De ce simțim diferit durerea

Oamenii crescuți în anii '90 poate că-și amintesc episodul în care Phoebe și Rachel își fac tatuaje. Spoiler: Rachel își face tatuaj, iar Phoebe se trezește cu un punct negru de cerneală, pentru că nu rezistă la durere. Da, povestea e amuzantă, dar mai ilustrează și o întrebare la care și eu, și mulți alții din domeniul „geneticii durerii” încercăm din greu să răspundem. Ce o face pe Rachel diferită de Phoebe? Și, mai important, putem să ne folosim de diferența asta ca să le ajutăm pe „Phoebele” de pe lumea asta să simtă mai puțină durere și să semene mai mult cu „Rachele”?

Durerea e de departe cel mai des raportată când cineva caută ajutor medical. În circumstanțe normale, durerea semnalează o rană, iar reacția naturală e să ne protejăm până când ne revenim și scade durerea. Din păcate, oamenii sunt diferiți nu doar în ce privește capacitatea lor de a detecta, tolera și reacționa la durere, dar și în modul în care o raportează și în care răspund la diverse tratamente. Asta îngreunează cunoașterea unui tratament eficient pentru fiecare pacient. Deci de ce nu e durerea la fel la toată lumea?

Diferențele individuale în termeni de efecte asupra sănătății rezultă adeseori din interacțiuni complexe ale factorilor psihosociali, de mediu și genetici. Deși e posibil ca durerea să nu fie raportată la fel ca o afecțiune tradițională, cum ar fi afecțiunile cardiace sau diabetul, și în cazul ei acționează aceeași constelație de factori. Experiențele dureroase de pe tot parcursul vieților noastre se desfășoară pe fundalul genelor care ne fac mai mult sau mai puțin sensibili la durere. Dar starea noastră psihică și fizică, experiențele anterioare – dureroase, traumatizante – și mediul ne pot modula reacțiile.

Dacă am putea să înțelegem mai bine ce-i face pe oameni mai mult sau mai puțin sensibili la durere în tot felul de situații, atunci ne-am apropia cu-atât mai mult de reducerea suferinței prin dezvoltarea de tratamente țintite și personalizate împotriva durerii, cu risc mai mic de folosire greșită, dezvoltare a toleranței și abuz. La urma urmei, ar însemna că am ști cine suferă mai tare de durere sau are nevoie mai mare de analgezice, ca să putem gestiona eficient durerea respectivă, astfel încât pacientul să se simtă mai bine și să se recupereze mai rapid.

Odată cu secvențierea genomului uman, am aflat multe despre numărul și amplasarea genelor care ne formează codul ADN. Au fost identificate și milioane de microvariațiuni în acele gene, unele cu efecte cunoscute, altele necunoscute.

Aceste variațiuni se pot prezenta sub mai multe forme, dar cea mai des întâlnită este polimorfismul singular de nucleotidă sau SNP, care se pronunță „snip” și reprezintă o singură diferență în unitățile individuale care alcătuiesc ADN-ul.

Există aproximativ zece milioane de SNP-uri cunoscute în genomul uman; combinația de SNP a fiecărui individ alcătuiește codul ADN personal al acestuia și îl distinge de cel al altora. Când un SNP e des întâlnit e numit variantă; când un SNP e rar, adică se găsește la mai puțin din 1% din întreaga populație, atunci se numește mutație. Un corp de dovezi care crește rapid implică zeci de gene și variante în stabilirea rezistenței fiecăruia la durere, cât de bine funcționează analgezicele – cum a fi opioidele, de exemplu – în a ne reduce durerea și chiar ce risc avem să dezvoltăm dureri cronice.

Primele studii în „genetica durerii” au fost efectuate asupra unor familii cu o boală extrem de rară, caracterizată prin lipsa durerii. Primele mențiuni ale insensibilității congenitale la durere descriau „analgezia pură” a unui artist care lucra la un circ ambulant pe post de „Perna umană de bolduri”. În anii 1960, au existat raportări despre familii înrudite genetic, cu copii rezistenți la durere.

