Fotografii sincere și magice cu femeile anilor '70 și '80 din New York

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

Născută în Brooklyn, fotografa Marcia Resnick a documentat comunitățile artistice ale orașului New York de mai bine de jumătate de secol. Pe când era în liceu, prin anii '60, ea s-a anturat cu hipioți bătrâni, în cluburile din Greenwich Village, precum Café Au Go Go și Café Wha?. Iar prin anii '70, ea s-a mutat într-un bloc din Tribeca, cu vecini ca Laurie Anderson.

Prin anii '70, cei mai sălbatici ani ai orașului, Resnick își petrecea majoritatea nopților la CBGB, Max's Kansas City și Mudd Club. Tot în perioada asta, ea a început să fotografieze „băieții răi” de pe scena artei. Resnick a vrut să vadă reacțiile bărbaților puternici, precum Jean-Michel Basquiat, Iggy Pop, și William S. Burroughs, când o femeie e în spatele camerei, iar ei sunt subiecții perspectivei feminine.

Resnick era fermecată și de femeile sociabile cu care locuia, lucra și petrecea, care în același timp răscoleau scena. Deși

Wild Women e o serie fotografică mai puțin cunoscută decât Bad Boys, album mai târziu publicat sub titlu Punks, Poets and Provocateurs, NYC Bad Boys 1977-1982 (Insight Editions, 2015), fotografiile cu femei capturează spiritul revoluționar și puterea creativă ale artistelor precum Joan Jett, Debbie Harry, și Susan Sontag.

Wild Women e un album mai rar la vedere, ce materializează etosul DIY al perioadei, iar VICE a stat de vorbă cu Resnick, despre cum a ajuns să documenteze artiștii New York-ului și cum Emanciparea Femeii a zguduit anii '70 și '80.

VICE: Cum ai intrat în lumea artei și a fotografiei?
Marcia Resnick: Mereu mi-a plăcut arta. Când aveam cinci ani, tatăl meu a pus un desen făcut de mine pe vitrina magazinului său de imprimare din Brighton Beach. Unui client i-a plăcut desenul și l-a expus într-un spectacol la Muzeul pentru Copii din Brooklyn. Aia a fost prima mea expoziție de artă.

Am urmat Universitatea din New York timp de doi ani, apoi m-am transferat la Cooper Union, unde am descoperit pasiunea pentru fotografie. Apoi, am studiat la Institutul de Artă din California, „Artă Post-Studio” cu John Baldessari. L-am avut ca mentor pe Robert Heinecken de la UCLA și Ben Lifson, „un fotograf pe bune” m-a ajutat cu licența.

Am terminat masterul în Fotografie la CalArts în 1973, în prima etapă a mișcării Emanciparea Femeii. Colegiile căutau să angajeze femei, pentru a echilibra catedrele. Atunci când Queens College mi-a oferit un job, nu am stat pe gânduri. Am mers cu mașina prin țară și am făcut poze tot drumul. În punctul ăla, eu îmi decorasem capota mașinii cu numele tuturor iubiților mei. Cuvintele „Marcia the Masher” erau scrise pe lateralul mașinii.

Cum a fost când te-ai întors în New York?
New York era un oraș periculos și în pragul unei crize financiare, dar ieftin și plin de posibilități. Am găsit un loc aproape de Bowery și Houston Street și m-am mutat cu fosta mea colegă de apartament de la Cooper Union, Pooh Kaye, artistă și dansatoare. Plăteam 70 de dolari pe lună, de căciulă. Eu aveam un salariu de o sută de dolari pe săptămână, pentru două cursuri de fotografie, a câte două ore pe săptămână.

Cartierul Soho era epicentrul artei. Pooh și cu mine frecventam galerii de artă, făceam mișto de barurile artistice și mergeam la petreceri în atelierele și studio-uri. Mickey Ruskin deținea Kansas City a lui Max, unde se știa că umbla Warhol și superstarurile lui, artiști „blue chip” și vedete rock. Pooh era menajera lui Mickey, așa că aveam intrare.

Cum ai ajuns să locuiești într-o clădire plină de artiști?
Am descoperit o clădire pe Canal Street, între Washington și West Street, în cartierul cunoscut acum drept Tribeca. Fiecare etaj era împărțit în două apartamente de vreo două sute de metri pătrați. Primele două etaje erau ocupate de un centru de dezintoxicare de stat. Apartamentele de la celelalte patru etaje fuseseră delapidate.

Pooh locuia în celălalt apartament de pe etajul meu și am construit o baie și o bucătărie pentru amândouă. Apartamentul meu avea 14 ferestre. Am improvizat o cameră întunecată foarte mare, pentru care am închis trei ferestre. Iarna dormeam într-un sac de dormit, în camera întunecată, pentru că în restul apartamentului era al naibii de frig. Nici toată căldura din lume nu ar fi încălzit un spațiu vizat de curenții puternici ai râului.

