De ce ar fi nevoie de o moschee la București? Subiectul se dezbate peste tot: la cafea la țigară, la bere și la televizor. În mulți s-a umflat românismul și creștinismul. Unii s-au apucat să îngroape porci și să ceară Bisericii să facă slujbe, doar-doar or păgâni suficient locul, ca muftiul să se lipsească de acest petic de pământ și să renunțe la proiectul imobiliar.

Totuși problema este total aiurea pusă, ca și cum relația noastră cu turcii, și musulmanii în general, ar data de câțiva ani, mai exact de când lumea a început să vorbească despre ei ca „teroriști‟. Când, de fapt, avem în spate o love-hate relationship, care ține de secole bune.

Ce am învățat că au făcut românii în istorie – Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul? În principiu, că i-au bătut pe turcii de le-a sunat apa în cap, dar, cum ei erau mulți și uitau repede, tot mai veneau încă o dată să-i mai caftim. Și tot bătându-i așa pe turci, ne-am dat seama că am rămas de căruța Europei. Că noi îi apăram pe europeni și ei aveau timp să facă altceva: orașe, catedrale și alte chestii de care românii nu mai au avut timp.

Povestea pe scurt nu arată chiar așa, iar dacă aduni victoriile românești, cu sau fără ajutor străin, sunt mai puține decât degetele pe care le avem la mâini. Am putea să le vedem ca bătălii în cadrul unor războaie mult mai mari, dar ce este adevărat este faptul că spațiul românesc a avut, vreme de mai bine de cinci sute de ani, strânse legături cu spațiul otoman și cu civilizația islamică.

Totuși Țările Române nu vor fi văzute niciodată ca o Poartă a Europei, ci ca regiuni de la marginea Imperiului, folosite ca spații de aprovizionare. Hai să privim logic harta României. Trecătorile Carpaților cu drumuri strâmte și primejdioase erau greu de străbătut. Întotdeauna, principala ofensivă a otomanilor asupra Europei a fost mereu dusă pe sudul Dunării, prin Belgrad.

Iar sultanii, așa „bătuți‟ cum erau de voievozii noștri, s-au mulțumit să primească bani, haleală (oi, miere, unt, sare etc) și supunerea Țării Românești și a Moldovei, în schimbul autonomiei (pe scurt chestia aia de care se tot discută când vine vorba de Ținutul Secuiesc). În plus, conducătorii români aveau aceeași libertate ca un baron local de astăzi: să își mulgă supușii cum știu ei mai bine.

Când vreunul se trezea mai viteaz, plătea cu vârf. Vezi exemplul „Mircea cel Bătrân‟ (1417), obligat să semneze un tratat de pace cu turcii, în schimbul unui tribut anual de trei mii de piese de aur, plus un fiu ostatic, trimis otomanilor, drept garanție. Sau, un alt exemplu, Petru Aron (1456), în Moldova, obligat să plătească mult tribut (bani, mâncare, animale), pentru o promisiune de pace din partea otomanilor.

Poate singura chestie cu adevărat importantă, în relația asta români-turci, pe lângă autoguvernarea relativă, era păstrarea libertății de exprimare a credinței. Mai exact, era interzis musulmanilor să își construiască în aceste provincii geamii. Dar și asta poate fi considerată o victorie relativă. Dincolo de fanatismul religios, cu care erau îndoctrinați copiii de suflet ai lui Allah, pentru sultanii otomani, construirea de moschei însemna o responsabilitate în plus într-o zonă dificil de apărat.

Chiar dacă istoria noastră din manuale e plină de momente de vitejie împotriva turcilor, în cea mai mare parte a timpului am dat-o la pace cu ei. Poți să-ți dai seama de asta, dacă te uiți la cât de tare și-a pus amprenta cultura otomană asupra celei de la noi. Gândește-te la modă, gastronomie, arhitectură, plus câteva „modele de gândire‟ (vestitul peșcheș, ca formă de mită).

În istoria noastră, stă la loc de rușine, pe nedrept aș zice eu, perioada fanariotă. Mai exact, atunci când domnitorii erau numiți direct de către sultani – nu de alta, dar se săturaseră și ei de râca și pâra dintre boieri. Chestia asta e văzută astăzi ca o rușine națională, o lovitură dură la adresa egoului românesc, dar ce uită toată lumea e că numirea directă a unor greci din cartierul Fanar a dus și la o mărire a numărului de împrumuturi pe care românii le-au preluat din spațiul otoman.

