Jobul meu e să urmăresc cadavrele în descompunere și-mi place de mor

În lumea asta imprevizibilă, plină de virusuri necunoscute și trenduri TikTok aparent aleatorii, există de fapt o singură certitudine: într-o zi o să murim cu toții. Și cu toate astea, preferăm să nu ne gândim la finalitate. Moartea este un teritoriu necunoscut pentru noi, ni se pare în special ceva înfricoșător și lugubru.

Dar dacă ai avea un job în care ai de-a face cu moartea zilnic? Hayley Mickleburgh este specializată în tafonomie criminalistică, ceea ce înseamnă că studiază cum se descompun cadavrele. Momentan face cercetări în descompunerea cadavrelor din mormintele comune. Asta datorită cadavrelor donate. „E foarte drăguț că oamenii își donează corpurile, fiindcă fără ele nu am mai fi ajuns la concluziile din studii pe care le avem în prezent”, a spus Mickleburgh. 

Am vorbit cu Mickleburgh despre cum e să studiezi cadavre ca job, despre imaginea pe care o are despre moarte și despre conexiunea cu corpurile pe care le examinează. 

VICE: Examinezi cadavrele și modul cum se descompun. Cum ai ajuns să ai un asemenea job?
Hayley Mickleburgh: Am început ca arheolog tradițional, făceam excavări. Am examinat cadavrele pe care le-am descoperit ca să aflu mai multe despre perioada în care au fost îngropate: care au fost ritualurile funerare și ce se credea pe atunci despre viața de după moarte. Este de asemenea implicată multă știință, inclusiv criminalistică. Ca arheolog, vrei să afli cum a fost îngropată o persoană, dar ca criminalist vrei să afli ce a făcut un posibil criminal ca trupul să arate într-un anumit fel.

Mi s-a părut interesant, așa că am început să mă specializez în arheologie criminalistică, care include dezgroparea oamenilor și prezervarea dovezilor. Așa am ajuns la tafonomie criminalistică, cercetarea în descompunerea cadavrelor. Fac cercetare despre cui i-a aparținut corpul, cu cât timp în urmă a murit acea persoană și ce s-a întâmplat în momentul morții. Vreau să găsesc o modalitate ca să construiesc mai adecvat acțiunile care au dus la moartea persoanei îngropate, prin cercetări tafonomice. 

Acum faci o cercetare legată de morminte comune. Despre ce fel de morminte vorbim?
Mă concentrez în principal pe morminte comune moderne din zonele de conflict. De exemplu, acum poți găsi morminte comune în Ucraina. Se estimează că aproximativ zece mii de oameni dispar la nivel global în morminte comune în fiecare an. Este deci urgent să învățăm ce anume mai exact se întâmplă cadavrelor într-un asemenea mormânt. 

La ce te referi?
Într-un mormânt comun, sunt multe cadavre care se descompun împreună. Știm că acele morminte comune sunt dificil de excavat. Asta fiindcă, de exemplu, cadavrele se mișcă în timpul descompunerii, deci scheletele diverselor persoane sunt amestecate. Trebuie să poți să desfaci acele oase și să le sortezi per persoană, ca să poți să identifici pe toată lumea care e în acel mormânt și apoi să le înapoiezi rudelor. 

În același timp, trebuie să păstrezi dovezile dintr-un asemenea mormânt. Dovezile pot fi distruse foarte ușor când faci excavări. Faptul să scoți pământ este deja un proces distructiv. Acel pământ poate conține dovezi ale violenței fizice și ale crimelor. Sau poți găsi dovezi despre criminali, care au lăsat urme. Și bineînțeles, caut dovezi despre cine sunt victimele, buletine, dar și obiecte personale cum ar fi bijuterii sau verighete. 

Studiezi descompunerea cadavrelor donatorilor. Le îngropi la o fermă de cadavre. Care e scopul?
Cu un asemenea mormânt experimental știm exact care e situația inițială. Dacă urmărești exact ce se întâmplă cadavrului, cum ar fi momentul când corpul devine lichid sau când se activează insectele, atunci poți documenta ca lumea descompunerea corpului. Poți aplica acele cunoștințe într-o situație reală. La ce ar trebui să fiu atentă când excavez un mormânt comun? Cum mă asigur că nu distrug nicio dovadă în timpul procesului? Și cum pot documenta acele dovezi ca să poată fi folosite într-un proces?

Deci acum ai construit un mormânt comun?
Da. În mod ideal aș investiga morminte comune diferite, în diverse circumstanțe, ca să pot să mapez influențe din medii diferite. În Texas, unde există o fermă extinsă de cadavre, am recreat acum un mormânt comun, ca studiu pilot. În mormântul comun sunt îngropate cadavrele a șase donatori. Lângă acel mormânt comun sunt trei morminte cu câte o singură persoană în ele, ca să pot compara mormintele individuale și cele comune. Cadavrele au fost îngropate în mai anul trecut și le voi exhuma din nou în noiembrie. 

