M-am născut cu o singură mână și asta m-a băgat în tot felul de situații dubioase

Primul lucru pe care l-am învățat la facultate a fost că ai nevoie de două mâini care să operezi un butoi cu bere. Eu am doar una. M-am născut fără jumătate din mâna stângă. Ai crede că adolescența mea a fost un iad pe pământ, dar odată ce colegii mei de clasă mă cunoșteau și se obișnuiau cu handicapul meu, nu prea mă mai tachinau pe tema asta. De abia după ce am început să ies la petreceri, m-am lovit de comentariile oamenilor.

E complicat atunci când ești o persoană căruia îi place atenția, să se îmbrace frumos și să socializeze cu străini, dar în același timp mă simt inconfortabil fix din aceleași motive. Mereu am fost conștientă de faptul că sunt diferită, chiar și mai presus de handicapul meu, am un stil aparte. (Zilele astea, mă îmbrac doar în negru și îmi combin outfit-urile cu zgărzi și cizme pe picior.) Dar nu am fost niciodată foarte conștientă de faptul că și alți oameni mă privesc la fel, până când am ajuns la facultate. Oamenii beți nu se abțin de la nimic.

Am fost la prima mea petrecere de fraternitate, de la Universitatea Hofstra, cu colegele mele de apartament, Karina și Alexa. După ce le-am cunoscut, ele nu au zis nimic despre mâna mea, probabil pentru că știau deja de pe Facebook. În prima seară din săptămâna de deschidere, eram pe punctul de a-mi pune căștile ca să revăd niște episoade din Sex and the City, când ele au dat buzna în camera mea și mi-au pus o bere în mână. Nu prea am avut de ales: trebuia să ies în oraș.

M-am îmbrăcat în cel mai bun outfit al meu din 2011, o pereche de blugi rupți, un maiou din nylon, un colier pe gât pe care scria „kiss" și o șapcă de baseball cu mesajul „Just Be a Queen". Nu pot spune că eram timidă și nu îmi plăcea să fiu privită. Am fost entuziasmată, până când am văzut keg-ul de bere. Ar fi trebuit să pompez, să torn și să-mi țin și paharul în același timp. Aș fi putut să-mi culeg paharul din marea de lichide, dar am fost sfătuită să nu-l las din mână.

„Hei, ai nevoie de ajutor?", m-a întrebat un tip șaten cu freza făcută țepi și cercei imitație Chanel. (Serialul Jersey Shore încă era popular). Am dat din cap cu entuziasm.

El mi-a turnat berea cu paharul înclinat, ca un profesionist. „Ești foarte frumoasă, știi asta nu?"

Nu am putut să rezist șarmului. „Merci", i-am spus eu și mi-am încrucișat brațele la piept, într-un fel pe care mi-l imaginam ca un semn de flirt. Versiunea cu o singură mână al acestui gest e când mă apuc de ciotul meu de braț.

„Ce tare", a spus el arătând spre mâna mea. „Pot s-o ating?"

În cap țipam din răsputeri: „Nu! Nu! Nu!", dar am răspuns: „Sigur."

Eram obișnuită cu străinii care mă întrebau ce am pățit, iar eu le răspundeam cu același răspuns plictisitor: m-am născut așa, dar când cineva m-a întrebat dacă poată să atingă, asta m-a luat pe nepregătite. Câteodată, copii încearcă să mă atingă fără voia mea, dar mă așteptam la altceva din partea adulților. Am crezut că astfel de discuție directă despre handicapul meu nu ar fi posibilă, deoarece oamenii ar trebui să fie mai în vârstă și mai înțelepți în facultate, dar fix de asta m-am lovit. Am fost întrebată „Ce s-a întâmplat cu mâna ta?" la orice petrecere la care am fost.

Pentru o vreme, am fost receptivă. Ar fi fost aiurea dacă m-aș fi supărat de fiecare dată când cineva menționa handicapul meu, așa că răspundeam mereu bucuroasă. Odată când eram beată, le-am arătat altor bețivani cum mă leg eu la șireturi și ei m-au aplaudat de parcă aș fi făcut operație pe creier.

Deși interesul ăsta chinuitor față de handicapul meu și de a face lucruri simple era jignitor, era mai ok decât să fiu respinsă din cauza asta. Deja eram deschisă despre sexualitatea mea cu unele persoane din viața mea, dar nu prea erau femei queer la școală. Deseori am flirtat cu băieți din fraternități din plictiseală și poate pentru că îmi doream să fiu „normală".

Odată, un tip cu care vorbeam la o petrecere, m-a întrebat ce tatuaj am și am dat la o parte cu tupeu partea stângă a vestei, astfel am scos în evidență și jumătatea lipsă din mâna mea stângă. Cum nu a observat el până în punctul ăla, nu știu, probabil că era prea beat. Înainte să pot termina poezia mea de cum m-am născut așa, el a mormăit: „Nu, nu, eu n-am treabă cu așa ceva" și a plecat.

Și mai enervante decât întrebările sau respingerile sunt felicitările. Barmanii îmi spuneau că mă respectă pentru că ies în oraș. Fetele bete de la coadă la toaletă îmi spuneau că sunt o inspirație. Tipii mă asigurau că oricum sunt „drăguță". Colegele mele de apartament îmi spuneau cât de curajoasă sunt.

