Cum s-a schimbat spiritul civic la bloc, în România

Un etaj mai jos, ultimul film al lui Radu Muntean, este o dramă psihologică, cu suspans extrem de bine gradat, despre lipsa spiritului civic într-o mică comunitate de bloc care se confruntă cu moartea unei vecine. Dacă ai un cât de mic dram de conștiință civică și știi ce-i aia viață la bloc, deciziile și reacțiile lui Pătrașcu, micul afacerist prin ochii căruia vedem toată povestea, o să te scuture din toți țâțânii. O să înțelegi că totul are un preț, chiar și apărarea intimității în epoca ușilor încuiate cu câte trei rânduri de yale, a camerelor de supraveghere și a telefoanelor ascultate. Pe mine filmul m-a băgat în puțul cu melancolie și autodenunț ,pentru că mi-a adus aminte de copilăria mea fericită la bloc, în Galați, și de cât de tare s-au schimbat lucrurile de atunci.

În 1981, ai mei m-au adus acasă la etajul opt al unui bloc din Galați. Ambele perechi de bunici erau tot la oraș, fiecare într-un apartament de bloc mic, cu patru etaje. Mai toate amintirile mele de atunci conțin scara blocului, spatele blocului, liftul (stricat) și uitat în sus să văd dacă e cineva pe balcon. Aveam câte un cel mai bun prieten în fiecare din cele trei scări și era teribil de bine. Simțeam că ajung acasă în momentul când intram în scara blocului. Era normală apropierea asta. Majoritatea locatarilor stăteau de cel puțin o generație acolo, se cunoșteau și pe față și pe dos și aveau așteptări realiste unii de la ceilalți.

În mare, viața la bloc în anii 80 era cam așa:

Uscătorul comun de la ultimul etaj era folosit în liniște și bună cooperare de mai toată lumea. Nu exista interfon, nici cheie să intri în scară iar ușa blocului stătea larg deschisă pe timpul zilei. Dacă ajungeai mai devreme de la școală și nu era nimeni acasă, puteai să aștepți în sufragerie la vecina. Copiii creșteau împreună, formau găști și începeau să aibă voie să meargă să se joace în spatele blocului, unde curgea adrenalina pe bara de bătut covoare.

Parastasurile se organizau la comun, toți vecinii contribuiau cu lumânări sau flori la ușa răposatului. De Crăciun și Paște, platourile cu bunătăți circulau pe holuri, din ușă-n ușă, iar colindătorii, cu o audiență de câte trei etaje pe cântec, plecau din bloc cu brațele pline, picurând firmituri de cozonac în urma lor. Era respectată la sânge regula că liniștea e obligatorie între orele trei și cinci, când se dormea în mod organizat la prânz. Se bârfea pe bisericuțe, iar informația circula dintr-o sufragerie în alta cu viteza internetului pe dial-up.

Nu pot să pun degetul pe momentul rupturii. Nu am în cap secunda în care vecinii au încetat să mai facă parte din familia mea mare. Eram deja departe de ei când, în liceu, ne-am mutat în alt bloc. E simplu de înțeles dacă ești copil: cu cât lumea se deschide în fața ta și apar tot mai multe informații și surse de interes, cu atât se micșorează timpul pentru investit în relații noi (sau vechi), care nu au legătură cu activitățile principale. Copiii sunt egoiști, iar parentingul din România valorizează asta la maximum.

La generația părinților mei explicațiile devin mai complicate și țin într-o mare măsură de ieșirea bruscă dintr-un sistem care a însemnat ani de zile de frică, vorbit în șoaptă și uitat după umăr, peste care toată atmosfera idilică din blocurile în care am crescut eu venea ca un adevărat miracol. Asta în condițiile în care toată lumea știa cine-i securist în bloc și ce informații nu trebuiau să ajungă la el.

După comunism, când lumea s-a dezmeticit cum să facă bani și afaceri, au început și mutările, în blocuri mai bune, apartamente mai mari. Comunitățile strânse de o viață s-au risipit care pe unde, iar în locul dezertorilor au apărut persoane noi, necunoscute, privite cu neîncrederea specifică oamenilor care, odată arși, suflă și-n iaurt. Asta pentru că au apărut primele afaceri piramidale la bloc, iar când s-a fugit cu banii, au rămas scări întregi cu găuri la buget. Ușile au început să se încuie cu regularitate, vizitele s-au rărit, iar proverbialul „mă duc la vecina să iau niște făină" aproape a dispărut.

Blocurile au devenit mai aproape de sate ca organizare socială: familia și rudele apropiate sunt de încredere, restul… fiecare cu treaba lui. Capra vecinului s-a mutat și la bloc, vizorul a căpătat proporții de tv, iar pereții s-au transformat în radiouri. Toate astea existau și înainte, e adevărat. La fel cum și acum mai există blocuri în care comunitatea de locatari e în perfectă armonie. Dar senzația e că sunt excepții care confirmă regula, iar lumea era infinit mai dispusă să trăiască la comun când porția de pâine era aceeași pentru toți.

