Update: Acest articol a fost inspirația pentru un spectacol de teatru numit Tatăl meu, preotul, pe care îl poți vedea până pe la jumătatea lunii aprilie, la Apollo 111 Teatrul.

Percepţia mea despre propria homosexualitate a fost mereu una destul de limpede. Am fost născut aşa și o ştiam din copilărie. Tatăl meu este preot și evident n-a avut niciodată o părere bună despre minoritățile sexuale.

Din copilărie până-n adolescență, tema homosexualităţii mai apărea foarte rar la televizor şi atunci îl auzeam pe tata făcând remarci homofobe. Mi-amintesc că într-o zi a spus:

M-a durut. Înțelegeam că e greşit din punct de vedere biblic, dar când am auzit acel comentariu a fost ca o dovadă a fricii mele. Iar mie îmi era frică că voi fi dezamăgirea totală a familiei, dacă vor afla.

În urmă cu câteva luni, le-am spus alor mei că sunt homosexual. După câteva relații gay care eșuaseră, plecasem din București înapoi în orașul natal, convins să duc o viață heterosexuală în minciună. N-a durat mult, pentru că întâmplarea a făcut ca, imediat după ce am plecat din Capitală, să mă îndrăgostesc foarte tare de un bărbat.

Iubirea pentru tipul ăsta m-a făcut să revin la realitate și le-am spus alor mei cine sunt. Mamei i-am scris o scrisoare de șase pagini, iar cu tata urma să mai aștept ceva vreme, până-mi fac curaj.

Dar într-o seară l-am auzit vorbind la telefon despre o acțiune a Coaliției pentru Familie. Nu m-am mai putut stăpâni și am răbufnit.

În cele ce urmează îți voi povesti experiența cu tatăl meu, un preot român care a participat și el, alături de toată biserica, la strângerea de semnături pentru schimbarea Constituției, ca să spună că o familie nu se poate forma decât printr-un cuplu format dintr-un bărbat și o femeie.

Îți voi povesti cum a evoluat relația noastră și, în final, un mic episod despre cum am încercat să mă vindec de homosexualitate prin credință.

Eram în pat, încercam să dorm, şi l-am auzit pe tatăl meu vorbind la telefon despre modificarea Constituţiei pentru a le interzice homosexualilor căsătoria. Aflasem ceva despre acest demers, dar nu ştiam exact ce-nseamnă.

Când am auzit mai clar ce spune am început să tremur foarte tare. Era un sentiment amestecat: spaimă, îngrijorare, frică, nervi. Tremuram atât de tare, că se mișca și patul sub mine.

Am încercat să respir adânc. Îmi spuneam în minte să mă calmez, că nu are rost să intervin. Îi căutăm scuze tatălui meu pentru ceea ce face, ca să nu mai simt că face acest demers, în mod direct, împotriva mea. Îmi tot repetam că nu ştie ce face.

După câteva minute, însă, am cedat şi m-am dus la el. L-am întrebat direct:

Eram deja foarte nervos. I-am spus că trebuie să lase oamenii în pace, că nu este treaba bisericii cum îşi trăiesc ei viaţa. I-am mai spus că acest demers este barbar şi antidemocratic.

Atunci mi-a răspuns că:

Ăsta a fost momentul în care i-am spus că, din păcate, împotriva mea adună semnăturile. Că eu chiar sunt homosexual şi că nu are nici el şi nici biserica dreptul să îmi interzică drepturi civile.

A fost şocat. A spus că nu înţelege unde am văzut eu „astfel de mizerii". Am țipat la el.

După toată scena asta, el a plecat, iar eu l-am evitat câteva zile. Ușor-ușor am început doar să ne salutăm prin casă. Mama mă susținea, la modul că nu aveam de ce să-mi fac griji că m-ar fi putut alunga din casă sau alte faze de genul ăsta.

Într-una din zilele care au urmat, mi-au spus clar că, la ei în casă, nu vor accepta niciodată să vin cu iubitul meu.

Le-am spus că dacă nu vor face paşii spre o acceptare completă a mea şi a viitoarei mele familii, indiferent de forma ei, relaţia noastră va deveni una formală cu întrevederi extrem de rare.

După vreo două-trei luni, c-o zi înainte să mă mut înapoi la București, tata a deschis iar subiectul. Nu l-am lăsat să vorbească prea mult. I-am explicat că poziţia bisericii este pentru mine una profund greşită.

Din păcate, ai mei sunt înspăimântaţi că tata ar putea fi dat afară din biserică dacă se află și că oamenii nu ar mai aprecia nimic din toată munca lor de o viaţă.

Și lor le este foarte greu să îndure injuriile şi ostilitatea societăţii. În ziua când am plecat de acasă, tata a plâns.

