Jurnaliștii nu sunt cea mai respectată breaslă de pe la noi și nici nu e prea greu de înțeles de ce: gândește-te numai la defilarea fără sfârșit de pisi care dau ochii peste cap în timp ce citesc un prompter, la tipii care mănâncă căcat în prime-time, ca să se audă ce vrea mogulul sau politicianul care a dat banii, la tabloidizare, non-subiecte, clickbaits, informații date aiurea, fără să fie verificate și tot așa.

Mizeria și mediocritatea pe care le vezi prin mass-media nu prea au de-a face cu meseria de jurnalist, iar asta o să ți-o spună o groază de tipe și de tipi cărora ăsta li se pare cel mai fain job din lume: anonimi care fac știri și știu să găsească informația relevantă și să ți-o pună în context, ăia care sapă cu săptămânile și lunile după o poveste pentru a scrie un reportaj.

O categorie aparte de jurnaliști mi se par cei care se duc prin zone de conflict de unde, în general, oamenii încearcă să scape. Peste 1 200 de jurnaliști au fost uciși, în ultimii 25 de ani, în timp ce își făceau meseria. Aproape 40% dintre ei au murit în zone de conflict. Nenumărați alții au fost răniți, răpiți, au văzut chestii care i-au marcat psihic, au fost ei înșiși la un pas de moarte. Totuși, ceva continuă să îi facă pe jurnaliști să caute războiul, iar pe mulți dintre cei care l-au văzut, să se întoarcă.

Dorința de afirmare, încercarea de a evada din rutină, fuga după adrenalină, inconștiență, curiozitate, pasiunea pentru meserie…toate acestea sunt posibile explicații, mai ales la început, când mergi prima oară, însă sunt insuficiente. Când auzi că îți vâjâie gloanțe pe la urechi sau explodează ceva în apropiere, când vezi că prin jurul tău se moare, crede-mă, îți piere tot cheful de aventură.

Nimeni nu se îmbogățește făcând pe corespondentul de război, iar dacă îți închipui că după ce te întorci dintr-o zonă d-aia gagicile vor leșina impresionate când te vor vedea, înseamnă că ai văzut prea multe filme. Prea puțini dintre prietenii și cunoscuții tăi se vor arăta interesați de micile tale povești, de care până și tu te saturi la un moment dat. Singurele momente când conversația te duce „acolo" apar când te întâlnești cu un alt jurnalist care a umblat prin aceleași locuri.

Chestia asta cu jurnalismul în zone de conflict m-a atras de când eram puștan. Îmi doream ca, atunci când voi crește, să îi calc pe urme lui Brent Sadler, un tip pe care îl tot vedeam la CNN, în mijlocul evenimentelor, de fiecare dată când era vreo criză prin Orientul Mijlociu. N-am reușit să îmi fac o carieră din asta, dar am fost prin zone suficient de nașpa, încât să mă prindă microbul. Eu l-am definit ca pe un gen de boală care, cumva, îi vrăjește pe cei aflați acolo, o stare ca aia pe care o aveau bolnavii de tuberculoză din Muntele Vrăjit al lui Thomas Mann, carte pe care am citit-o când eram în Baghdad.

Nu exploziile, gloanțele și suferința umană te atrag, ci felul de a fi al oamenilor. E suficient să bei o bere ca să le devii prieten pe viață. Asta și poveștile care-ți pot arăta, simultan, ce e mai bun și mai rău în oameni.

O groază de povești d-astea am citit în câteva cărți care mi-au căzut în mână de-a lungul anilor. Sunt printre cele mai tari scrise de jurnaliști și fiecare din ele are o semnificație aparte pentru mine.

Peste cartea lui Artyom Borovik am dat întâmplător, în toamna lui 2004, într-o librărie din Kabul. E genul de loc pe care nu te aștepți să îl găsești într-un oraș care îți dă senzația de capăt al lumii: dealuri lipsite de vegetație și acoperite cu case improvizate care te duc cu gândul la favele, albia prăfuită a unui râu, acoperită de un covor de peturi, în care îl mai vezi pe câte unul că se pune pe vine, și-o ia între două pietricele, ca să nu se spurce, și se pișă, canalizare de suprafață în care căcatul se usucă ca dup-aia să ajungă în praful pe care îl respiri tu.

În vremea în care am fost eu pe acolo, atât de puține se întâmplau în Kabul încât dacă un tip se apuca să dea cu pickamerul în asphalt, sau să ascută cuțite, în jurul lui se forma imediat un grup de afghani care îl urmăreau cu atenție, mângâindu-și bărbile. Toate astea fac și mai surprinzătoare existența acelei librării, burdușită cu tot felul de minunății, inclusive o groază de cărți în engleză care abia apăruseră pe afară.

