Din București

Povestea lacului Tei din București, loc de sărit în cap și înec

Rândunica este, probabil, cea mai populară săritură din toate timpurile.

de Mihnea Mihalache-Fiastru
16 Mai 2019, 8:30am

Aici era debarcaderul către care se îndrepta vaporașul când s-a răsturnat (diapozitiv, 2018). Toate fotografiile din arhiva autorului

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019). Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

6 august 1967

Am știut că nu o să-mi placă pe Tei. I se mai zicea și Studențesc, o denumire mai nouă, apărută în limbajul comun din oraș spre sfârșitul comunismului. Totuna. Era complexul de pe marginea lacului cu același nume, apărut în interbelic în mijlocul mahalalei din nord a cartierului bucureștean.

Mai multe titluri din presa centrală din anii `30 și începutul anilor `40 erau scârbite în reportaje de locurile astea și de oamenii care trăiau aici. Le spuneau „mahalagii” și, într-un fel, apăreau ca cei mai detestați oameni din ziar. Săracii. Cei pentru care nu trebuia să fie vreun loc în oraș, care nu fuseseră niciodată la Mamaia sau la Eforie, nici nu ieșeau din oraș, nu se spălau și erau plini de boli. În iulie și august se publicau articole despre terasele din oraș, despre parcuri, grădini sau ștranduri. Am citit sub supra-titlul Vara la periferii, dintr-un ziar interbelic, o descriere a grădinei Tei ca una care „scuză tot abuzul săvârșit de lipsa de fantezie a edililor când au botezat cu acest pom 75 la sută din străzile cartierului”, cu atât de mulți tei „că pot alimenta în epoca maternității lor toate farmaciile din țară. Grădina situată la extremitatea nordică a cartierului are vederea spre lacul cu același nume”.

În comunism, fosta grădină a mahalagiilor a început să fie îngrijită de Gospodăria Ștranduri și Ambarcațiuni a ICAB (Întreprinderea Canal și Apă București).

Odată, într-o după-amiază din februarie anul ăsta, când era mai cald decât m-aș fi așteptat, mă îmbrăcasem gros și tot orașul părea îmbâcsit și ticsit, am luat un taxi în care respiram greu și care avea geamurile aburite. Mirosea a țigări, șoferul folosea prea mult „pula mea” și fusese șef la ștranduri în anii `70. L-am întrebat ce înseamnă „șef”, mi-a povestit că răspundea de unele lucrări de alimentare cu apă și golire a bazinelor și de aprovizionare la ștrandurile de pe lacuri. Un om din interiorul administrației, în orice caz. L-am întrebat dacă a fost și pe Tei, a zis că da.

lacul tei
Hotelul complexului Studențesc-Tei, Student Parc (diapozitiv, 2018)
lacul tei
Stadionul de rugby, vizavi de fosta plajă a complexului Tei (diapozitiv, 2018)

Mai toate lucrările de urbanism și șantierele din perioada comunistă s-au făcut în mai multe etape. Nu a fost un boom de demolări și de construit blocuri cum s-a tot spus după 1989. Extinderile s-au făcut în valuri, așa cum a fost, de exemplu, cazul cartierului Militari, care s-a construit în trei etape, din anii `50 și până în `80. La fel s-a întâmplat și cu locurile de distracție, unde conducerile s-au schimbat de mai multe ori și ele s-au transformat pe parcurs. Așa a ajuns de la o grădină de mahala, un complex sportiv cu terenuri de tenis, rugby, hoteluri, restaurante, terase, plajă cu nisip, ștrand, trambulină, tobogan cu apă, mese de ping-pong și terenuri de baschet și cu multe statui care și acum sunt în aceleași locuri, prin iarba înaltă și netăiată, acoperite de varul bordurilor și al tulpinilor de pomi.

La fel ca în interbelic, în comunism complexul Tei a fost cel mai aglomerat loc de scăldat din oraș.

Am găsit poze printre diapozitivele familiei, mai multe imagini cu noi la plajă, despre care nu am nicio amintire. Din care am înțeles că am fost în Tei încă din 1983 – 1984.

Lui Traian îi plac lacurile.

Fotografii cu ai mei, cu unchi-miu, fratele lui taică-miu, mătușă-mea și verii mei. Nisipurile nu mai sunt, peste ele s-au construit mai multe cluburi. În urmă cu șapte sau opt ani erau niște petreceri Color, lungi, acolo. Când începeau să se audă păsările, știam că soarele va apărea de peste lac și că urma să mă întâlnesc cu un copil dispărut, pe o plajă care nu mai era nici ea acolo. Nu-mi plăcea sentimentul, simțeam că trebuie să explic ceva, să răspund fără să-mi fie clară întrebarea. Săream în piscină.