După ce am urmărit-o pe Laurie Anderson într-un spectacol despre cum apartamentul ei a fost consumat de incendiu, am invitat-o la noi și s-a mutat în cel de deasupra mea. Periodic, pacienți pe metadonă rătăciți, anesteziați până la refuz, se pierdeau prin apartamentele noastre, dar după un timp, centru s-a mutat în altă parte.

Cum era viața de noapte pe atunci?
Pictorii făceau filme. Scriitorii organizau spectacole de artă, iar sculptorii făceau instalații. În general, toți artiștii colaborau între ei.

Ieșeam în fiecare seară ca să ascult muzică la CBGB, Max's și the Mudd Club, locul meu preferat. Era un bar de artiști cu spectacole târziu în noapte, concerte live, expoziții de artă, piese de teatru, spectacole de modă Betsey Johnson și spectacole precum Rock n’ Roll Funeral Ball, care implica manechine cu seringi în brațe. Prin mulțime mai vedeai vedete precum Joe Strummer, David Bowie, Marianne Faithful, Nico, Grace Jones și Diana Ross.

Pentru a potoli vinovăția de a petrece așa mult timp în cluburi, m-am convins că incursiunile mele fotografice în noapte erau forma mea de exprimare artistică. Să mă lupt cu mulțimi ca să ajung în culisele la concerte a devenit o activitate necesară. În culise, eu încercam să simulez aspectul unui portret de studio. Dacă era posibil, aranjam și întâlniri într-un alt loc.

Ce proiecte ai avut prin anii '70?
În 1975, cu ajutorul subvențiilor de la stat, am publicat independent trei albume fotografice conceptuale: Landscape, See și Tahitian Eve. În 1978, am publicat Re-visions (The Coach House Press), un album auto-biografic de fotografii umoristice regizate.

După introspecția din Re-visions, am mers într-o direcție opusă lucrărilor mele cool și conceptuale. Am vrut să explorez o lume din exteriorul sinelui și am ales un alt subiect care m-a bulversat mereu: rasa masculină. Seria mea, Bad Boys, s-a născut dintr-o fascinație pentru dinamica unei femei care fotografiază bărbați.

Ce te-a inspirat să creezi albumul Wild Women?
În timp ce lucram la seria Bad Boys, nu m-am putut abține să nu abordez și un proiect în paralel, intitulat Wild Women. În formațiile punk erau în mare parte doar bărbați, însă anumite femei fascinante s-au îmbarcat la propriile proiecte artistice, în muzică, literatură și film.

Patti Smith și Debbie Harry de la Blondie a devenit cu timpul destul de comerciale. Laurie Anderson a ajuns pe locul doi în clasamentul pop din Marea Britanie, cu single-ul ei electronic avant-garde, „O superman”, spre surprinderea ei. Până atunci, arta ei multimedia era cunoscută doar de cei din industrie.

Lisa Lyon a fost o pionieră, care a câștigat primul Campionat feminin Pro Bodybuilding. Ea a fost un simbol pentru stilul de viață „sex, droguri și rock n 'roll”. După ce am cunoscut-o, am devenit prietene. Ne îmbrăcam doar în negru, ne bucuram de viața de noapte din Manhattan și am fost poreclite „Weird Sisters”, de către fotograful Marcus Leatherdale.

Care au fost cele mai radicale lucruri pe care tu și femeile perioadei le-ați făcut?
Cu cât femeile au au realizat faptul că perspectiva bărbatului alb din Vest era acceptată inconștient în lumea artei ca o temelie, ele au înțeles că era de datoria lor să schimbă dinamica și să echilibreze terenul.

Cât timp am urmat CalArts, eu și Linda Benglis, artistă venită pentru un semestru, ne-am împrietenit. Arta ei și stilul ei au fost o influență imensă pentru mine. Am fotografiat-o după ce s-a tuns scurt, în fața mașinii ei galbene Porsche. Când s-a întors în New York, după ce a fost refuzată de către revista Artforum, Benglis a plătit pentru o reclamă de-o pagină cu ea goală, cu ochelari de soare pe ochi și un vibrator cu două capete supradimensionat. A fost un gest suprem de „Fuck you” față de lumea artei.

Cât am lucrat la albumul Re-visions, care va fi publicat în 2019 (Patrick Frey Editions, Elveția), am învățat mai multe despre mine și despre femei. M-a pregătit să fiu sensibilă, independentă, conștientă, o femeie creativă care funcționează într-o lume a bărbaților. Fiecare femeie de care am fost atrasă fotografic, m-a învățat ceva despre experiența personală. Fiecare dintre femeile emancipate, artiste, scriitoare, muziciene, dansatoare, designeri și pioniere sexuale pe care le-am fotografiat aveau un talent și o viziune aparte.

Urmărește-o pe Miss Rosen pe Instagram.