Se afla nu departe de hotelul Mustafa, unul dintre locurile legendare la care trăgeau jurnaliștii care ajungeau la Kabul, așa că mulți dintre aceștia erau clienți ai librăriei, ba chiar o tipă a scris și o carte despre proprietar. Mi-au căzut ochii pe The Hidden War la prima mea vizită în librărie; nu auzisem nici de carte și nici de autor și am luat-o să o răsfoiesc convins că nu e cine știe ce de capul ei. Am citit pe copertă că The Hidden War e considerată cea mai importantă carte despre războiul din Afghanistan, la fel cum Dispatches, a lui Michael Herr, fusese cea mai tare carte despre războiul din Vietnam. Comparația m-a convins: deși nu citisem la vremea aia Dispatches, știam că e o carte excepțională de la un jurnalist norvegian, Sigurd, pe care îl cunoscusem în Baghdad.

Borovik îți povestește războiul din Afghanistan din perspectiva soldaților sovietici, pe care i-a însoțit pe front. Spre sfârșitul războiului lucrurile începuseră să se relaxeze în URSS, Gorbaciov venise la putere și pornise „dezghețul", glasnostul, așa că Borovik a putut să scrie exact ce a văzut. D-aia cartea nu are nicio legătură cu propaganda obișnuită, în care ostașul sovietic îți apare ca un erou aflat în slujba proletariatului și a comunismului. E un tip normal, sătul de război, speriat de mujahedini pe care i-a poreclit „fantome", un pic cinic și care nu mai crede (dacă a crezut vreodată) în idealurile comuniste.

N-are rost să îți stric plăcerea și să îți povestesc eu cartea. E de-ajuns să-ți zic că, atunci când a apărut a rupt și că, deși de atunci au trecut aproape 30 de ani, poveștile din ea și-au păstrat aceeași savoare, iar personajele sunt la fel de vii, așa că merge să o citești și ca pe un roman.

Borovik era doar un puștan când a fost corespondent de război în Afghanistan. Dup-aia a devenit unul dintre cei mai tari jurnaliști de investigație ai Rusiei. A murit, într-unul din accidentele aviatice care au curățat spațiul public rusesc de mulți indivizi incomozi, în timp ce investiga atentatele teroriste care au avut loc în mai multe blocuri din Rusia și i-au dat lui Putin pretextul de care avea nevoie pentru a invada Cecenia.

Unii au spus că bombele ar fi fost puse de serviciile rusești, deși asta nu s-a demonstrat vreodată.

Ți-am zis că am ajuns la Borovik pentru că un prieten norvegian mi-l lăudase pe Michael Herr. Cartea am citit-o însă doar câțiva ani mai târziu, când Sigurd a dat o raită prin România și mi-a adus-o. Ca să înțelegi cât de tare este Herr, gândește-te că, bazându-se pe chestiile pe care le-a văzut și le-a descris în carte, i-a ajutat pe cei de la Hollywood să scrie scenariile la cele mai tari filme despre războiul din Vietnam care s-au făcut până acum: Full Metal Jacket și, mai ales, Apocalypse Now.

Herr scrie atât de bine încât te aruncă direct în Vietnam, în mijlocul unei bătălii din care nu știe dacă o să mai scape, în junglă, într-o cameră de hotel în care jurnaliștii se relaxează. Personajele – unele abia schițate – au o forță teribilă, aproape că îl vezi pe tipul din Forțele Speciale care colecționa urechile vietnamezilor pe care îi omora, îți pare rău, împreună cu Herr, când afli că un pușcaș marin un pic țăcănit, cu care se împrietenise, e făcut fărâme de o bazooka și parcă simți un nod în stomac când afli că cei mai mișto tipi din gașca de jurnaliști a lui Herr, Sean Flynn și Dana Stone, dispar în Cambodgia.

Ca și Borovik, Herr trece de jurnalism și face literatură – de altfel, este considerat a fi unul dintre cei care au pus bazele așa-numitului „new journalism" – într-un stil direct, de parcă i-ar povesti unui prieten.

Ca să îți faci o idee despre stil, uite două fraze în care reușește să surprindă povești întregi în doar câteva cuvinte: „He was grateful that he was still alive to eat it, that the motherfucker hadn't scarfed him up first". Sau: „How do you feel when a nineteen-year-old kid tells you from the bottom of his heart that he's gotten too old for this kind of shit?".

Literatură e și ceea ce a făcut al treilea tip despre care vreau să îți povestesc, Ryszard Kapuściński. Tot când eram în Baghdad am auzit și de el, de la un jurnalist polonez care, ulterior, mi-a dat un vraf de cărți de-ale lui Kapuściński. Tipul e legendar: a prins 27 de revoluții, lovituri de stat și războaie, a fost condamnat la moarte de patru ori, a bătut Africa, o parte din Orientul Mijlociu, America Latină și URSS.

Omul scria atât de bine încât Gabriel Garcia Marquez îl numea „maestre!" și s-a spus despre el că a inventat un nou gen literar: „jurnalismul magic". A trăit prin mahalale insalubre din Africa, s-a bătut o noapte întreagă cu o cobră care îi ajunsese sub pat, a făcut malarie, a dat peste tot felul de ciudați – de exemplu un nebun gol-pușcă, în Liberia, înarmat cu un Kalașnikov – și s-a deghizat ca să poată ajunge în spatele frontului.

