Autor, tatăl

Într-o noapte din vara lui 2015, undeva după miezul nopții, mai mulți locuitori ai unui bloc din Sectorul 4 din București au auzit țipete și plânsete de copii dintr-un apartament. Un vecin s-a uitat pe fereastra deschisă a camerei de la parter: un bărbat încerca să adoarmă un bebeluș care plângea. Din când în când, îl lovea cu putere cu palmele peste față.

Mai mulți locatari au bătut la ușa apartamentului și o vecină a sunat la 112. Când polițiștii au intrat în apartament, i-au întâmpinat o femeie și un bărbat beți de abia se mai țineau pe picioare. Într-un colț al locuinței, trei fetițe plângeau. Femeia ținea în brațe un bebeluș complet dezbrăcat și murdar de sânge pe față și în jurul nasului.

„Minora de numai cinci luni avea multiple echimoze roșii-violacee pe corp, o urmă de mușcătură pe piciorul stâng, în zona tibiei, și excoriații și umflături la nivelul capului. Părea conștientă și respira cu greutate, pielea acesteia fiind vânătă”, scrie în raportul polițiștilor care au răspuns apelului.

În ciuda momentului scurt de luciditate al mamei care bătea cu pumnii în geamul ambulanței, bebelușul a fost dus de urgență la spital și a primit diagnosticul „politraumatism prin agresiune fizică, autor - tatăl”.

Poliția a cerut ajutorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Sector 4 și cei patru minori au fost scoși pe loc din mediul familial nesigur. A doua zi, controlul medical al celorlalte trei fetițe, de trei, cinci și șapte ani, a scos la iveală vânătăi pe corpurile lor. Unele noi, altele mai vechi.

Acum, doi ani și opt luni mai târziu, stau la o masă din sediul DGASPC Sector 4 cu directoarea instituției, Mihaela Ungureanu, cu adjuncta ei, Gabriela Cântărețu, și cu șefa Centrului de Coordonare, Consiliere, Evaluare și Suport „Sf. Spiridon”, Mihaela Olaru, care răsfoiesc un dosar despre cei patru copii luați atunci din familia abuzatoare.

„Pe fondul consumului de alcool, tatăl rămas singur cu minorii, într-un exces de furie, își lovește copiii. Minorii prezentau hematoame, urme de palme, echimoze și pediculoză”, scrie în rezumatul cazului pe care Mihaela Olaru l-a pus pe hârtie pentru această întâlnire.

Raportul descrie orele scurse înainte de venirea poliției: părinții au băut în fața blocului, s-au certat, tatăl a smuls bebelușul din brațele mamei și a intrat în apartament, iar ea a plecat după bere.

Citesc un pasaj cu voce tare: „Potrivit celor declarate de martorii aflați la fața locului, tatăl a trântit-o pe minoră pe pat, moment în care bebelușul a încetat să mai plângă.”

„Era aproape inconștientă. Era plină de sânge pe față, de la năsuc. O mușcase și de picior, în zona tibiei”, povestește Mihaela Olaru pe un ton calm, ca și cum ar citi un banal raport de contabilitate. E obișnuită cu astfel de cazuri. Bătaia aplicată de părinți copiilor, chiar de la vârste fragede, e întâlnită des de echipele de intervenție ale Direcției. În medie, au cam patru cazuri pe lună de copii abuzați în familie, și multe altele de neglijare.

„Este un fenomen la nivel național. Sunt foarte mulți părinții cărora le lipsesc, efectiv, abilitățile parentale”, spune Mihaela Ungureanu.

În toată țara, în fiecare an peste 13 000 de copii sunt abuzați, neglijați sau exploatați în propriile familii. De exemplu, pentru 2016, cifrele arată așa: abuz fizic - 1073, abuz emoțional - 1613, abuz sexual - 360, neglijare - 10 000, exploatare prin muncă - 214, exploatare sexuală - 11, exploatare pentru comiterea de infracțiuni - 32. Așa că, dacă te uiți pe statisticile astea, o să te treacă un fior de fiecare dată când vei mai auzi vorba aia cu bătaia ruptă din Rai la români.

