România, Siria mea

9 sfaturi pentru Guvern ca România să-i ajute cu adevărat pe refugiați

Refugiații au nevoie ca legea să-i lase să muncească din prima zi de când intră în țară.
15 Noiembrie 2019, 1:02pm
refugiati
Personajele din imagine n-au legătură cu conținutul articolului. Fotografie de eugeniu via Pixabay

Seria de articole România, Siria mea descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 29 ani, care a venit din Damasc în România acum trei ani, ca urmare a războiului necontenit din țara ei natală.

În 2017, Germania era cea mai populară destinație din Europa pentru refugiații din Orientul Mijlociu și Africa. Motivul sunt drepturile generoase acordate refugiaților în această țară. Persoanele care beneficiază de statut de refugiat primesc un permis de ședere temporară și li se acordă aceleași drepturi ca cetățenilor germani: asistență socială, alocații pentru creșterea copilului, alocații de integrare, cursuri de limbi străine și alte forme de asistență pentru a se integra.

Când țările din Uniunea Europeană și-au împărțit „cotele obligatorii” de refugiați, România (deși s-a opus) a primit în cele din urmă un număr. Patru mii de oameni pe care țara asta i-ar putea salva din fața bombelor, a războiului, a morții. Până astăzi aici n-au ajuns decât o mie de refugiați. Și eu am fost una dintre ei. Deși România ar trebui să mai primească încă trei mii, țara nu este o destinație căutată de cei care-și părăsesc casele din disperare. Cei mai mulți sunt în tranzit și vor să plece mai departe, către țările din Vest, în special, din cauza condițiilor proaste acordate de guvern. Refugiații nu se simt bineveniți în România. „A cold welcome”, cum se zice, pe toate planurile: de la emoțional la financiar.

Pentru că am trecut printr-un proces de integrare în societatea română, știu acum ce mi-aș dori de la guvernanți - indiferent de culoare lor politică - să îmbunătățească pentru a-i face pe refugiați să simtă că pot găsi și aici un nou acasă.

1. Transport gratuit sau la preț redus

După exemplul altor țări din Europa, cum ar fi Suedia sau Germania, refugiații ar trebui să beneficieze de dreptul la transport gratuit sau, cel puțin, cu preț redus. I-ar ajuta să se deplaseze mai mult, să circule mai liber, să ajungă la școală sau la facultate, să-și caute loc de muncă sau să cunoască pur și simplu orașul în care au ajuns. Refugiații din Suedia au primit abonamente gratuite de autobuz valabile în toată țara, în speranța că asta le va spori mobilitatea și îi va ajuta să se integreze în comunitate.

Știu că în România există o suită de probleme, că refugiații pot să pară un moft, dar dacă îi ajuți pe ei atunci îți vei ajuta și propria țară.

Oricât ar părea de amuzant, azilanții din România chiar merg gratuit cu autobuzul. Ei și mulți alți cetățeni, dar asta-i altă poveste. În schimb, când se suie controlorul în autobuz, le arată actul temporar de identificare, după cum e obiceiul, ca să justifice de ce se află în autobuz fără bilet. Controlorul, de cele mai multe ori, nu le dă amendă, pur și simplu pentru că nu înțelege ce naiba e acest „document temporar de identitate - solicitant de azil”.

2. Acces gratuit pentru refugiați la evenimente culturale

La fel, urmând exemplul altor țări europene, refugiații de acolo au dreptul la acces gratuit în muzee, teatre și alte instituții culturale. Chestia asta poate crește nivelul de educație pentru noul grup care trăiește în societatea respectivă și poate astfel să-i ajute să se integreze.

„Accesul gratuit la educație și instruire, informație și cultură, e un drept fundamental al tuturor oamenilor”, scrie în Declarația Asociației Germane a Bibliotecilor.

Berlinpass-ul oferă azilanților posibilitatea de a obține beneficii, tarife reduse și acces privilegiat la activități culturale, sportive, educaționale și altele care țin de timpul liber. Scopul abonamentului e să ofere tuturor locuitorilor acces egal la viața culturală și socială a Berlinului. Include, de exemplu, reduceri la prețul biletelor la transportul în comun, teatre și concerte, piscine și acces gratuit la cluburile sportive locale.

Ca refugiat, să trăiești astfel de experiențe te ajută să înțelegi mai bine cultura și civilizația țării în care ești, să le înveți valorile și să le descoperi identitatea.