Mie mi-au plăcut bazinele.

Știu Teiul de la sfârșitul anilor `80. Înțelegeam fără să-mi spună cineva, că ajunsesem târziu. Că zilele locului erau numărate. Nu că se termina, așa cum era clar spre 2000, doar că ce-a fost mai mult a trecut. Ca o petrecere la care ai ajuns când încă duce, dar podeaua e lipicioasă, cu multe pahare și sticle în jur. Știi că s-a întâmplat fără tine și vrei ca data următoare să fii acolo de la început.

În vara lui 1986 am fost pe Cocioc împreună cu Traian, în parcul Pionierilor, vizavi de strada Baladei pe care locuiam. Traian a muncit la organizarea parcului Pionierilor, azi Tineretului, la începutul anilor `60.

A fost unul dintre acei pionieri.

Acum e un debarcader abandonat, la începutul anilor 2000 a fost o terasă cu stuf la care mai beam din când în când cu ăștia din cartier, iar în anii `80 aici era stația de unde luai vaporașul care făcea turul lacului. Sub podul care leagă Sala Polivalentă de parc, apa nu are adâncime. Cam un metru și jumătate. De aceea nu m-am aruncat niciodată de pe podul din Tineretului. Știu, însă, oameni care au făcut-o și au supraviețuit. Au fost mulți alții care au murit în urma unor salturi de pe acel pod, dar nu îi cunoșteam.

Într-o zi a spus:

- Mergem să facem baie?

Am vrut. Ne-am dus cu o pătură, dimineața, doar noi doi și ne-am așezat pe peluza pe locul căreia, acum, e o cafenea. În fața noastră vedeam insula care a ajuns depozitul cafenelei. Ne-am băgat în lac și mi-a fost frică de culoarea apei. Am simțit un miros de baltă de oraș pe care l-am înțeles de atunci ca pe o invitație la distracție și cu care am rămas. La un moment dat Traian m-a lăsat pe bordura din beton a Cociocului, cu picioarele atârnând în apă și m-am uitat la el cum a înotat până pe insulă. A ieșit, s-a urcat într-o salcie de acolo și a sărit în cap în apă. A plonjat de câteva ori și s-a întors.

Am vrut să sar și eu la fel.

Așa a început. În anii următori am fost pe toate bălțile din București și din împrejurimi. O activitate de sfârșit de săptămână de vară foarte răspândită în ultimii ani ai comunismului și imediat după. Se întâmpla peste tot unde era o apă și un loc de plajă, chiar în parcurile din oraș unde nu erau spații amenajate pentru plajă și înot. în anii ăia era de la sine înțeles, că aveai voie să te bălăcești și să faci plajă, iar în locurile speciale pentru agrement, ca ștrandruile de pe lacuri, nu aveai loc să arunci un ochi.

Scăldatul era public.

Traian m-a dus peste tot pe unde copilărise el: Floreasca, Tei, Băneasa și când ieșeam din oraș mergeam pe Snagov sau Cernica. Apele erau maron-verzui, iar fundurile lacului erau mâloase și neinteligibile, sub apă nu se vedea la câțiva centimetri. A început să-mi placă să mă uit la săritori în apă. Mulți dintre ei au murit prinși în mâlul de pe fundul lacurilor. În zonele cu ștrand era ceva mai multă siguranță, dar și acolo au avut loc tot felul de accidente.

Pe Tei era o platformă din lemn, înaltă de trei metri. De la plajă, cum intrai în apă, se construise un țarc în interiorul căruia apa avea o adâncime mică, iar lângă, acolo unde era mai adâncă, se făcuse această platformă de pe care m-am aruncat de multe ori.

La sfârșitul anilor 80 stăteam cu picioarele în apă, pe Tei și mă uitam la săritorii de la platformă. Era perioada în care toată lumea făcea rândunica. Rândunica este, probabil, cea mai populară săritură din toate timpurile, din toate țările și orașele în care locuitorilor le-a fost permis să facă baie pe unde au vrut ei. O săritură în cap simplă și de efect nu e periculoasă, cu o mică arcuire a spatelui și cu brațele întinse, pentru care ai nevoie doar de un pic de înălțime ca să ai o plutire scurtă și să lași impresia de zbor. Se sare de pe platforme, din copaci și de pe poduri.

lacul tei
Aici era bazinul din lemn și platforma de pe care se făceau sărituri (diapozitiv, 2018)

Noi, generația care am crescut pe ștrandurile din beton, dintre blocuri, nu prea am sărit rândunica, nu aveam platforme înalte, pentru că bazinele nu erau atât de adânci. Se făcea pe Tineretului în bazinul de polo și în cel de sărituri în apă.