Protecția Copilului a dus în instanță cazul celor patru fetițe din Sectorul 4 agresate de tată. La doi ani de la intervenția din acea noapte, Tribunalul București îi decădea pe părinți din drepturi ca urmare a „comportamentului agresiv, neglijența manifestată de aceștia cu privire la îngrijirile elementare cuvenite persoanei copiilor, precum și precaritatea condițiilor materiale și locative.”

Părinții au fost incluși într-un program de consiliere și de vizite pentru a se încerca reintegrarea copiilor în familie.

„La început, veneau la centru. Dar recent, nu prea. Noi nu îi putem obliga”, îmi spune Mihaela Olaru.

În paralel cu decăderea din drepturi a ambilor părinți, tatăl a fost trimis în judecată pentru bătăile aplicate constant fiicelor sale. După aproape doi ani, a venit sentința Judecătoriei Sectorul 4, București:

Când un copil este în pericol în propria familie și Protecția Copilului află, poate interveni și lua copilul în plasament de urgență. În cazul în care familia se opune, direcția cere instanței să-i plaseze copilul în grijă, prin ordonanță președințială.

„Nu prea avem cazuri de părinți care să se opună”, spune Mihaela Ungureanu.

Decăderea din drepturi se decide numai în instanță, la cererea direcției, dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente, consum de alcool sau droguri, purtare abuzivă, neglijență gravă, potrivit Codului civil.

Cazul celor patru minore din Sectorul 4 ridică o întrebare: cât de aspre sunt instituțiile statului român cu părinții care își abuzează, neglijează sau exploatează copiii?

Știm din rapoartele Autoritățiii Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție că România se laudă la întâlnirile internaționale cu cât de dură este cu agresorii de copii.

În iunie 2016, președintele instituției, Gabriela Coman, a participat la o conferință la Viena pe tema violenței împotriva copiilor, vizită descrisă așa în raportul anual al instituției:

„România (este) unul dintre puținele state europene care au interzis prin lege orice formă de pedeapsă corporală asupra copilului.”

Și, dacă citești articolul 95 din legea privind protecția drepturilor copilului, vezi că ea are dreptate. Cel puțin scriptic:

„Sunt interzise săvârșirea oricărui act de violență, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.”

Așa că ai zice că România e chiar mai dură decât Norvegia, care i-a trecut prin iad pe celebrii soți Bodnariu și mătură pe jos cu părinții violenți. Te-ai aștepta ca orice abuz asupra unui copil să se soldeze cu o decădere din drepturi și cu închisoare pentru părintele violent.

Autoritatea pentru Protecția Copilului nu știe însă câți părinți au fost decăzuți din drepturi și ce tipuri de pedepse au primit aceștia, în ultimii cinci ani, așa că le-am întrebat asta, printr-o solicitare, pe toate cele 47 (41 din județe plus cele șase aferente sectoarelor din București) de direcții de protecție a copilului din țară.

Din răspunsurile lor am aflat că Protecția Copilului cere rar decăderea din drepturile părintești și, atunci când o face, instanța e deseori blândă cu părintele scos din exercițiu. Abuzul asupra copilului trebuie să fie extrem de grav pentru ca instanța să aplice o pedeapsă privativă de libertate celui decăzut din drepturile părintești. De cele mai multe ori, judecătorii preferă pedeapsa muncii în folosul comunității și închisoarea cu suspendare.

Astfel, șaisprezece direcții din cele 44 care care au răspuns mi-au transmis că nu au cerut, în ultimii cinci ani, decăderea din drepturi a niciunui părinte.

Așa, și? Poate că nu au existat cazuri în care să fie nevoie de o astfel de decizie, te-ai putea gândi. Doar că e vorba de județe în care mii de copii sunt în grija statului, pentru că au fost abandonați, neglijați grav sau abuzați.