3. Îmbunătățirea condițiilor din centrele de primire pentru refugiați

Există șase astfel de centre în țară și toate au în comun caracteristicile unui adăpost temporar nasol pentru un nou-venit. În București, clădirea veche, paturile vechi și coridoarele întunecate, plus funcționarii etern prost dispuși din tabără sunt fix opusul a ceea ce-i trebuie unui refugiat disperat.

Pentru că centrul are o capacitate foarte redusă, e aglomerat. În fiecare cameră se află patru sau mai multe paturi, toate camerele au câte o baie și o bucătărie comună pe etaj. La fiecare etaj sunt circa 12 camere. Clădirea cu patru etaje nu are lift, iar locatarii trebuie să urce încet scările: cei care au fost împușcați, cei care suferă de boli ale articulațiilor precum reumatism și altele, pentru că au trăit în locuri reci, fără încălzire, în țări sfâșiate de război, sau au trecut prin păduri înainte să ajungă aici.

La Timișoara, ferestrele vechi, cu tocuri de lemn, au fost înlocuite abia în ultimele luni cu geamuri de termopan, care izolează. „Mai bine mai târziu decât niciodată”, după cum spunem noi, arabii. Probabil și voi.

În cele din urmă, anul ăsta s-a dat aprobarea pentru renovarea taberei de refugiați din București. Data renovării în sine încă n-a fost anunțată. În ultimii ani, s-au făcut multe eforturi pentru îmbunătățirea calității vieții de acolo, dar fără cine știe ce rezultate. Tabăra e plină de tot felul de insecte, din cauza condițiilor precare de igienă și, mai mult, din cauza faptului că e construită din lemn îmbătrânit și are țevăraie și utilități vechi.

O femeie iraniană îmi spune: „Indiferent de câte ori dau cu spray în clădire împotriva insectelor, tot n-o să funcționeze. Sunt în lemn!” Gesticulează dramatic, ca să-mi arate cum se mișcă insectele prin lemn.

„Atenție!!! 15.10.2019 e zi de dezinsecție. Toate persoanele cazate trebuie să părăsească incinta centrului între orele 12.00 și 18.00”, scrie pe o hârtie în limba engleză de la intrarea în tabăra de refugiați. Refugiații urmează să se împrăștie pe străzi în acel interval orar, pentru că nu li s-a oferit un loc unde să se ducă între timp. Procesul se repetă o dată la câteva luni, dar dezinsecția se face fără rezultate concrete.

Dacă aceste condiții de trai s-ar îmbunătăți, probabil și oamenii ar fi mai dispuși să aleagă să-și refacă viața în România și să ajute țara acolo unde este nevoie de ei.

4. Susținerea ONG-urilor

ONG-urile îi ajută pe refugiați să facă primii pași către un trai decent. În România, fondurile oferite de guvern sunt insuficiente prin comparație cu cererea din teren, așa că, dacă guvernul ar susține mai mult aceste ONG-uri, ar însemna că susține bunăstarea refugiaților. De regulă, guvernul le dă bani ONG-urile din fonduri europene, nu din bugetul de stat al României.

Deseori, organizațiile neguvernamentale rămân fără resurse preț de săptămâni și uneori luni întregi. Asta înseamnă că refugiații rămân fără acoperiș deasupra capului, cursuri de limbă, reprezentare legală, servicii de sănătate. Rezultatul e deteriorarea stării deja precare a noilor refugiați, fără alternative.

ONG-ul care se ocupă de locuințe a declarat că nu are bani până în decembrie, ceea ce înseamnă că refugiații care au fost deja cazați nu vor primi ajutoare pentru chirie și vor fi nevoiți să se descurce singuri. Unii poate că vor reuși, însă alții nu.

E cazul unei femei irakiene pe care o cunosc și care încă locuiește în tabără. Se duce aproape zilnic să-și caute o locuință în care să se poată muta, dar întrebarea: „Bună ziua, închiriați pentru străini?” pică la fel ca un bolovan în urechile chiriașilor. Răspunsul este, firește, NU. Românii sunt reticenți să-și lase apartamentele locuite de STRĂINI.

5. Creșterea ajutorului financiar lunar

Un refugiat în România primește circa șase sute de euro în total, pentru șase luni, adică o sută de euro pe lună. Și încă șase sute dacă are noroc. Suma asta nu acoperă nevoile de bază ale unei persoane în nicio societate europeană. În Germania, un refugiat primește patru sute de euro pe lună, timp de doi-trei ani, plus alte sume de bani. Statul le plătește chiria și întreținerea.