Mi-a spus că a auzit nişte oameni zicând că „homosexualii sunt pedofili dezaxaţi".

Nu vreau să fac rău bisericii în care am crescut şi am învăţat multe lucruri. Dar nici nu pot să tac despre ce percep ca fiind o deviație a misiunii bisericești.

Tatăl meu și colegii lui preoţi se tem de conducerea bisericii. La ei nu există democraţie, doar ascultare.

Implicarea bisericii o înţeleg în sensul doctrinar, pentru că ştiu exact ce gen de conspiraţii sunt în mintea lor. Însă, din punct de vedere etic, este o dezamăgire faptul că ei nu realizează cât rău provoacă, când o forță precum biserica se aliază împotriva unei minorități de oameni.

Știu că tata și colegii lui preoți nu au adunat semnături personal, ci au fost puşi să numească „voluntari" care să adune semnăturile la îndemnul bisericii.

Se punea presiune pe ei. Toți preoții au făcut asta, pentru că nu se cădea să refuzi. Biserica a fost un coordonator al acţiunii şi apropiaţii ei au adunat semnăturile, împuterniciţi de Coaliţia pentru Familie. Pe scurt, cei 80 de mii de „voluntari" cu care se laudă Coaliţia au fost aduși de preoți și asta rămâne o realitate tristă, fie că vorbim despre ea, fie că nu.

Biserica s-a folosit de influența ei pentru a crea ură. Pe mine personal m-a dezamăgit tocmai acest fapt: că nu şi-au asumat poziţia de coordonatori și au minţit populaţia că nu ar participa la adunarea de semnături.

Cred că, în momentul de față, părinții mei simt negativismul şi ura din spatele acţiunii Coaliţiei. Înainte credeau că protejează ceva, însă acum îşi dau seama că atacă niște oameni fără nicio vină.

Chiar dacă nu mă acceptă încă în totalitate, tatăl meu se străduiește să o facă. Înţelege tot mai multe. Această poziţie l-a transformat complet cu referire la strângerea de semnături, însă nu vorbeşte despre asta. Este încă prea devreme, se teme.

Propaganda homofobă în care a crescut nu poate fi ştearsă prea uşor.

Mi-au luat 25 de ani să accept faptul că sunt gay, înțeleg de ce câteva luni sunt prea puține pentru ca părinții mei să accepte situația.

În încheiere, aș vrea să-ți mai povestesc ceva, ca un răspuns adresat tuturor celor care cred în ideea că „rugăciunea te poate vindeca de boala homosexualității".

Până la 25 de ani, când am acceptat cu adevărat identitatea mea, mi-am schimbat percepţia despre homosexualitate de mai multe ori. În copilărie nu aveam acces la internet, aşa că toată informaţia pe care o primeam era propagandă homofobă şi părerea generală că homosexualitatea este o crimă. Ştiam chiar că se intră la închisoare din cauza asta.

Am crezut că sunt „înşelat de diavol", cum se spunea în biserică. Am încercat cu fete, am avut câteva relații heterosexuale, dar nimic nu se compara cu senzația pe care o aveam când eram cu un bărbat.

După câteva dezamăgiri sentimentale, am început să devin mai religios.

Au urmat vreo patru ani în care am studiat Biblia în timpul liber, am ţinut post, m-am rugat, am fost la biserică. Am făcut acatiste şi mătănii.

Am ajuns să trăiesc ca un călugăr. Am devenit vegetarian, îmi împărţeam banii cu nevoiașii, mâncarea, hainele. Chiar am adăpostit oameni fără casă la mine în apartament în zile friguroase.

Am urmat calea învăţăturilor creştine şi am întrerupt toate relaţiile gay, chiar şi aproape toate prieteniile cu persoane LGBT. M-am convins singur, citind cărţi bisericeşti, că a fi aşa cum simt eu este un păcat. Că e greşit.

Credeam că toate iubirile mele masculine erau doar o pasiune sexuală, o slăbiciune „a firii omului". M-am rugat mult ca Dumnezeu să „mă vindece de homosexualitate".

N-a ascultat rugăciunile mele.

Pot spune că am încercat toate căile şi experienţa m-a lămurit că religia nu vindecă nimic, ci este o filozofie folositoare, dacă ştii să o citeşti în spiritul toleranţei, acceptării şi a iubirii aproapelui. Și cam atât.

După ce am ieșit din filmul ăsta religios, am acceptat cine sunt și le-am spus alor mei.

M-am gândit la tot paradoxul ăsta: creştinii cred în mărturiile apostolilor, a căror veridicitate nu poate fi verificată, dar nu pot crede în mărturiile câtorva milioane de persoane, ca mine, răspândite în întreaga lume.

Numele reale al persoanelor implicate au fost omise sau schimbate, pentru a le proteja identitatea.