un prospop, să curețe o scamă de pe hainele tale, orice ca să-i lași un bacșiș modic. Și, foarte probabil, nu o să vezi niciodată caucazieni în astfel de ipostaze. Cel puțin până nu vine vreun alde Mugabe care să „naționalizeze” pământurile grofilor albi și să le dea - sanchi - poporului. Nu mai e demult un secret că, odată născut alb, ai automat șanse mai mari să reușești în viață, dar parcă aici, în Africa, treaba asta se vede cel mai bine. Și se vede, la propriu, chiar din avion.