În capătul celălalt al ștrandului, către sud, era un tobogan cu apă care mergea din când în când, construcție clasică din perioada comunistă, cu două brațe. Deosebit la ștrandul Tei era că avea alte culori, dacă de cele mai multe ori toboganele astea erau roșii, acesta avea elemenții vopsiți albastru și alb.

Doar atât și, deja, părea altceva.

- Pe Tei veneau și doișpe mii, cinșpe mii de oameni, făceam 50 de kilograme de carne de amestec pentru mici, povestește șeful de la ștranduri în timp ce trag să-i deschid geamul mașinii.

- Era cel mai aglomerat dintre ștranduri, nu?

- Da, Tei era cel mai aglomerat.

- Nu-mi plăcea la Tei, pentru că era prea multă lume, povestește Traian.

- Păi și ce e rău în asta?, îl întreb.

- Nu-mi plăcea.

- Dar mergeai?

- Mergeam.

Traian a copilărit în sudul Bucureștiului, undeva unde acum e strada Costache Stamate, într-o perioadă în care orașul se termina la intersecția de la Big, iar pe câmpurile din Berceni apăreau primele blocuri.

Sfârșitul anilor `50-anii `60.

În sud nu aveau decât Dâmbovița, Cociocul încă nu fusese amenajat. Ca să se scalde, copiii de aici aveau de mers până în centru, unde erau cele mai apropiate ștranduri cu bazine, la Libertății – piața Națiunilor Unite - sau la Bragadiru – zona Ministerului Apărării.

Traian a preferat cadrele largi, fără prea mulți oameni. Se simțea bine în locurile pe care le descoperea el cu prietenii lui. Împreună cu Miki Deac, vecinul lui de peste drum, care locuia împreună cu părinții, cu fratele lui, Doru, și sora lui, Pupa, pe unde e acum Delta Văcărești, și-au făcut o gașcă de mers la ștrand.

Din 1962 – 1963 au început să bată orașul. Traian avea 12-13 ani. Cel mai lung traseu de transport în comun de la ei din Văcărești îl avea un tramvai care ajungea până la Gara de Nord. Luau un troleu cu care mergeau până la Universitate și de acolo aveau mai multe variante de mașini care îi duceau către Tei, Floreasca sau Băneasa.

Cel mai des se duceau la Băneasa, care era și cel mai puțin populat dintre toate. Coborau din mașină la intersecția de la Casa Scînteii, capăt de linie. De acolo mergeau pe jos până la podul Miorița, unde era ștrandul.

În anii `90 a avut un șantier pe strada Gârlei, unde mă duceam des. Mi-a povestit tot despre cum mergeau la ștrand și ce făceau. Miki avea și el povești. Nu prea se potriveau, dar au fost de acord că mergeau împreună la ștrand și că făceau peste două ore pe drum, dus-întors.

lacul tei
Traian (cu șapcă) și Ovidiu pe malul lacului Tei, către șoseaua Petricani; fotografia am făcut-o când aveam opt, nouă ani, în perioada în care am aflat și povestea accidentului (film, 1991)

În 1991 – 1992 am fost de câteva ori pe Tei împreună cu un coleg de-al lui Traian, Ovidiu. Pescar profesionist, se ducea peste tot prin țară, avea tot felul de bețe, accesorii și bărci. Mergeam vizavi de ștrand, pe partea cu Toboc-Petricani, pe o pajiște de pe malul lacului cu mașini parcate, unde erau mai mulți pescari și o plajă retrasă pentru cei care voiau ceva intimitate. Traian avea un aparat de fotografiat Kodak Pocket Instamatic cu film de 110 cu care am făcut multe fotografii. Ovidiu venea cu o barcă pneumatică pe care o umflam și cu care plecam pe Tei. Uneori, traversam până la ștrand.

Așa am aflat că traseul pe care noi traversam Teiul cu barca era același cu al vaporașului care, în anii `60 -`70, făcea curse pe lac între debarcadere. Atunci nu era tramvai sau vreun alt mijloc de transport pe partea cu Toboc, cine voia să traverseze lacul de la ștrand nu avea de ales decât vaporașul sau să ocolească ștrandul pe jos, dar asta ar fi însemnat să piardă intrarea și să o mai plătească o dată, dacă se mai întorcea.

