Cele mai mari frici ale studenților când vin la facultate în București

„Trebuie să te ridici singură”, îmi spunea mama de fiecare dată când o sunam plângând în anul întâi de facultate. La 433 de kilometri de casă, prietenele cele mai bune plecate în trei colțuri ale țării și o despărțire de un băiat la care chiar credeam că țin, simțeam că trecerea de la liceu la facultate este o catastrofă. A fost cu atacuri de panică și anxietate și multe căutări pe Google de „cum să te muți în orice alt oraș decât București”.

Știu că generațiile s-au mai schimbat și poate studenții de azi sunt mai degrabă aventuroși decât fricoși, dar i-am întrebat pe câțiva dacă facultatea la București mai este o sperietoare pentru ei și dacă mai plâng după ce-au lăsat în urmă.

Deci, de ce plâng studenții de azi?

Când am ajuns la facultate, voiam să mă împart între toate. Să cunosc Bucureștiul, să-mi fac prieteni, să mai ies cu amicii pe care-i știam din Suceava, să merg la cursuri și să slăbesc. Să beau bere și să fac tot ce nu mă lăsau ai mei acasă. Plus că mă apucasem și de chineză. Credeam că dacă înveți o limbă străină și ciudată, plouă bani și-mi iau Ferrari. Bineînțeles că după patru ani, nici carnet de șofer n-am. Și-am înțeles că trebuia să mă apuc de videochat nu de chineză.

Ideea e că vrei să faci de toate cum ajungi și ai doar 24 de ore pe zi. „Mi-e greu să aleg între a mai dormi puțin și a mă duce la un curs la care am nevoie de prezențe, dar care începe la opt dimineața. Mă gândesc că n-o să ajung la toate seminariile doar pentru că voi alege prima variantă”, zice Maria (din Ialomița) care a intrat anul ăsta la Facultatea de Geografie.

Maria mai fusese la București, în vizită la sora ei mai mare, așa că viața de student i s-a părut acest rai cu zacuscă multă și stat la vorbe până târziu în noapte: „Atunci nu trebuia să mă trezesc devreme ca să ajung la facultate. Acum, când știu că am cursuri a doua zi, parcă nu-mi mai vine să stau până târziu”.

Când vii dintr-un oraș mic la Capitală, liniștea ta se transformă într-un zgomot constant. Oana a părăsit Târgu Jiu ca să vină la Facultatea de Drept, dar a intrat rapid în acest maraton al vieții de student: cursuri, viață socială, băutură, petreceri. Un echilibru ca un vis umed.

„Înainte să înceapă facultatea, mi-era tare frică că n-o să mă pot adapta la program sau la colectiv”, îmi spune Amalia, din Gura Humorului, de la Facultatea de Științe Politice. E imaginea clasică creată de filme, povești de la rude și prieteni mai mari. Mergi la facultate și dai de petreceri, colegi nebuni, bere din butoi, pate și zacuscă. În principiu, au dreptate. Doar că în schema asta îți mai intră și niște examene și cursuri care s-ar putea să placă mai puțin decât credeai sau deloc.

„Aveam așteptări mici în ceea ce privește viața de student și procesul de predare, doar ca să nu fiu dezamăgit, dar momentan nu s-au îndeplinit nici alea. Cred că cel mai greu lucru va fi adaptarea la noul mediu de testare, pentru că nu-mi pot imagina dacă în sesiune va fi mai greu sau mai ușor decât la liceu”, zice Alex din București, student la Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

Facultatea e ca un mic mușuroi de furnici care fac mișcare browniană. Fiecare în treabă lui și, în general, fiecare confuz. Așa că există șansa ca și la mijlocul semestrului să întrebi de la ce oră ai cursuri a doua zi. „Aici nu am pe cineva ca-n liceu, care să-mi spună ce să fac, cum mă înscriu la un curs, cum aplic pentru bursă sau cum îmi primesc legitimația. Observ că reprezentanții de an încearcă să facă asta, dar tot mă simt destul de bulversat”, adaugă Alex.

Mai există și reversul medaliei: norocoșii ăia cărora facultatea le place. „În liceu aveam impresia că nu fac nimic constructiv, îmi plăceau doar câteva materii, iar pe restul încercam să le evit. Mi se părea mai useful să stau acasă și să citesc sincer. Așa că la începutul facultății mă tot speria gândul că va fi la fel de plictisitor ca-n liceu, dar nu e”, îmi spune Răzvan, din Timișoara, de la Facultatea de Istorie.

„Acum, cea mai mare problemă pe care o am ține de gestionarea banilor. Primesc o anumită sumă săptămânal și mereu trebuie să-i împart în așa fel încât să am și de mâncare și de țigări și de ieșiri, iar eu sunt cum zice tata: mână largă”, explică Amalia. Acasă știi că de bine, de rău, când rămâi fără bani, le mai poți cere părinților. Că-n principiu oricum îți dau în fiecare zi și tot ce trebuie să faci este să înveți să-i manageriezi în 24 de ore. Ei bine, la facultate trebuie să-ți dezvolți și abilitatea de negociere (vrei mai mulți că și nevoile cresc) și să înveți și să ți-i dremuiești. Ai tăi n-o să-ți dea în fiecare zi bani, ci săptămânal sau chiar lunar.

Dacă tot nu facem educație financiară în școală, ca alții, la facultate o să ajungi singur să-ți încropești sistem de finanțare, refinanțare, creditare sau economisire.