Cu toate acestea, pregătirile de a ieși în oraș cu Karina și Alex reprezentau un ritual pe care am ajuns să-l prețuiesc. Beam bere și ne aliniam în fața oglinzii ca să ne machiem împreună, datorită mie, pentru că beneficiam de o baie mai mare pentru persoane cu handicap. Ne fâțâiam în chiloți și sutiene și ne băteam cu spray auto-bronzant prin baie.

În primăvara primului meu an de facultate , m-am hotărât să port o proteză cosmetică, la deschiderea unui bar. Deși o aveam din liceu, nu am mai purtat-o înainte, iar de obicei Karina și Alex o foloseam ca să facă mișto de oameni: o lăsam în paturi, la dușuri, în spălătorie. Cântam la proteză ca la microfon, iar eu eram ok cu asta la început. Disprețuiam proteza aia pentru ce reprezenta o tentativă de a părea normală.

Dar dintr-un motiv sau altul, în seara aia, pe când ne aliniam în fața oglinzii, m-am trezit nemulțumită de outfit-urile mele a la Daisy Duke. Eram prea obosită să mai răspund la întrebări, eram sătulă de felicitări și simțeam că îmi lipsea ceva. M-am trezit că îmi doream să port proteza. Deja normalitatea era îmbietoare.

Cu timpul m-am săturat de petrecerile din facultate, sunt în mod serios groaznice și îmi doream un grup de persoane în care să mă integrez mai bine. Am scăpat de accesoriile mele piți, am început să mă îmbrac doar în negru și să acord mai puțină atenție băutelor și să mă concentrez mai mult pe teorii queer și feminism. De asemenea, am pus capăt și flirtului meu scurt cu proteza, pur și simplu nu mă simțeam în pielea mea.

Dar pauza mea de la petreceri a fost mică, nu îmi plăcea nici să stau în casă. M-am înscris într-un curs de sociologie despre viața de noapte și am devenit fascinată de cultura Club Kid, costumele extravagante, felul în care petrecerile erau aproape sacre și predominanța neapologetică de diversitate fetișistă. M-am apropiat de profesorul meu, Victor, care era un petrecăreț, un misfit de succes, cool și cu legături bune.

Când m-a invitat la The Box, un club burlesque exclusivist din Manhattan, m-am simțit ca Cenușăreasa la bal. M-am aranjat cu atenție, outfit negru și nu am îndrăznit să port proteza.

După seara aia, am început să ies în Manhattan și Brooklyn în mod regulat. Baruri sexi, subsoluri de hoteluri, cluburi exclusiviste și hale imense. Îmi plăcea la nebunie. Singurele comentarii pe care le primeam despre aspectul meu erau complimentele legate de vestimentația mea extravagantă. Când vezi artiști burlesque care se cacă pe scenă, e destul de greu să mai fii șocat de o fată fără un braț. Eram cu toții niște ciudați, iar brațul meu nici măcar nu era pus la socoteală.

De fiecare dată când ieșeam în oraș, duceam outfit-ul meu și mai departe. Ruj gri, inel septum, o zgardă de câini, teniși cu platforme, un sutien sexi și o bluză transparentă. Clubbing a început să se simtă mai puțin ca o alternativă recreațională, ci mai mult ca o identitate. Viața mea a început să se învârte în jurul vestimentației mele, ce să beau, la ce club să mergem, pe cine cunoaștem ca să nu trebuiască să stăm la coadă. Nici nu mă mai gândeam la handicapul meu.

Zilele astea, prefer să ies în restaurante și în baruri decât în cluburi, deși experiența mea legată de petreceri continuă să evolueze. Îmi place în continuare să mă joc cu look-ul meu și lumea tot se mai holbează. Încă primesc întrebări nepoliticoase, dar acum simt că pot controla mai mult răspunsurile altora față de mine. Acum patru luni, am început să port o proteză bionică de ultimă tehnologie, neagră și robotizată. Brațul ăsta e o diferență colosală față de proteza mea cosmetică. Nu arată ca ceva normal.

Îmi place la nebunie că se asortează cu jacheta mea de piele, cizmele și geanta O-ring. E accesoriul perfect pentru o seară în oraș și îmi doresc ca lumea să-l observe. Oamenii vin la mine și îmi spun cât de tare e și se întreabă cum funcționează sau dacă pot să dau high-five și să arăt la muie. Felul ăsta de atenție nu mă deranjează, spre deosebire de cererile tipilor din fraternitate să-mi mângâie ciotul (probabil tot asta ar face).

Nu vezi în fiecare zi un braț de cyborg. Iar, odată cu vârsta, am și mai multă răbdare cu oamenii care-mi pun întrebări. Știu cât de al dracului de tare e brațul meu. Și eu aș aborda pe cineva ca mine. Să reciți aceeași poezie devine un pic plictisitor, dar îmi face plăcere să educ oamenii și să văd cum mă ascultă pe bune.

Ca ființă umană, ca femeie, ca persoană queer, ca fashionistă,  persoană cu handicap și mai nou ca cyborg, știu că nu voi scăpa niciodată de privirile curioase. Să mă aranjez și să ies în oraș face parte din personalitatea mea, iar străinii care se bagă în seamă vin la pachet. Doar că acum, cu brațul bionic și localurile mult mai mature pe care le frecventez, mă simt mai puțin vulnerabilă când sunt abordată din cauza handicapului meu.

Deja sunt obișnuită cu oamenii care se holbează, dar acum le atrag atenția suficient de mult, încât chiar să mă vadă ca o persoană.