Lucram în producția unei emisiuni TV numită Amazing Race, când am primit un telefon de la mama, că a murit bunicul. Într-o oră eram într-un BMW X5, cu toată familia de la București. Am plecat spre Huși la înmormântare. Nu mai trecusem prin moartea cuiva apropiat și mă simțeam complet blocată. În mașină era liniște, nimeni nu avea nimic de spus. De fapt, ce să spui în momente ca astea?

Bunicul a murit într-un mic accident. S-a împiedicat de o treaptă și a căzut cu capul exact de colțul casei. Și-a spart fața și craniul. La spital a stat o săptămână, după care n-a mai rezistat și a cerut să fie adus acasă. Începuse să o facă pe nebunul.

Când a ajuns acasă, bunicul a dormit o seară și dimineața a murit în brațele femeii cu care a trăit 62 de ani. A fost un om foarte tăcut și liniștit, dar special. Era un mic artist. Tăcea, dar construia tot felul de mașinării și instalații din metal prin curte. Uneori, ca să ne distreze, făcea pe mimul. Semăna mult cu Birlic.

După acest eveniment am început să mă gândesc mai mult la moarte. Vorbeam cu prietenii apropiați și mi-am dat seama că aproape toți am suferit câte o pierdere în familie. De cele mai multe ori, extrem de dureroasă, cu părinți decedați. Am transcris aici trei dintre poveștile acestea. M-am gândit la ele ca la un ghid pentru cei care trec prin această traumă acum, ca la ceva care-ți poate alina suferința.

Mama mea a murit când eu aveam 26 de ani. A murit timp de un an, în fiecare zi câte puțin. Avea cancer.

Era organizatoarea casei. Uneori, și confidenta. Destul de liberă la cap. Ea mi-a povestit, când eram în clasa a cincea, cum e cu „the birds and the bees‟ și cum se dezvoltă trupul. Tatei îi era rușine.

Mi-au rămas în minte câteva cadre din viața mea alături de mama. O poză de la Mamaia, în care e foarte fericită, în apa limpede-verzuie. Are pe față acea plăcere primară, a scufundatului în apă răcoroasă. Apoi, concediile prin țară din copilărie – călătorii lungi, cu escale din camping în camping („la căsuțe‟). În fiecare seară, completam disciplinat „jurnalul de călătorie‟, propus-impus de mama, pentru exercițiul scrierii.

Îmi mai amintesc de canastele în trei, sub un nuc uriaș, vara la țară, în curtea lui Tanti Lenuța, sora bunicii. Sau de cafeaua și țigara de dimineață, când eram deja băiat mare, și discutam cu mama vrute și nevrute. De dansurile de la petrecerile în familie, când mama și tata erau încă tineri, și încingeau un „Gimme Hope, Joanna‟.

Sau de anunțarea rezultatelor de la admiterea la facultate, când am văzut-o prima și ultima dată pe bunica mea amețită un pic de la coniacul festiv. Mă rog, sunt multe momente, dar mă voi opri aici.

Mamei îi plăcea să aibă lucrurile sub control. Privind înapoi, deși dădea impresia de autoritate, avea ezitările ei. Simțea nevoia să fie validată constant, deși nu era nevoie. Era o persoană generoasă și o profesoară model. Tolera greu micile eșecuri și cultiva, poate prea mult, „excelența‟. Partea asta mi-a folosit în viață, în schimb punea și presiune pe mine cumva: să satisfac așteptările. Ajuta lumea exact așa cum trebuie să ajute cineva lumea: adică fără să aștepte nimic în schimb.

Un timp, n-am înțeles nimic. În plus, mă simțeam responsabil pentru tata, iar el, pentru mine. Am descoperit la vreo doi ani după moartea mamei o agendă. În ea era o scrisoare pentru tata (și pentru mine, în subsidiar), în care ne spuneam să fim buni și să avem grijă unul de altul.

Schimbarea și șocul peste care trebuie să treci ține de faptul că devii conștient că și tu vei avea un sfârșit. Un timp, nici nu m-am putut uita la al treilea scaun din sufragerie, unde se așeza ea la masă. Sentimentul absenței era devastator și nu știam cum să-l gestionez. De fapt, cred că nimeni nu știe, până când nu i se întâmplă. Apoi treci, cu chiu, cu vai.

Acoperi moartea asta cu viața ta, care continuă. Dar niciodată, niciodată, nu uiți. Doar că bagi evenimentul într-un sertar al minții și intri acolo rar. Încerci să-ți amintești momentele frumoase, că altfel o iei razna.

Dacă îmi pare rău de ceva, este că nu a apucat s-o vadă pe Tori Amos. Îi plăcea mult. Când îmi făceam lucrarea de diplomă, puneam Tori Amos. Ea se așeza pe pat și asculta. Când am fost la concert mi-am luat bilet pe rândul doi, în mijloc, fix în fața lui Tori și am simtit-o pe mama în permanență în sală. Parcă era concertul nostru. Așa, între două dimensiuni.

Sfatul meu pentru cei care trec prin această traumă: Nu trebuie să uiți durerea. Nici nu ai cum. Dar nici să nu te pierzi în ea. După un timp, moartea asta trebuie convertită în dragoste. Cultivă și ține aproape de sufletul tău amintirile frumoase, lucrurile învățate de la acest părinte, toate fericirile trăite împreună. Și nu uita că ai de construit o viață a ta. Da, lumea e cu totul alta după moartea unui părinte, dar nu e sfârșitul. Acum urmează să te împlinești tu, singur sau cu cineva, să-ți găsești rostul. Asta o faci, cumva, și pentru cel care s-a dus.