Prietenul meu foarte bun din Germania nu și-a făcut deloc griji când a aflat că soția lui e însărcinată. „Germania o să aibă grijă de noi. Acum avem dreptul să ne mutăm într-un apartament mai mare, oferit de guvern, cu toate cheltuielile acoperite. Copilul va primi cam patru sute de euro pe lună până la 18 ani, iar înainte de nașterea copilului eu o să primesc cam o mie de euro, ca să cumpăr un pătuț și toate celelalte lucruri de care are copilul nevoie.”

Sigur că nu e cazul ca România să ofere pachete atât de generoase refugiaților, atunci când abia are din ce să plătească pensiile și salariile propriilor cetățeni. Cu toate astea, rămâne țara cu cel mai mic ajutor financiar din Europa. Tu poți să trăiești în București cu cinci sute de lei pe lună?

6. Asigurarea de cursuri de limbă română

În București, o singură școală aflată la marginea orașului oferă gratuit cursuri de română pentru refugiați. Ar fi de mare ajutor să crească numărul de școli, pentru a îi încuraja pe refugiați să se educe și, astfel, să dobândească mai multă autonomie. Nu dorește fostul premier să vorbim cu toții limba română?

Și tabăra de refugiați din București se află tot la marginea orașului. E o ironie bună apropo de ce înseamnă să fii marginalizat în țara asta.

Și ONG-urile oferă cursuri, însă nu sunt suficiente pentru a asigura nevoile reale ale elevilor. O doamnă care și-a dorit enorm să se înscrie la un astfel de curs n-a putut, pentru că bona ONG-ului se ocupa de copii de peste patru ani, iar copilul ei avea trei ani. Ei bine, a trebuit să mai aștepte un an acasă, să poată învăța româna.

7. O șansă onestă pentru cei care-și caută loc de muncă

Procedura oficială începe când refugiații se duc să se înregistreze ca fiind „în căutarea unui loc de muncă” la „Forțele de muncă”. Apoi nu se întâmplă nimic. Acolo nu te ajută nimeni, de fapt - e doar un loc unde te declari șomer. Lor le e foarte clară situația, dar tot trebuie să se înregistreze, ca să aibă acces în continuare la ajutorul financiar lunar din partea guvernului.

Funcționarul îți cere copii după certificate deja obținute și te pune pe o listă de așteptare la posibile joburi. Însă, după cum mi-a spus un inginer irakian, „nu te sună nimeni niciodată”.

8. Informarea comunității române despre refugiați

Se poate rezolva prin adăugarea unui capitol cu informații despre ei în manuale și prin crearea unui site al statului în același scop, prin seminarii, ateliere de lucru și evenimente interactive.

M-am dus de curând la o expoziție și am cunoscut acolo oameni noi. Era o doamnă amabilă, cu care vorbeam deja de zece minute și aveam o conversație minunată. Fiica ei cea mică a răsărit din mulțime, iar mama i-a spus: „Hai, mami, vino s-o cunoști pe noua mea prietenă. E din Siria, dar, vezi, e elegantă și drăguță, nu?”

ONG-urile fac ce pot, dar sunt limitate, și doar guvernul poate informa cât mai mulți oameni despre cine sunt refugiații de la noi din țară și cum n-au venit aici să te fure, ci să supraviețuiască.

9. Accesul azilanților la muncă din prima zi în care au sosit în țară

Aceștia trebuie lăsați să muncească „la alb”, fără contract de muncă, din ziua în care sosesc în țară. Momentan, azilanților nu li se permite să muncească decât după trei luni de la sosire, „fără niciun motiv care să justifice formularea actuală a legii”. Oamenii respectivi nu se pot baza doar pe ajutorul financiar lunar din partea guvernului, așa că sunt forțați să lucreze la negru, fără drepturi legale și posibil în condiții umilitoare.

Mulți dintre azilanții sosiți de curând fac parte din tânăra generație. Au între 18 și 34 de ani, sunt plini de energie și de-abia așteaptă s-o ia de la capăt. De obicei, când sosește un nou-venit în oraș, colegii din tabără sau cei din comunitatea de imigranți îl iau de mână și-i oferă oportunități de muncă potrivite cu abilitățile sale. Grupurile de imigranți se adună în aceleași locuri de muncă, deținute de oameni de afaceri activi, din Orientul Mijlociu (în principal din Iran, Siria), dar și de români, care au afaceri în București, cum ar fi brutării, restaurante, service-uri auto etc.

Editor: Iulia Roșu