De exemplu, uite cum sună răspunsul direcției din Neamț, județ care are 1 643 de copii în sistemul de protecție specială:

„În ultimii cinci ani, DGASPC Neamț nu a înaintat instanței cereri având ca obiect decăderea din drepturile părintești și, pe cale de consecință, nu există pedepse aplicate părinților de către instanțele judecătorești.”

În Galați, în ultimii cinci ani au fost decăzuți din drepturi opt părinți: „Nu au fost aplicate și pedepse complementare”, scrie în răspunsul direcției. Printre motivele de decădere: neglijare gravă (lăsare fără adăpost și/sau alimente, și/sau fără căldură), abandon, abuz emoțional grav. În două alte situații încă nu se cunoaște decizia instanței, dosarul aflându-se încă pe rol.

Satu Mare: „Pentru un părinte a fost aplicată pedeapsa prestării muncii în folosul comunității, iar pentru ceilalți instanța nu a aplicat nicio pedeapsă.”

Mehedinți: „În ultimii cinci ani, DGASPC Mehedinți a solicitat, într-un singur caz, iar instanța a admis, decăderea din drepturi părintești a unei mame, condamnată penal la doi cu executare, pentru infracțiuni de violență asupra propriilor copii.”

Suceava: „(Am avut) și un dosar de condamnare la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului și pentru săvârșirea de vătămare corporală, cu suspendarea excutării pedepsei sub supraveghere.”

Un caz aparte este județul Vaslui unde, în ultimii cinci ani, 130 de copii au avut părinții decăzuți din drepturi. Explicația vine din tabloul sumbru pe care îl face județului unul dintre juriștii Direcției, Gina Onciu:

În cazurile de neglijență gravă sau abuz, părinții pierd dreptul asupra copiilor. Nu îi deranjează însă prea mult, spune Onciu: „Cei mai mulți nici nu se prezintă la instanță”.

Interesul superior al copilului din România spune că îi este cel mai bine în sânul familiei. Statul român, spre deosebire de Norvegia sau de alte state nordice, merge pe varianta reintegrării în familie, chiar dacă ea este, sau mai bine spus a fost, abuzivă. Din acest motiv, părintele decăzut din drepturi și le poate recâștiga dacă dovedește că nu mai este un pericol pentru copil. Legea spune că el primește consiliere și trebuie practic reînvățat să își crească propriul copil. Dar astfel de servicii nu sunt însă suficient dezvoltate la nivel național.

„Nu sunt programe, poate că asta ar fi o soluție, să se combine socialul cu educaționalul, pentru dezvoltarea abilităților parentale. Noi, la nivelul sectorului 4, demarăm un astfel de program. Școala pentru părinți este un program deschis pentru orice părinte care dorește să participe și care conștientizează că are nevoie de ajutor. Dar problema e că sunt mulți care nu își dau seama că au nevoie de ajutor”, spune Mihaela Ungureanu.

Așa că, și acolo unde există servicii de consiliere, ele deseori eșuează.

Asta pentru că palma peste ceafă sau față este ceva ce definește familia tradițională românească.

„O palmă peste ceafă e un șoc. Copilul nu conștientează durere, ea vine în plan secund. E cam ce-ar fi pentru mine să vină unul de doi metri jumate și să-mi tragă una”, îmi spune psihologul Mariana Marican, șefa Centrului de Consiliere şi Sprijin pentru Părinţi și Copii din subordinea DGASPC Sector 4.

Cei care spun că nu e nicio problemă să-i dai una copilului sunt cei care au crescut într-o perioadă în care această formă de pedeapsă intra în normalitate.

