Cine a fost Petre Țuțea, filosoful și legionarul român cu ciudă pe evrei și atei

Fostul ministru al Sănătății Vlad Voiculescu mi-a reproșat într-o postare pe Facebook că aș fi ateu militant. I-am răspuns că sunt ateu, dar nu militant și că doar pufnesc la icoane și la adoratorii unor figuri atât de nocive cum a fost Petre Țuțea.

Vlad Voiculescu poate să se liniștească, așadar, sunt doar ateu, starea naturală în care ne naștem și în care el, ca fost ministru al Sănătății, ar trebui să priceapă că prietenul lui imaginar, Cel de Sus, nu joacă niciun rol.

Noi știm bine, din picturile alea flamande medievale, că Eva avea buric.

Pe de altă parte, când privim azi împrejur, ce vedem? Călugări, legionari, exorcisme, afurisenii, icoane, icoane cu călugări legionari, antisemitism, naționalism agresiv, antioccidentalism, conspiraționism. Suntem oare înapoi în anii 1930?

Cam asta văd zilnic, combinat cu răutate pură și cu construcții intelectuale șubrede și ilogice. Te apostrofează câte unul că ești comunist pentru că n-ai simpatii neocon sau legionaro-ortodoxe, sau pentru Țuțea, și iată-l brusc cum te mai informează și că Hitler și naziștii erau de fapt de stânga.

Păi măi posacilor cu evlavie militărească, dacă oricine are o poziție spre stânga e comunist pentru voi, iar Hitler ziceți că era de stânga… atunci Hitler era comunist, nu?

Cam la asemenea schimonoseli a ajuns mintea lor chiftită, în ciuda mirului și tămâiei.

Am dat pe blogul meu o serie de citate din Petre Țuțea, de o goliciune intelectuală înspăimântătoare. Tot acolo am mai arătat că în ciuda reputației lui de filozof, Țuțea nu pricepea nimic din Hegel. A mai propune azi un om precum Petre Ţuţea drept standard moral înseamnă a fi rămas prizonierii aceleiaşi mentalităţi infirme de naţiune frustrată care nu se poate afirma decât printr-o provocare amorfă, însă violentă la nivel verbal, şi mai ales o provocare de dreapta, elitist-creştină, pentru că noi se presupune că am fi înţeles care sunt adevărurile esenţiale ale civilizaţiei europene, spre deosebire de Occidentul decadent şi ateu.

Aşa încât e încă de bonton să îţi proclami admiraţia pentru influenţa magică exercitată de Nae Ionescu asupra intelectualilor interbelici şi pentru verbul neconvenţional al lui Ţuţea. Totuşi, până şi cei mai necondiţionali adoratori ai lui Nae Ionescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, o compilaţie de citate şi banalităţi.

Mitul subzistă însă pe fond de frustrare. Intelectualii caută să şi-l închipuie pe Nae Ionescu ca pe un soi de Socrate, a cărui operă ar fi mai degrabă o paideia, o formă de educare prin care discipolii îşi descoperă adevărata natură. Tot aşa, opera dezordonată şi încâlcită a lui Ţuţea ar aminti de scriitura fragmentară a lui Nietzsche.

Știm care era ideea lui Ţuţea despre ortodoxie şi raportarea ei la modernitate:

Apoi, după ce ateii (sau, pur şi simplu, neortodocşii, pentru cine caută să urmărească cu atenţie) sunt trataţi drept jivine împuţite (ce altceva e un dihor?), Ţuţea vine cu următoarea definiţie înfiorătoare a antisemitismului:

Țuțea a făcut închisoare, da. Ni se spune mereu că XXX, fost legionar, precum Arsenie Boca, ar fi un sfânt pentru că a făcut închisoare sub comuniști, de parcă o crimă ar șterge pe alta. Ortodoxia, Țuțea, chiar și o subtilă recuperare a lui Cioran, Eliade, legionari, glumele vizând tot ce e occidental, toate sunt recuperate acum pe internet, insistent, sistematic, de o nebuloasă putinistă care atacă și demolează violent tot ce în România astăzi este european și, în general, vestic.

Încercați să contestați ceva din cele mai de sus: ortodoxie, autarhie culturală, încercați o tendință publică filo-occidentală, europeană, cum trebuie să ne fie locul, și veți vedea umbroasele atacuri care vor spune că nu ești român.

În realitate e român orice gest cultural care este exprimat în limba română.

Tare agasantă a devenit așadar prin repetare afirmația asta: că Țuțea „a făcut pușcărie pentru ideile lui". Mulți ideologi ai urii merg la închisoare pentru ideile lor, nu-i nimic glorios în a face închisoare pentru idei cretine.