Traian și Ovidiu au povestit despre un accident al unui vaporaș, care s-ar fi petrecut în 1968 sau 1969 din câte își aduceau aminte.

Traian fusese pe Tei în ziua aia.

Împreună cu Miki, au plecat mai devreme. Povestea era că, în jurul orei 17, cerul s-a întunecat brusc, iar cei care erau pe partea dinspre Toboc s-au înghesuit să ia vaporașul ca să nu-i prindă furtuna și să apuce să se întoarcă la ștrand, unde aveau lucrurile și de acolo să traverseze strada Țițeica, pentru a ajunge la stația de tramvai. Vaporașul s-a supraaglomerat, a început ploaia, lumea a încercat să se adune în centru, sub copertină și au creat un balans în urma căruia s-a răsturnat cu totul. Așa știa Ovidiu. Traian știa doar că erau prea mulți în vaporaș. În acea duminică Traian și Miki au plecat de la ștrand, însă, un prieten de-al lor din Văcărești, Ștefan, a mai rămas și ar fi văzut accidentul de pe mal, unde își strângea lucrurile. El a apucat să traverseze. Cei din urma lui, însă, nu. Deși apa nu era adâncă, după ce vaporașul s-a răsturnat, oamenii s-au tras unii pe alții la fund încercând să se salveze și așa s-au înecat cei mai mulți dintre ei. Nu se știe exact numărul morților, nu a apărut nimic clar.

30, știa Traian.

50, știa Ovidiu.

100-200, știa șeful de la ștranduri cu care eram în mașină.

24 s-a declarat în raportul preliminar al procuraturii și miliției municipale, cu tot atâți internați. Identificați, alții rămași neidentificați. Unii morți au fost găsiți ulterior raportului, iar alții nu au mai fost găsiți.

100 s-a scris în presa străină.

În presa locală nu s-a scris nimic despre subiect. Nici când a avut loc, nici după.

Accidentul s-a întâmplat, de fapt, duminică, 6 august 1967. Vaporașul care făcea curse pe lacul Tei și care s-a răsturnat s-a numit Haiducul. Traian avea 16 ani.

- După asta, fiecare a început să adauge poveștii de la el, îmi spune acum Traian.

În `91-`92, când traversam Teiul, însă, și el se contrazicea cu Ovidiu despre cum a fost, de fapt, ziua aceea. În articolele mai noi apărute în presă, unii martori au vorbit despre o întunecare subită a cerului:

- Domne, a fost ca o eclipsă!, spune șeful de la ștranduri când trecem pe lângă fostul restaurant Budapesta. Îmi amintesc draperiile roșii, groase, sleioase și împuțite de fum de țigară, care imitau catifeaua.

Lumea s-ar fi speriat ca de apocalipsă.

Povestea asta a rămas cu mine. Prima dată când am auzit-o, în barcă cu Ovidiu și Traian, am simțit cum îmi tresare inima și m-am uitat către malul cu ștrandul. Am simțit cum pluteam peste moarte și asta mă făcea să mă simt puternic și înfricoșat în același timp.

- De ce crezi că lumea a început să adauge la povestea asta?, îl întreb pe Traian.

- Pentru că nu a apărut nimic despre ea.

- Dar crezi că e adevărată?

- Păi, cum să nu fie adevărată, n-am fost acolo, am plecat mai devreme un pic?!, îmi spune.

- Și a circulat doar din gură în gură?

- Doar așa, da.

- Știți ce mă enervează pe mine cel mai tare la povestea asta, din câte am cules eu despre ea?!, îi spun șefului de la ștranduri.

- Echipajul, care era din trei oameni și alți angajați, au declarat, ca să evite condamnarea sau o pedeapsă mare, oricum, că ar fi fost amenințați de niște romi că îi omoară dacă nu iau pe toată lumea. Asta pentru că răspunderea pentru numărul de persoane de pe vaporaș era a lor, ei nu aveau voie să ia mai mulți decât putea vaporașul. Ceea ce e complet absurd, de ce i-ar fi amenințat ăia să ia pe toată lumea, eventual îi amenința ca să îi ia doar pe ei.

- Dumneavoastră nu știți cum erau vaporașele alea, îmi spune.

- Cum erau?

- Păi așa erau tot timpul, pline ochi, cum erau și tramvaiele și autobuzele și toate atunci.

Editor: Ioana Moldoveanu