Sunt în curtea Școlii 136 din Ferentari. În fața mea este un microbuz portocaliu care seamănă cu dubița din Scooby-Doo. În interior, o gașcă de puștani își face loc printre instrumente de percuție și bagaje.

Ali, Coman, Mitică, Toto, Klaus, Bibi, Andreea și Nico sunt adolescenții romi care, coordonați de actorul Ionuț Oprea printr-un program asociației Graphis 122 în parteneriat cu Policy Center for Roma, pleacă pentru prima oară din București cu spectacolul lor, Povestiri din curtea școlii. Merg spre Alexandria, la festivalul de liceeni Ideo Ideis.

Înainte de plecare, doamna Rodica Păun, una din coordonatoarele lor de la Centrul de educație alternativă, le reamintește lui Toto și lui Coman de corigențele lor, care se suprapun cu o zi din festival:

Cei doi băieți răsuflă greoi și încuviințează absent din cap. Afară e caniculă și pot să înțeleg de ce n-are nimeni chef de teste. Toto se va întoarce pentru corigența de la limba română, Coman pentru cea de la biologie.

Dubița portocalie de Scooby-Doo, pentru că așa o să mi-o amintesc de-acum înainte, trage să iasă pe poarta școlii.

Din interior începe maneaua asta:

O dată cu ea se dezlănțuie un impro acustic: băieții și fetele dublează ritmul la percuții sau la cutia de rezonanță a chitărilor. Îmi pare rău că-s atât de multe bagaje, microbuzul atât de mic, iar eu trebuie să merg cu alt bus și pierd, astfel, petrecerea.

Dubița dispare în josul șoselei Ferentari. Observ o femeie care se închină în urma ei, iar eu mă îndrept spre rata regională de bus-uri către Teleorman. Simt c-am pierdut party-ul verii sau ceva de genul ăsta.

Dar am ajuns, până la urmă, în Alexandria, unde timp de o săptămână am încercat să înțeleg cum percep puștii din Ferentari experiența primei lor ieșiri din București cu trupa de teatru.

Suntem la o terasă din Alexandria și așteptăm să ne vină mâncarea. Mitică, unul dintre băieții din trupă, întreține atmosfera de la masă:

„Aici, pe colțul ăsta e foarte mult rasism", spune el și arată spre colegii Toto și Klaus. „Da, dar Toto e cel mai negru dintre noi. Deci e cel mai rasist dintre noi", intervine Coman, spre amuzamentul tuturor.

Toto nu s-a supărat. Genul ăsta de poantă pare mai degrabă o formă de rezistență la o dezbatere despre rasism, care tinde să se poarte doar între albi și să excludă persoanele de culoare.

Din interacțiunile pe care le-am avut în zilele care au urmat am înțeles că fiecare membru al trupei Playhood știe ce-nseamnă rasismul. Ca definiție și experiență pe propria piele.

În cadrul atelierelor pe care le-au făcut cu actorul Ionuț Oprea, care a scris și textul spectacolului pornind de la experiențele lor, tinerii au vorbit deschis despre discriminare.

Legat de asta, Nico, cea mai mare ca vârstă dintre ei, mi-a povestit un episod care s-a întâmplat când au fost prin mall-uri, ca să cumpere haine pentru trupă.

Dar inversiunea de sens a rasismului nu e singura glumiță a trupei.

Nico și băieții din grup se înțeleg atât de bine, încât se tachinează frățește mai tot timpul. Își știu punctele vulnerabile și uneori, așa cum doar cei mai bun prieteni știu să o facă, șarjează adânc în ele.

Mitică face o poantă pe seama fizicului Nicoletei, pe care o duce până în punctul în care acesteia îi dispare zâmbetul de pe față.

Când ospătărița aduce primele comenzi, Nico îi întoarce moneda:

Deși în realitatea citadină a Bucureștiului discriminările de tot felul par uzuale, gașca Playhood nu le-a resimțit în Alexandria.