Primul instinct o să fie să mănânci caviar luni, iar duminică - cel mai ieftin pate. Sau o supă la plic. Sau nimic. Dar o să-ți treacă și-o să înveți să mănânci ok și pe bani puțini și să iei hârtia igienică mai ieftină și sucul ăla cu mai multe E-uri, doar ca să ai mai salvezi niște bani. „Venitul la facultate e o provocare destul de mare pentru mine. Acasă puteam cere bani oricând de la ai mei și mâncarea era mai bună. La liceu, știam că în fiecare zi plecam și mă trezeam la aceeași oră, iar acum știu când plec, dar nu și când mă-ntorc. Când vine vorba de cămin, jumătate din spațiul pe care-l aveam acasă singură, acum îl împart cu altcineva”, spune Maria.

De-a lungul vieții, i-am tot rugat pe-ai mei să mă lase să-mi iau un animal de companie. Tot ce-am primit au fost doi peruși. Se împlinesc zece ani de când au murit. RIP Papagalu' și Papagalița (da, atât s-a putut). Îmi tot ziceau că o să-mi fie prea dor de un câine sau de o pisică când voi pleca la facultate. Acum, când îmi văd prietenii că fac skype call cu cățeii lor, înțeleg ce voiau să zică ai mei. „Depărtarea de părinți nu mă afectează foarte tare, vorbim zilnic și ne trimitem poze mereu. De pisica mea mi-e cel mai dor. În general, nu mi-e foarte greu să trec prin procesul de a renunța la persoane, obiecte sau experiențe, dar ideea că lucrurile nu vor mai fi la fel e cea care mă sperie”, zice Oana.

Amalia trece prin experiențe asemănătoare, doar că-i vorba de câinele ei. „Primele săptămâni după ce m-am mutat au fost foarte seci. Eram departe de familie și mai ales de câinele meu de care nu mă despărțeam nicio secundă când eram acasă. Mă rog, atunci nu aveam responsabilități de adult, acum trebuie să mă acomodez cu asta”, zice Corina.

Oricum, astăzi tehnologia a făcut posibilă o relație mult mai apropiată cu părinții, dacă-ți faci timp de asta.

„Nu avem programul asemănător, mai vorbim la camera web sâmbăta, când suntem toți liberi, dar feeling-ul oricum nu e același”, spune Răzvan care n-a avut musai momente de tristețe sau dor de familie, dar căruia îi pare rău că și-a lăsat grupul de prieteni acasă. „Inițial mi-a fost foarte greu, dar după, a început să-mi placă să stau singur și cred că am început să mă maturizez după ce-am ajuns la capitală”, adaugă el.

Când am plecat la facultate, tata mi-a zis să nu țin de prieteniile de acasă că ele sigur n-o să țină de mine. După patru ani, încă îmi vizitez prietenele din copilărie care au ajuns prin fel de fel de orașe, deci se poate. „Cu prietenii oricum țin legătura, iar cel mai bun a venit chiar weekendul ăsta în vizită pe la mine. Mai greu mi-a fost să-i văd pe ai mei supărați, cred că asta nu-mi pică tare bine. Dar în afară de asta, cred că cea mai mare tristețe e faptul că stau în Gura Humorului, adică am un drum de opt ore cu trenul până acasă”, zice Amalia.

Mai sunt și cei norocoși care și-au luat prietenii de acasă la capitală. „Am mare noroc că stau în chirie și colega mea de apartament e o veche prietenă din Brăila. Suntem amândouă la aceeași facultate, lucrul care-mi face traiul studențesc mult mai ușor”, spune Corina.

Chiar dacă vii și dintr-un orășel mic de pe lângă Suceava sau din Lehliu-Gară și-n liceu ți se părea al naibii de plictisitor, cum ajungi la București, o să te lovească dorul. O să ai impresia că era mai bine în locul tău natal unde nu se întâmplau multe, dar măcar era o viață liniștită. Poate chiar o să te gândești și că o să te întorci cândva. Ei bine, sunt șanse mici să se întâmple asta, e doar frica schimbării din prima luna care-ți zice că mai bine era înainte. Mai ales că ai și șocul cultural din București.

Răzvan încă se mai gândește la Timișoara și locurile la care ținea și are și medicamentul perfect pentru stările lui de tristețe. „Mi-e dor tare și de atmosfera de oraș, parcă aș mai vrea să merg în locurile în care stăteam în liceu. Muzica celor de la Phoenix mă ajută să mai trec peste momentele triste.”

Legenda spune că studenții veniți din regie o să fie mereu invidioși pe cei care stau în București și vice-versa. Alex e născut și crescut în capitală, deci a trecut peste problema de acomodare la un noul mediu sau de rătăcire prin oraș. „Știu deja unde pot sta în pauzele lungi dintre ore, nu trebuie să plătesc chiria sau căminul, mănânc mâncarea de acasă și nu trebuie să mă bazez foarte mult pe fast food. Deci pe partea asta zic că ies pe plus, deși mi-ar fi plăcut să stau la cămin. Oricât de proaste ar fi condițiile, este un mediu diferit care sună chiar fun și pare ușor să te împrietenești dacă trăiești acolo”, spune Alex.

Alexa încearcă să fie amuzantă aici, mai puțin moldoveancă aici și sentimentală aici.