La ce ești atentă într-o asemenea investigație?
Printre alte lucruri, suntem atenți la bacterii, din moment ce sunt foarte importante în timpul procesului de descompunere. Bacteriile din stomac și din intestine inițiază acest proces după ce mori. Acum avem șase persoane diferite, fiecare dintre ele cu propria floră intestinală. La un moment dat, acele bacterii se vor împrăștia prin mormânt. Asta creează o interacțiune între bacteriile în sine și cele care erau deja în sol. Genul ăsta de interacțiune este unică într-un mormânt comun. În funcție de modul în care „comunitatea bacteriană” se dezvoltă, vrem să aflăm metode prin care să ne dăm seama de cât timp există mormântul. Lucrul ăsta poate fi foarte important într-un proces legal. 

Investigăm de asemenea cum poți să localizezi un asemenea mormânt. De obicei asta se face prin intermediul imaginilor captate de drone, în care se pot vedea diverse straturi pe care nu le putem percepe cu ochiul liber. Cu toate astea, până acum, imaginile de la drone nu sunt atât de precise. Vrem să înregistrăm precis cum arată un mormânt în care se descompun mai multe cadavre și cum e cel cu o singură persoană. 

Într-un final, creăm un model 3D al mormântului ca să facem un mediu virtual în care poți exersa cu ochelarii VR cum e mai bine să excavezi un mormânt comun fără să distrugi dovezile. 

Deci îți faci cercetările pe cadavre donate. Cum funcționează mai exact donarea corpului pentru știință?
Diferă în funcție de centrul de cercetare. În Țările de Jos există un cadru legal: când îți donezi corpul științei, poți indica pe fișa de donator că-ți faci disponibil cadavrul și pentru cercetare tafonomică. În Texas, unde lucrez eu, nu îl donezi în mod general științei, ci mai specific unei facilități de cercetare anume. Apoi decizi în ce fermă de cadavre vrei să ajungi. 

Pff, pare o decizie grea. Sunt vreodată suspicioși oamenii?
Nu, chiar nu. Știu că oamenii care-și donează cadavrele s-au gândit foarte bine și chiar o fac cu bună știință. Oamenii înțeleg importanța științifică. Nu toată lumea vrea să facă asta, evident. Mulți oameni văd moartea ca o odihnă finală și vor ca trupurile lor să rămână „în tihnă”. Cumva este liniștitor că îți dispare corpul. Când îl donezi, rămâne adesea în acea facilitate „pentru totdeauna”. Dacă, de exemplu, corpul tău se descompune, oasele rămân în colecția de referință pentru materialele scheletice ca să poată fi folosite în educație. 

Nu duci niciodată lipsă de cadavre?
Ei bine, la începutul pandemiei a fost o lipsă de cadavre în Texas, fiindcă restricțiile permiteau unui număr mic de angajați să fie prezenți la facilitate ca să accepte aceste cadavre. În medie, preluăm două cadavre pe săptămână. Dar majoritatea donațiilor vin de la o anumită categorie. La ferma de cadavre din Texas, donatorul comun este bărbatul alb. În mod ideal, e bine să poți face cercetare pe persoane diferite din medii diverse și la vârste diferite. Adesea, oamenii care aleg să-și doneze corpul au fost bolnavi de mult timp, s-au gândit conștient despre ce ar trebui să facă cu corpul după moarte. Deci avem un soi de predilecție pentru un grup de oameni care, pe de-o parte, nu au nicio considerație religioasă pentru a nu-și dona trupurile și, pe de altă parte, au fost bolnavi mult timp. În acest sens, este mereu lipsă de donatori. 

Ajungi să cunoști puțin oamenii ale căror cadavre le examinezi?
Nu, n-am avut niciodată niciun fel de contact direct cu rudele. În mod normal, nu le știu nici măcar numele și nici nu îmi trebuie. Le știu doar trecutul medical. Dar când ajung aici, sunt cadavre proaspete și le vezi ca persoane. Uneori sunt chiar încă îmbrăcate. Unul dintre donatori a ajuns aici înfășurat într-un cearșaf care conținea și alte lucruri, precum o farfurie cu resturi alimentare. Uneori au tatuaje. Ai anumite sentimente când vezi lucrurile astea. 

Recent am descoperit ceva interesant în proteinele unui donator. Ca să explicăm asta am cerut mai multe informații. O rudă ne-a oferit informațiile într-o scrisoare lungă. I-a spus donatorului pe nume, cum a copilărit, ce a mâncat când era copil și ce hobby-uri avea. Am avut brusc o imagine completă despre ce fel de persoană era. În final, am realizat că folosise un tratament experimental pentru cancer, care a provocat acele niveluri anormale. A fost foarte emoționant, într-un mod plăcut. Ți se confirmă faptul că donatorul era foarte entuziasmat să contribuie la cercetare. Trimit de asemenea un raport rudelor ca să arăt la ce cercetări a contribuit persoana iubită. Există de asemenea o întâlnire anuală a rudelor și, dacă vor, pot să vadă scheletele persoanelor iubite. 

