Să fii bolnav de cancer te aduce cu un pas mai aproape de faliment

Era 1 aprilie, ziua păcălelilor, 2005. Eram în New York cu jobul, pe aeroportul LaGuardia, iar doctorița mea m-a sunat să-mi spună că am cancer la sân. Nu era nicio glumă: îmi făcusem recent o mamografie cu rezultate suspecte. Nu aveam cazuri de cancer la sân în familie. Era de neconceput pentru mine să fiu diagnosticată. Am primit vestea într-o vineri și mi-am făcut griji tot weekendul. Îmi era greu să asimilez ce-mi spusese doctorița. Nu știam cât de mult progresase boala sau ce ar trebui să fac, știam doar că o să fiu operată.

Deodată, am devenit, dintr-o persoană normală, un bolnav de cancer. Mi s-a schimbat viața peste noapte. Iar chestia asta nu m-a distrus doar pe planul sănătății, ci și pe cel financiar. Chiar înainte de excursia la New York, renunțasem la jobul anterior ca să mă angajez la o companie de marketing, dar a trebuit să-i informez că am cancer și va trebui să lăsăm totul baltă.

Am rămas șomeră și nici șanse nu aveam să găsesc un alt job. Nu poți merge la interviuri ca să le spui oamenilor că ai cancer și că va trebui să-ți iei liber ca să mergi la chimioterapie.

Mulți oameni se află în poziții financiare precare. Dacă te mai lovește și un astfel de ghinion, ai belit-o. La fel am pățit și eu. Am trecut printr-un divorț devastator pe plan financiar în 1997. Nu aveam economii, nimic.

În trei luni, casa pe care mi-o cumpărasem a intrat în prescripție ipotecară. Peste șase luni, eram la coadă la biserică pentru mâncare. Nu aveam resurse și nici nu mă încadram să primesc ajutoare medicale de la stat pentru că avusesem venituri foarte mari în anii anteriori.

A fost o perioadă brutală din punct de vedere emoțional. Mă simțeam ca o ratată. Făcusem universitatea din Michigan, călătorisem prin Europa, aveam beneficii financiare și de la părinții mei și deodată m-am trezit într-o situație în care nu mai puteam avea grijă de mine și de copiii mei. Într-o vreme m-am gândit să mă sinucid. M-am gândit că poate copiii mei ar duce-o mai bine, pentru că ar încasa banii de pe asigurarea de viață.

Ce mă îngrozea cel mai tare era posibilitatea de a cădea într-un ciclu al sărăciei. Am citit că e nevoie de eforturile a trei generații ca să ieși din acest ciclu. Și că oamenii care devin dependenți de stat și de ajutoare federale rămân săraci pentru că le e greu să găsească joburi din cauză că n-au avut parte de educație și opțiunile le sunt limitate.

Pe parcursul tratamentului, am început să realizez că nu eram singura care trecea prin sta. Stăteam în saloane cu multe alte femei care erau în concediu medical sau care își pierduseră jobul din cauză că protocolul de tratament era mai lung decât concediul medical de nouăzeci de zile permis de lege. Toate erau la fel de îngrijorate și lipsite de resurse ca să-și întrețină familia.

M-am gândit că e incredibil că atâtea femei se îmbolnăvesc și din cauza asta ajung în cădere libră pe plan financiar. Nimeni nu își dorește să se îmbolnăvească. Nedreptatea asta m-a înfuriat foarte tare. Așa că am hotărât să mă implic, să nu mai fiu neajutorată și să le ajut pe alte femei aflate în această situație. Mi-a venit o idee: o organizație non-profit care să strângă bani pentru bolnavele de cancer sărace.

Imediat ce am luat această decizie, deși eram la fel de disperată cu banii, m-am simțit energică și puternică. Mi-am cumpărat o carte numită Cum să-ți faci o organizație non-profit și am început s-o citesc, alături de soțul meu. Așa s-a născut Pink Fund.

Pentru lansarea organizației, am scos la vânzare pe eBay un mulaj al bustului meu dinainte de operație. L-am făcut ca o formă de terapie pentru anxietatea dinaintea operației. E decorat cu foiță de aur și are fundițe pe piept. Nu voiam să-l vindem neapărat, ci să atragem atenția la organizația noastră. Și am reușit: ziarele au preluat povestea și au început să curgă donațiile. Era octombrie 2006.

Astăzi, Pink Fund e o organizație națională care a reușit să atragă atenția asupra acestei toxicități financiare, care afectează abilitatea pacientei de a completa tratamentul și contribuie la grăbirea decesului. Sunt femei care sar peste ședințe de tratament pentru că nu și le permit. Până acum, am oferit fonduri de peste 2,2 milioane de dolari pentru 1674 de paciente care nu aveau resurse financiare.

După ce am luat decizia să ajut, totul s-a schimbat. Nici nu știu cum să descriu: mereu spun că dacă aș putea face o pastilă din schimbarea aia mintală, aș salva lumea. Din momentul în care nu-ți mai plângi de milă și hotărăști să iei măsuri, preiei controlul. Nu s-a schimbat nimic în situația mea multă vreme. Dar am câștigat motivația necesară pentru a lupta și am reușit să mă întorc la muncă după finalizarea tratamentului. Am trăit de pe o zi pe alta până acum trei ani. Mi-a fost greu, dar nu la fel de greu ca în perioada în care mă simțeam o ratată.