Negaționistul acela britanic David Irving a primit recent trei ani de închisoare în Austria „pentru ideile lui". Un negaționist ca și Țuțea, condamnat în Austria, iar nu de către comuniști.

Să considerăm acum că David Irving va trebui admirat acum pentru că „a făcut pușcărie pentru ideile lui"? Ideile lui nu sunt mai fioroase decât ale lui Țuțea (vezi mai sus citatul din Țuțea de unde reiese că evreii ar fi vinovați de ce li s-a întâmplat, de Holocaust). „Istoricul" David Irving face parte din negaționiștii „soft": Hitler a masacrat, într-adevăr evrei, dar nu șase milioane, ci poate vreo juma de milion. Îngheți când le vezi partea inumană, absența de empatie elementară pentru victime în acest joc cu cifrele, ca un dozaj la farmacie, de parcă și jumătate de milion ar fi un mizilic. Acești întârziați, complici contemporani ai crimei trecute, nu pricep că genocidul nu e definit prin oroarea cifrelor, ci prin intenția exterminării.

Și Țuțea și Irving și Faurisson și Le Pen au spus că „evreii și-au meritat-o". Hai sa-i admiram acum pentru fermitatea ideilor pentru care au fost condamnați.

Le transmitea Sorin Ovidiu Vântu, din pușcărie, românilor:

Iar Petre Țuțea, după pușcărie, către români:

La Vântu ne indignăm, la Țuțea nu, deși spun exact același lucru. De ce reacțiile diferite?

Pentru că Țuțea îi dă înainte cu Dumnezeu. El e ok, he's on a mission from God.

Până la urmă unde suntem mai idioți?

Poți să-l admiri pe legionarul Țuțea și să fii de dreapta? Nu!

Dreapta românească admiratoare de Țuțea, Căpitan, legionari este total incoerentă.
Dreapta reală pronează inițiativa individuală. Pentru Țuțea și legionari, ca și pentru staliniști și maoiști individul nu există.

Dreapta presupune persoana împotriva statului. Pentru Țuțea și legionari, ca și pentru staliniști individul e un corp străin, există doar masa credincioasă, a sângelui ortodox, iar singurul individ acceptat e baba care se roagă la icoane.

Dreapta vrea să nu plătești taxe. Pentru Țuțea și legionarii ortodocși nu doar că ești dincolo de taxe, dar întreaga ta viață e în serviciul corpului mistic al națiunii. Taxele nu au sens, pentru că a te face să plătești taxe ar însemna să ți se acorde o individualitate.

Proștii dreptei românești obsedați de Țuțea ar trebui să vadă, dacă ar avea o urmă de respect de sine, că ceea ce propunea bătrânelul legionar în pijama era la antipozii unui stat autentic de dreapta. Corporatismul fascist, cum îl dorea Țuțea, e mult mai aproape de fascism și stalinism decât de doctrinele fanteziste ale pieței pe care le știm de la Chicago boys ai lui Reagan.

Populismul fascistoid à la Țuțea nu pretinde la o coerență altfel decât cea fantasmagorică, biologică, bazată pe ADN și eventual religie și corporatism forțat.

O sugestie pentru un tânăr istoric neideologizat și sătul de mitul „inocentului" Țuțea: să caute în arhivele Ministerul Economiei din vreme de război și să dezgroape tot ce a semnat Țuțea acolo.

Ca secretar general la Ministerul Economiei Naționale în guvernul legionar și după aceea, Petre Țuțea a fost în contact direct și a participat la spolierea a sute de mii de evrei. Că doar nu putem crede că legionarii, prin ministerul economiei și înalți funcționari ca suavul Petre Țuțea au primit donații de la evrei.

În septembrie 1940 conducerea Mișcării Legionare îi încredințează așadar lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale. După Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, Țuțea este deținut pentru scurtă vreme în lagărul de la Târgu Jiu, după care e eliberat și repus în funcție.

Eliberat și repus in funcție. A fost și pentru ăia, și pentru ăia, după ce mai devreme fusese comunist. Dar cu ce s-a ocupat el oare cât a fost secretar general la Ministerul Economiei Naționale? Hai să repetăm formula: Secretar General la Ministerul Economiei Naționale în guvernul legionar si după aceea, pe timp de război. Scrie inocență acolo, da?

Succes de librărie garantat pentru istoricul sau arhivistul ce va scoate astea (sursa: Petre Țuțea: Între Dumnezeu și neamul meu, București, Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, 1992, p. 79.)