Îți mai amintești prima oară când ai examinat un cadavru?
Da, prima oară când am examinat de aproape un cadavru a fost în timpul licenței la arheologie. Erau niște oase pe care le-am examinat într-un laborator, deci mediul a fost destul de impersonal. Cu toate astea, mi s-a părut imediat interesant. Este foarte uman să te uiți la un schelet și să fii fascinată de ideea că a fost cândva o persoană. Nu este aceeași experiență ca atunci când privești un cadavru proaspăt, care încă este un individ identificabil. Și apoi, să vezi acel corp cum se descompune în timp real este ceva complet diferit. Am avut experiența pentru prima oară când am vizitat o fermă de cadavre în 2014, unde am urmat mai multe cursuri. 

Cum a fost?
Nu e neapărat foarte trist, dar e foarte uman. Vezi o persoană, să spunem o femeie cu unghiile date cu ojă, care se poate să fi fost bunica cuiva. Momentul în care se transformă de la o bătrânică la un cadavru în descompunere se poate petrece peste noapte. Poate fi un proces foarte emoționant. Vezi cadavrul cuiva pe care-l poți întâlni în supermarket cum se transformă în ceva destul de nasol: gândește-te la decolorări, mirosuri, lichide și viermi. La un moment dat nici nu mai arată ca o persoană. 

O, doamne! Nu ți se pare o provocare? Acum ai o imagine perfectă despre cum ai putea arăta după ce mori.
Ei bine, cumva începi să nu te mai temi de moarte. Acea limită înfricoșătoare dispare. După ce mori, te transformi în ceva fizic care a fost cândva o persoană, dar nu mai ești chiar acea persoană. Vei fi tratată cu grijă. Poate fi foarte frumos să privești astfel moartea. În cultura modernă e din ce în ce mai rar, dar în trecut era foarte comun să te confrunți cu rămășițele și chiar să le atingi: spălarea și îmbrăcarea persoanei decedate se făcea acasă, de către familie și vecini. Este în final destinația pentru toți dintre noi. 

Prima oară când am văzut cadavrul unei persoane dragi, mi-a schimbat total procesul de doliu. Am realizat brusc că acea persoană nu mai era acolo și cumva că nici n-ar trebui să-mi pară rău pentru ea.
Exact. Când a murit bunicul meu, când aveam 18 ani, am fost foarte tristă să-i văd corpul în acea stare. Nu l-am recunoscut deloc. Bunica mea a murit în urmă cu cinci ani și fiindcă aveam mai multă experiență atunci, am experimentat asta cu mai mult calm. Mi-a plăcut să-i văd corpul. Era frumoasă și părea liniștită. 

Da, recognoscibilă. Dar mie mi s-a părut înspăimântătoare atingerea. Ție nu ți s-a părut niciodată?
Are sens să ți se pară neigienic un cadavru și e o reacție naturală să-ți fie scârbă când miroși un cadavru în descompunere sau vezi insectele cum se târăsc pe el. Dar per total nu e înspăimântător. Am atins și îngropat adesea cadavre. Un cadavru e rece la atingere, dar nu trebuie să fie înfricoșător dacă știi ce atingi. 

Ce părere ai despre faptul că putem vedea cadavre reale în muzee și expoziții?
Cred că ar trebui să ne gândim mai mult la ce considerăm etic. Am participat la un proiect de cercetare despre etica de a etala persoane decedate. Într-o colecție anatomică poți uneori găsi corpuri de oameni din secolul al 19-lea care au fost foarte săraci și au suferit de o boală ciudată și ale căror rămășițe au fost folosite fără permisiune. Uneori, cadavrele sunt dezgropate și deci expuse fără acord. 

Charles Byrne, cunoscut și sub numele de Gigantul Irlandez, a fost foarte înalt și a călătorit cu așa-numitele show-uri cu ciudați. A explicat precis în scris că vrea să fie înmormântat la mare după ce moare și că nu vrea să fie expus, dar asta nu s-a întâmplat. A fost expus într-un muzeu până în 2018. 

De atunci, acel muzeu a fost renovat, iar cadavrul lui nu mai face parte din expoziție, dar rămășițele nu i-au fost nici până acum îngropate. Trebuie să ne gândim la lucrurile astea. Valoarea științifică și educațională a rămășițelor umane nu ar trebui să fie mereu un motiv ca să dăm la o parte alte interese. Trebuie să existe spațiu să cântărim fiecare situație în parte. 

Îți vei dona cadavrul științei?
Da, mi-ar plăcea. Depinde de rudele mele. În trecut, soțului meu nu i-a plăcut ideea, fiindcă i-ar plăcea să-mi viziteze mormântul. Dar recent m-a anunțat că ar fi ok cu asta. E important să vorbești despre lucrurile astea. Permite morții să fie negociabilă și acceptă că te așteaptă. Apoi moartea e mai puțin înfricoșătoare și nu te mai stresezi la fel de mult când vine vorba despre ea. 

Mulțumesc. 

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.