Au stat la comun cu ceilalți participanți, într-un cort gigant amenajat special pentru ei, în incinta unui ștrand închis publicului pe perioada festivalului. Au participat la ateliere de actorie și muzică cu profesioniști din domeniu.

Playhood sunt singura trupă de romi prezentă în festivalul Ideo Ideis. Merg la toate activitățile fără să atragă sau să primească nici mai multă, nici mai puțină atenție decât ceilalți.

Suntem la petrecerea de început de festival, în incinta ștrandului unde este și cortul gigant în care se doarme. Se ascultă muzică de tineret, care-mi amintește că tocmai am ieșit din floarea vârstei.

Spontan, între liceeni se încinge un battle de dans. În mijlocul ringului improvizat ad-hoc, își negociază terenul câțiva puști romi și câțiva români. Este o competiție care ne aduce pe toți în cerc în jurul lor. Aplaudăm și strigăm la ei când fac vreo mișcare neașteptată.

Se lasă fără câștigători. După ce performează, adolescenții își dau mâna ca la marile battle-uri de dans.

Eu și cercul matur al petrecerii ne-am energizat cu adevărat de la punctul în care a început prima manea autentică. S-a ascultat mix-ul special de petrecere „instrumentală criminală 2016", dar și piesa asta, de exemplu:

Inutil să-ți spun că, după un timp, n-a mai stat nimeni jos.

Dintre toți, cu Nicoleta am povestit cel mai mult. Are 17 ani, iar felul ei de a transforma orice conversație într-o potențială glumă, mi-a amintit de cum eram și eu în liceu, când am adus câțiva profesori la exasperare.

Aproape inevitabil, aș spune, am discutat cu ea despre controversa asta terminologică dintre „rom" și „țigan". Nico mi-a spus:

Viața lui Nico, ca aproape a fiecăruia din trupa, nu a fost lipsită de probleme. Mama ei a murit când avea opt ani. Câțiva ani a locuit, împreună cu fratele, la o mătușa. De vreun an a decis să se mute cu prietenul ei, pentru că nu mai suporta scandalurile de acasă. Își amintește cum într-o zi a văzut-o pe mătușa ei primind o boxă în cap de la soțul ei.

Agitația de acasă n-o ajuta să se concentreze nici la muncă, nici la școală. Ea și prietenul ei au programe diferite și se întâlnesc doar seara, acasă. El este muncitor calificat pe șantier, iar ea ajutor de bucătar la o pizzerie din Drumul Taberei.

Pentru Nico, o zi obișnuită arată cam așa:

Amintirile despre discriminare sunt adânc întipărite în memoria Nicoletei. A înțeles de mică faptul că etnia ei vine la pachet cu niște limitări sociale.

Și astăzi, cei mai buni prieteni ai Nicoletei sunt băieții. Uneori e nasol, societatea îi trimite semnale că „ar trebui să fie mai feminină", prin intermediul profesoarelor ei, al colegilor de muncă. „O colega la muncă mi-a zis pe față: tu ți-ai ratat viața, trebuia să te naști băiat. Am râs, nu m-a deranjat", spune Nicoleta.

Circulă pe internet o serie întreagă de comentarii, conform cărora fondurile destinate integrării romilor sunt inutile, pentru că „ei nu vor și pace". Genul ăsta de discurs este foarte bine sintetizat aici.

Ce trebuie să știi e că generațiile se schimbă, iar copiii ăștia, care-și împart viața între școală, muncă, teatru și lupta împotriva discriminării existente la tot pasul, ar trebui să te facă să te gândești de două ori înainte să mai scoți, lejer, enormități pe gură.

Spectacolul și atelierele la care au luat ei parte, fac parte dintr-un program dezvoltat printr-o finanțare norvegienă și operată de Ministerul Culturii. Copiii ăștia sunt dovada vie că fondurile funcționează.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre romi:
ONG-urile de romi sunt prea ocupate cu fondurile UE, ca să discute cu cei pe care-i reprezintă
Am fost la cea mai mare adunare de romi şi nomazi din Europa
Noua generaţie de romi este într-o situaţie sumbră