Sfatul meu pentru cei care încă mai au părinți: Vorbește cu părinții tăi. Fii vulnerabil. E bine să vă cunoașteți unii pe ceilalți. Să vă spuneți, din când în când, „Te iubesc‟. Greșelile părinților vin din dragostea pentru tine. Pe scurt: bucură-te de ei, atâta timp cât îi ai.

Tatăl meu a murit acum două luni. Era un pensionar care se ocupa cu toată responsabilitatea de hrănirea păsărilor din curte. Era un om liniștit și credincios. Avea răbdare să-i asculte pe cei din jur, fără să-i judece. Ultimele momente pe care le-am petrecut împreună au fost la spital.

Îl hrăneam cu lingurița ca pe un bebeluș. După scurt timp, a murit. Cel mai mare regret al meu este că nu am petrecut mai mult timp împreună. Suntem trecători prin viață și de asta e foarte important să trăim în fiecare zi, ca și cum ar fi ultima.

Ideea că viața noastră continuă după moarte m-a consolat cumva. Cred că la momentul potrivit, ne vom revedea.

Sfatul meu pentru cei care trec prin această traumă: Acceptă situația și gândește-te că mortul nu simte nimic fizic. Îi este mult mai bine fără corp. Dacă îl plângi prea tare, sufletul lui suferă și îl împiedici să se înalțe pe drumul lui. Mai bine, roagă-te pentru iertarea greșelilor lui, de la naștere și până la moarte.

Sfatul meu pentru cei care încă mai au părinți: Prețuiește-i înainte de a-i pierde, iubește-i necondiționat, respectă-i, arată-le că-ți pasă de ei. Părinții nu cer mult. Doar un pic de comunicare și un strop de iubire.

Mama mea a murit acum șase luni.

Mama era cel mai complex om pe care mi-a fost dat să-l cunosc vreodată. Amuzantă, săritoare, cultă, dar în același timp cu o putere de autodistrugere mult peste medie. De cele mai multe ori își ieșea din fire din aproape orice și de acolo începea dezastrul. Trebuia să ies din casă și să mă refugiez pe undeva, cel puțin vreo câteva zile. În același timp, tot ea mă alerga pe stradă, după ce plecam, ca să-mi dea bani. Știa că nu mă descurc și cu chiria și cu cheltuielile. Indiferent cât de rău ne certam, avea de fiecare dată grijă de mine.

În ultima lună paralizase și asta a terminat-o psihic, mai mult decât boala în sine. Zicea mereu că nu-i vine să creadă că a ajuns în halul ăla. Era șocată de faptul că nu mai putea să meargă și își reamintea de vremurile când era sportivă.

Aș fi vrut să petrecem mai mult timp împreună fără să ne certăm, să fi reușit să o conving măcar o dată să ieșim împreună din țară. Ăsta era visul ei cel mare. Mi-aș fi dorit să fi fost prietene mai bune, așa cum ne doream și una și alta, dar cum n-a fost posibil niciodată.

La început a fost ciudat să stau în casa părinților mei, pentru că retrăiam fiecare clipă a ultimelor ei zile. Aveam impresia că este peste tot și că se uită la mine. Încet, încet, senzația a dispărut. Acum, dorm singură în casa aia. Presupun că a mai dispărut din șoc.

Am încercat să mă împac mai întâi cu mine și cu lucrurile pe care n-am reușit să le fac, la timp, pentru ea. Mi-am cerut iertare și i-am propus ca măcar acum, din lumi diferite, să încercăm să fim, în sfârșit, prietene. Nu știu de ce, dar simt că e acolo undeva și că mă ascultă. E o senzație de pace pe care o am de fiecare dată când îi vorbesc și pe care nu pot să o explic.

Cred că cel mai tare te omoară gândul că n-ai reușit să faci destul, sentimentele de regret și neputință. Cumva trebuie să te ierți pentru asta.

Sfatul meu pentru cei care trec prin această traumă: Să nu te afunzi în durere și să privești moartea ca pe un pas firesc, în niciun caz ca pe o despărțire definitivă. Nu te văicări. Acceptă că s-a întâmplat, vorbește cu cel sau cea plecată, măcar din când în când, aprinde-i o lumânare. Bucură-te că e liber și că nu mai cară după el povara unui trup greoi și neprimitor, care îl făcea să simtă durere.

Sfatul meu pentru cei care încă mai au părinți: Fii mai apropiat de ei, sună-i, fă-le, măcar din când în când, câte o surpriză. Încearcă să fii aproape de ei. Poate crezi că părinții nu sunt cool, dar doare foarte tare când dispar. Când nu mai sunt acolo, să te strângă în brate.

Am văzut mulți părinți care speră, în fiecare zi, că cineva o să-și aducă aminte și de ei, că o să le sune telefonul. Adu-ți aminte că erai singura lor bucurie când erai mic și, probabil, și acum când ești mare. Părinții te văd toată viața la fel. Tu ești ăla mic, de care trebuie să aibă mereu grijă și se bucură dacă-l văd cum zâmbește. Dă-le bucuria asta, cât mai poți.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre părinți și copii:
Cât de nasol te dezvolți când ești singur la părinți?
Cum e să te muți de la părinți, când faci facultatea în orașul natal
Cum îți distrug părinții viața