„Cel puțin până la Revoluție, a lua o palmă de la învățătoare sau de la părinte era perceput ca normal. Dar putem merge mai departe, la sociologia și cultura poporului român. Ceea ce ne definește este nucleul familiei. Acest nucleu al familiei s-a ținut și cu partea religioasă, și cu principiul bărbatul este stâlpul casei, tatăl, și prin ceea ce făcea să se impună. Ceea ce înseamnă ‘asculți de mine, eu te-am făcut, eu te omor’,” îmi explică Marican.

Pe o măsuță din biroul ei e o coală mare cu o inimă imensă desenată de un copil consiliat de ea. Inima e împărțiță în fragmente, fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Cel mai mult spațiu ocupă Timid și Frustrat. Pe o linie subțire, galbenă, scrie Fericit.

„Când sunt mai mari, îi rog să deseneze: desenează-mi ce simți când ești trist, desenează-mi familia ta sau desenează-mi ce simți tu acum. Când sunt mici, de patru-cinci ani, împrumută povestea lor jucăriei. ‘Te-a mai bătut și o să te mai bată’, îi spune el jucăriei. Facem ușă imaginară și ieșim afară când obosește”, descrie Marican cum decurg ședințele de consiliere.

În cei 20 de ani de vechime, Marianei Marican i-au trecut prin cabinet sute de copii. Mulți dintre ei victime ale propriilor părinților.

„Trebuie să treacă trei-patru generații să ne schimbăm”, spune psihologul.

Tot în tipicul societății noastre rezidă explicația pentru pedepsele blânde primite de părinții care le fac rău propriilor copii și sunt decăzuți din drepturi.

Astfel, legea și modul în care este ea aplicată sunt rezultatul normelor sociale ale acestui popor. Dacă marea majoritate a oamenilor acceptă violența asupra copiilor, și cei care o aplică vor fi mai blânzi. Așa își explică toleranța statului față părinții abuzatori președintele Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil, Bogdan Simion:

„Noi așa am fost educați. Cu ‘bătaia e ruptă din Rai’ și ‘unde dă mama sau tata crește’. Asta înseamnă că sunt în mentalul colectiv, așa am crescut. Or legile nu sunt altceva decât niște norme sociale trase din mentalitățile colective. Iar mentalitatea din România este că nu dreptul copilului primează, ci dreptul părintelui.”

Bogdan Simion nu crede că închisoare este o soluție, ci prevenția, prin educarea părinților:

„Ar trebui ca părinții care și-au bătut copiii și viitorii părinți să învețe să aibă un alt tip de educație parentală. Consiliere, cursuri de parenting, orice. Eventual să se predea în școli educația parentală. Noi suntem părinți exact așa cum am învățat de la părinții noștri. Eu un cerc vicios. Să bagi părintele la închisoare înseamnă să penalizezi o faptă deja comisă, dar este mai important să previi comiterea faptei.”

Juristul și directorul de programe al organizației Salvați Copiii, George Roman, spune că, dacă eu bat un adult sau un copil al altcuiva pe stradă, atât societatea, cât și instanța, probabil mă vor pedepsi mai dur decât dacă mi-aș bate propriul copil:

„Da, suntem mult mai alertați atunci cineva bate copilul altcuiva decât atunci când își bate propriul copil. Nu avem aceeași atitudine pentru că societatea românească este în continuare marcată de un balast care spune că bătaia e o formă de educație”.

Dacă ar fi monitorizate toate casele din România, am afla că zeci de mii de familii nu au abilitățile necesare creșterii copiilor, spune Roman. Iar dacă i-am lua pe copii din mediul familial, numărul celor în sistemul de protecție s-ar dubla.

Soluția ar fi o monitorizare mai atentă a acestor cazuri și axarea pe educarea părinților.

„Dar cum să facă statul asta dacă o treime dintre localitățile din România nu au asistenți sociali care ar trebui să urmărească astfel de cazuri? Posturile sunt blocate, primăriile nu sunt interesate sau nu înțeleg importanța serviciilor sociale. Autoritățile merg pe calea compromisului pentru că sistemul nu este capabil să îi preia pe toți care ar trebui protejați.