Călătorii străini, oameni care nu aveau nicio legătură cu acest spațiu, vedeau cel mai bine efectele acestor împrumuturi otomane și islamice: hanuri după modelul caranvanseraiurilor turcești, bazaruri ca în lumea otomană, vânzători de bragă, cafenele.

Până și obiceiuri și denumiri sunt împrumutate din lumea musulmană. De exemplu, pelerinajul la Mecca (Hajj), unul dintre stâlpii Coranului. Creștinii din Imperiul Otoman, dar și cei din Țările Române, împrumută acest obicei al pelerinajului, dar nu la Mecca, ci la Ierusalim. Iar aceia care făceau această călătorie primeau titlul de „hagi‟ (din arabul „hajji‟).

Și totuși, în București, prima moschee (geamie) a apărut foarte târziu, după ce România ieșise de sub aripa Imperiului Otoman. În secolul al XIX-lea, influența turco-otomană scade, în primul rând din cauza modificărilor din societatea românească: tinerii boieri încep să se ducă la școli la Paris, Viena și Berlin. Pe de altă parte, începe să scadă și puterea otomană în regiune.

Influențele turcești rămân totuși în societate și în viața de zi cu zi, până la saraileuri (o formă de baclava), sarmale sau musaca. Iar dobândirea independenței de stat (1877-1878) a așezat tânărul stat românesc în postura de a avea etnici turci și cetățeni musulmani. Din acest motiv, la București se construiește primul lăcaș de cult musulman din spațiul vechi românesc, în Parcul Carol, în 1906.

Decizia acestei construcții a fost, desigur, una politică, în ideea că fiecare comunitate de credință din România ar trebui să aibă un loc unde să se roage în Capitală. Și că, indiferent de credința religioasă, toți sunt cetățeni ai aceluiași stat.

Cu timpul, comunitatea musulmană din România a scăzut, mai cu seamă după intrarea în sfera comunistă. În această perioadă, insula Ada-Kaleh, unde era un alt lăcaș de cult musulman, a fost scufundată. De asemenea, prin anii 1950, a fost demolată și geamia din București și mutată undeva în zona Eroii Revoluției, ascunsă trecătorului obișnuit.

În prezent, după toate frământările tranziției și importul câtorva imigranți de prin țările arabe, în România trăiesc aproximativ 65 000 de musulmani, potrivit datelor de la Secretariatul de Stat pentru Culte. Dintre aceştia, 10 000 locuiesc în Capitală. Cea mai mare moschee din România se află la Constanţa. De altfel, majoritatea musulmanilor din ţară sunt localizaţi în Dobrogea.

Ce uită toată lumea, în isteria asta pro sau contra moscheii, este că o astfel de construcție în București nu ar trebui privită cu înverșunarea istoriei și a religiei, ci ar trebui să răspundă unei nevoi. Prin comparație, Bucureștiul are șase sinagogi. Iar în România de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, existau 800 de lăcașuri de cult mosaic. Azi mai sunt mai puțin de o sută.

Revenind la cultul Islamic, poate pentru cei 10 000 de oameni chiar este nevoie de un loc în care să se roage. Iar acest aspect ar trebui înțeles ca atare. Ca și latura politică a problemei, fundamanentală în acest caz. Lumea pare să uite că ideea asta nu a apărut din neant, ci a fost pusă la punct în birourile politicienilor. Sau că Guvernul României oferă un teren de 11 000 de metri pătraţi în Bucureşti, spațiu evaluat la aproximativ patru milioane de euro, iar fondurile pentru construcţie sunt asigurate de către statul turc, stat care are în frunte un președinte pro-islamic.

Cu alte cuvinte, că această inițiativă nu vine din partea unei comunități plină de teroriști deghizați, care abia așteaptă să cotropească spiritual România, ci este o formă de impunere venită din partea propriului nostru guvern.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre musulmani:
Ghidul musulman de igienă anală
Iarba și bunele maniere: Aventurile unui musulman cu carnea de porc
Ghidul VICE despre cum să ți-o tragi cu musulmani