Am simțit pe pielea mea schimbarea asta. Am aterizat în 2000 în București, într-o garsonieră dintr-un bloc gigantic, cu mii de apartamente și patru scări, în care nu m-am simțit niciodată acasă. Am avut neșansa unui procent mai mare de vecini răi și am folosit cea mai simplă armă de apărare: neimplicarea, lucru care în timp a născut definiții noi și extrem de personale pentru noțiunea de civism.

Undeva prin 2005, reveneam în garsoniera din București după două luni de absență și tanti Maria, vecina din stânga, mă aștepta pe culoar jubilând. „A murit piticul! Ai auzit?" Nu auzisem. Era momentul pe care îl așteptam de trei ani, ceva ce îmi dorisem cu ardoare și maximum de sadism în nopțile chinuite de înjurături și bubuieli în ușă. „Pe budă l-au găsit, săracul. O săptămână întreagă n-a știut nimeni de el. După aia a început să pută…. Doamne-ajută! Ai scăpat!"

Așa e, m-am gândit, scăpasem de nebun. O să pot dormi fără dopuri de urechi, o să-mi repun în funcțiune soneria, n-o să mai tresar când aud noaptea pași pe hol. Dar nici n-o să mai aflu vreodată cine era piticul, dacă o luase razna brusc sau îl apucase treptat și de ce nu s-a îngrijorat nimeni când, timp de o săptămână, n-a mai apărut deloc să urle pe scara blocului.

Un timp m-am consolat cu ideea că, dacă aș fi fost în București, m-aș fi îngrijorat chiar eu, centrul furiilor lui. Apoi mi-am dat seama că mint. Cel mai probabil m-aș fi bucurat cu aceeași pasivitate ca-n zilele calme din trecut, când mergeam în vârful picioarelor și număram ca pușcăriașii orele de liniște, pregătită în orice moment să-mi bag degetele în urechi și să mă prefac că nu-s acasă.

Piticul fusese o aberație a naturii, o creatură sinistră, dementă, care mă terorizase constant și complet fără sens niște ani buni. Moartea lui a venit ca o alinare. Iar noțiunea de spirit civic a devenit pentru mine direct proporțională cu disponibilitatea oamenilor din jur de a o oferi. N-a contat nicio secundă faptul că nimic din copilăria sau adolescența mea nu mă pregătise pentru genul ăsta de relații interumane.

Primăvara lui 2014, București. După o noapte de urlete și uși trântite, vecinul de sus mi-a dat bună-dimineața și a încearcat o drăgălășenie cu copilul meu, chior și el de somn. I-am spun cât de drăguț pot că, da, bună dimineața, dar noaptea trecută nu prea a fost nici bună nici odihnitoare. El s-a lansat într-o tiradă de scuze și acuze, că partenera lui e nebună, umblă cu alții și dacă o mai prinde o dată îi dă foc. Se jura la mine pe ce avea el mai scump, că-i dădea foc.

Mie mi s-a șters creierul. Mă uitam la el ca iepurele în lumina farurilor. L-am rugat frumos să nu-i dea foc, că e periculos și pentru alții. Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap să încerc să-l conving să nu-i facă rău, să intru într-o analiză a violenței în familie și „foloasele" ei. Toate argumentele dispar când intră în discuție posibilitatea ca dramele lor să ne implice (altfel decât auditiv) și pe mine și pe familia mea. „Atunci o arunc pe geam", a concluzionat el, m-a salutat politicos și a pleacat. Nu a aruncat-o nici până-n ziua de azi și uneori mă surprind întrebându-mă ce-l mai reține. Îmi dau seama că aș fi fost moral responsabilă dacă femeii i se întâmpla ceva în ziua aia, dar o nouă concluzie rămâne în picioare în capul meu: spiritul civic e direct proportional cu gradul de afinitate dintre oameni.

Drept dovadă, acum o săptămână, în loc să-mi întreb vecinii de sus dacă nu cumva au nevoie de o saltea veche, am preferat să o duc sub podul Basarab, unde știam că își face veacul o gașcă de aurolaci. Raționamentul a fost că, oricum ai da-o, e mai frig pe asfalt decât pe saltea, iar nebunii de sus, chiar dacă sunt rupți în cur, nu merită nimic.

Principala problema e că nu avem timp de toate și, de cele mai multe ori, nu controlăm ce pică la renumărare. La mine a dispărut nevoia de comuniune vecin-vecin. Și sigur nu ajungeam să plâng după ea dacă nu vedeam Un etaj mai jos. Trăim într-o paranoia acută, suntem înconjurați de știri care prevestesc dezastre zilnice, conspirații, înșelătorii și convingerea că nimic nu este ceea ce pare. Suntem forțați să facem alegeri la tot pasul cu toate că știm că niciuna nu va fi 100% corectă. Peste toată aglomerarea asta, spiritul civic aproape că devine subiect de fabulă și, iată, film. Eu sunt Pătrașcu. Dar mă tratez.

Filmul intră din 18 septembrie în cinema și va putea fi văzut în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Alba Iulia, Braşov, Brăila, Botoşani, Călăraşi, Constanța, Craiova, Oneşti, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş, Timişoara şi Tulcea.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre vecini
Ce faci când cineva trânteşte un bloc ilegal de 11 etaje lângă casa ta?
Pinguinii din Berceni au inimi de polistiren
Fotografii cu apartamentele burlacilor români
Fotografii cu camerele fetelor boeme din București