O groază dintre poveștile lui încep așa: Kapuściński este unul dintre ultimii jurnaliști rămași într-un oraș în care situația este atât de nașpa că ceilalți au plecat. Asta e și punctul de pornire al uneia dintre cele mai celebre cărți ale lui, Șahinșahul, unde folosește și o tehnică foarte mișto: îți descrie dezordinea din cameră, printre hârtii găsește o fotografie și îi dă drumul capitolului în care descrie fotografia și povestea din spatele acesteia. Urmează poza doi, poza trei, și tot așa.

În Kabul, nu departe de librăria în care am dat peste cartea lui Borovik și de hotelul Mustafa, era una din casele în care locuise Usama bin Laden. Casa fusese transformată în pensiune-restaurant de un cameraman englez, Peter Jouvenal. Tipul era super-bine conectat: cât am fost eu pe acolo, l-a ajutat pe un politician kosovar, Behgjet Pacolli, să ia legătura și să negocieze cu răpitorii unui grup de angajați ONU pe care Pacolli voia să îi elibereze.

Abia anul ăsta am aflat toată povestea lui Jouvenal și a companiei media pe care a fondat-o împreună cu alți trei jurnaliști, când am primit cadou o carte despre ei: Frontline: Reporting from the world's deadliest places. Frontline News TV a fost o companie media pe care Jouvenal și încă trei prieteni s-au hotărât să o formeze când se aflau la București, în timpul Revoluției din 1989. Toți cei patru fuseseră militari înainte de a se face jurnaliști, ceea ce le dădea un avantaj în zonele de conflict.

Dintre fondatori, Jouvenal și Rory Peck făcuseră la greu Afghanistanul în timpul invaziei sovietice, când trecuseră de zeci de ori în secret, pe traseele contrabandiștilor, granița dintre Pakistan și Afaghanistan, pentru a face reportaje despre mujahedini, de multe ori chiar când aceștia se încăierau cu sovieticii. Compania a devenit legendară: cameramani Frontline au fost în toate războaiele importante din anii care au urmat fondării companiei – Golf, Bosnia, Cecenia, Kosovo, Afghanistanul americanilor, Irak, etc. Filmări de-ale lor cu masacrele făcute de sârbi în Kosovo au contribuit la decizia liderilor NATO de a ataca Yugoslavia.

Tipii mergeau până la capăt ca să obțină imagini, asumându-și riscuri, deghizându-se dacă era nevoie, amestecându-se cu localnici sau cu luptători. Relevantă pentru modul în care lucrau este povestea primului război pe care l-a făcut unul dintre fondatori, Vaughn Smith, ca jurnalist: războiul din Golf. Tipul fusese în armată și încă mai avea uniforma, așa că atunci când a început războiul și-a luat-o, a falsificat la imprimantă un ID, ca să poată spune că încă este ofițer activ, și a intrat cu tupeu în Arabia Saudită dinspre Bahrein, alăturându-se câte unui convoi și trecând de la o unitate la alta.

A reușit să filmeze un blindat american distrus de irakieni și artilerie britanică în acțiune. La un moment dat s-a aflat că un jurnalist umblă deghizat pe front, dar nu au reușit să îl găsească. După un drum crunt prin deșert, în care bocancii l-au ros până când au început să îi sângereze picioarele, Vaughn a reușit să ajungă la o bază și să facă rost de un loc într-un avion militar care pleca spre Italia, de unde intenționa să ajungă în Germania ca să dea filmările companiei care-l angajase. La baza din Italia i s-a înfundat când i s-au cerut documentele de călătorie, așa că tipul a șters-o înainte să i se pună prea multe întrebări și a închiriat, de data asta ca civil, o mașină.

Cineva i-a furat geanta cu casetele, dar a reușit să o găsească după ce a anunțat o recompensă zdravănă. În cele din urmă a ajuns în Germania, dar pe nemți nu îi mai interesa: războiul se terminase deja. I-au dat, totuși, o tipă aflată în practică la televiziune să vadă ce-i cu imaginile. Cei doi le-au editat, după care s-au dus să se îmbete și să și-o tragă. A doua zi, nemții au descoperit că erau în posesia singurelor imagini făcute de vreun jurnalist pe linia frontului, iar de atunci până când a apărut cartea, Frontline a scos peste 130 de mii de lire din drepturile de autor.

Carte de care îți spuneam – care este scrisă de un corespondent BBC, David Loyn, care a bătut și el la greu zonele de conflict și a lucrat cu cei de la Frontline de-a lungul timpului – mustește de povești ca cea despre care ți-am spus mai devreme.

Nu toate s-au terminat, însă, cu o beție în compania unei nemțoaice: opt dintre cameramanii Frontline, inclusiv doi dintre fondatorii companiei, au murit în timp ce filmau războiul.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre război:
Am trăit două atentate cu bombă în Irak și încă țin minte mirosul de carne arsă
Cum a fost ca român, să-mi trăiesc adolescența în Irak
Cum e Paştele pentru creștini în Orientul Mijlociu