Iar România alocă anual pentru protecția socială undeva între 11 și 13 la sută din PIB, în timp ce media din EU este de 19 procente”, spune juristul.

El are însă și o veste bună: 63 la sută din părinți își bat copiii acum, față de 84 la sută câți o făceau la începutul anilor 2000.

În anii de activitate ca jurist pe drepturile copiilor, a observat că statul are o atitudine tolerantă față de abuzurile așa-numite ușoare asupra copiilor.

„Instanțele judecătorești sunt sensibile la abuzuri grave, când copilul are nevoie de îngrijiri medicale, când are urme de lovituri, când abuzul e vizibil. Așa ceva nici cei de la direcții, nici instanțele, nu tolerează. Dar în cazul abuzurilor considerate accidentale sau făcute din necunoaștere, sau considerate mai ușoare, se planifică niște servicii axate pe prevenirea abuzurilor ulterioare”, spune Roman.

Într-un apartament din cartierul Constantin Brâncoveanu din București, cinci fetițe stau în jurul unei măsuțe și prepară ceai imaginar în cănuțe de plastic.

Miroase a chec și a ciorbă de perișoare. La bucătărie o doamnă, una dintre asistentele sociale care au grijă de fetițe, scrie într-un caiet mare: „Am intrat în tură la ora 12….”

„Vreți ceai? E de mentă!”, mă strigă o fetiță slăbuță, cu multe codițe scurte și un zâmbet larg.

Pe rafturile bibliotecii din spatele ei stau înșirate ursuleți din pluș, păpuși și felicitări lucrate manual. Dintr-o altă cameră, o voce de copil îngână un cântec: „Are mama o fetiță frumușică foc/ Veselă și hărnicuță, oriunde s-ar afla…”

Trei dintre fetițele care prepară ceai și aleargă zâmbitoare de la un vizitator la altul erau, în august 2015, salvate de Protecția Copilului din grija părinților alcoolici din apartamentul de la parterul blocului din Sectorul 4 unde vecinii au auzit țipete și plânsete.

Sora lor mai mică, bebelușul învinețit de tată, se află în plasament la mătușa lor dinspre mamă. Fetele sunt înscrise la grădiniță și școală, ies în parc, merg în tabere.

Sorb din ceaiul imaginar și îi spun Mihaelei Olaru, care administrează centrele și apartamentele în care sunt cazați copiii aflați în grija statului la nivelul Sectorului 4, că fetițele mi se par dezinvolte și vesele. Ca și cum nimic nu li s-ar fi întâmplat.

„Da. Par. Dar de obicei mai târziu apar traumele”, îmi răspunde ea. Cele mai des întâlnite consecințe ale abuzului fizic sunt viitoare probleme de atașament, carențe afective, agresivitate, stimă redusă de sine, arată studiile.

Ambii părinți, precum și mătușa care o are în grijă pe cea mai mică dintre copile, au refuzat dialogul cu mine.

Statul încă nu a hotărât dacă cele patru fete se vor întoarce în familie sau vor fi date spre adopție. Oficialii așteaptă să vadă dacă părinții s-au schimbat și că nu mai sunt un pericol pentru copiii lor.

Un răspuns al Poliției București trimis mie înclină însă balanța în defavoarea părinților. În solicitare, întrebam dacă a mai fost necesară intervenția poliției la apartamentul părinților în anii care au trecut de la preluarea copiilor de către stat:

„Referitor la alte sesizări prin Sistemul Unic de Urgență 112, în legătură cu adresa în care s-a produs incidentul menționat, vă comunicăm faptul că, în anul 2017, polițiștii Secției 26 Poliție au intervenit la o sesizare, unde se reclama scandal între cei doi concubini.”

Dacă știi vreun copil despre care suspectezi că este abuzat în vreun fel, sună la Telefonul Copilului - 116 111.