La momentul respectiv, nu exista tehnologia necesară pentru a determina cauza acestei tulburări, dar de la aceste familii rare, știm că CIP – cunoscută acum după nume mai dubioase, cum ar fi insensibilitate la durere asociată cu canalopatia sau neuropatie senzorială și autonomă ereditară – e rezultatul unor mutații sau ștergeri specifice din cadrul anumitor gene singulare, necesare pentru transmiterea semnalelor de durere.

Cel mai frecvent întâlnit vinovat e un număr mic de SNP-uri din SCN9A, o genă care codează un canal proteic necesar pentru transmiterea semnalelor de durere. Boala asta e rară; au fost atestate doar câteva cazuri în Statele Unite. Deși ar putea să pară o binecuvântare să trăiești fără durere, familiile astea trebuie să fie tot timpul în alertă ca să nu se rănească grav sau să sufere de boli fatale. În mod normal, copiii cad și plâng, dar, în cazul lor, nu există durerea care să facă diferența între un genunchi julit sau o rotulă spartă. Insensibilitatea la durere înseamnă că nu există dureri de piept care să semnaleze un atac de cord sau dureri în partea dreaptă de jos a abdomenului, care să dea indicii de apendicită, deci pot să te omoare înainte ca măcar să afle cineva că e ceva în neregulă.

Variațiunile în cadrul SCN9A nu provoacă doar insensibilitate la durere, ci sunt cunoscute și pentru că provoacă două boli grave, caracterizate prin durere extremă: eritermialgie primară și tulburare paroxistică cu dureri extreme. În cazurile astea, mutațiile din SCN9A provoacă semnale de durere mai intense decât ar fi normal.

Tipurile astea de tulburări de durere congenitale sunt extrem de rare și se poate susține că studiile asupra variațiunilor genetice profunde ne spun prea puține despre variațiunile mai subtile care pot să contribuie la diferențele individuale din populația normală.

Însă pe măsură ce publicul acceptă într-o proporție din ce în ce mai mare și cere strategii de îngrijire medicală personalizată mai exacte, cercetătorii traduc rezultatele actuale în protocoale de tratament personalizate împotriva durerii, care se potrivesc cu genele pacientului.

Cunoaștem câteva dintre genele principale care influențează percepția durerii și sunt identificate constant gene noi. Gena SCN9A e un actor important în controlarea reacției corpului la durere, prin activarea sau blocarea canalului de sodiu. Dar depinde de mutația pe care o poartă fiecare individ dacă gena scade sau amplifică durerea.

Estimările sugerează că până la 60% din variabilitatea durerii e rezultatul unor factor ereditari – adică genetici. Mai simplu spus, asta înseamnă că sensibilitatea la durere se moștenește în familie, prin moștenirea genetică normală, la fel ca înălțimea, culoarea părului sau a pielii.

Se pare că SCN9A joacă un rol în ce privește durerea și la populația normală. S-a demonstrat că un SNP relativ mai comun în SCN9A, numit 3312G>T, întâlnit la 5% din populație determină sensibilitatea la dureri post-operatorii, precum și doza necesară de medicație opioidă pentru a o controla. Un alt SNP din gena SCN9A provoacă o sensbilitate mai mare pentru cei care suferă de durere din cauza osteoartritei, operațiilor pentru îndepărtarea discului lombar, membre-fantomă amputate și pancreatită.

Folosim anestezicele locale, printre care și lidocaina, în scopuri terapeutice – pentru a trata durerea prin inducerea unui blocaj pe termen scurt al canalului, care oprește transmiterea durerii. Medicamentele astea au fost folosite continuu timp de mai bine de un secol pentru blocarea durerii în mod sigur și eficient.

Ce e interesant e că cercetătorii evaluează tetrodotoxina, o neurotoxină puternică, produsă de creaturile marine, cum ar fi peștele balon și caracatița, care funcționează prin blocarea transmisiunii semnalelor dureroase, ca potențial analgezic. Și-a dovedit eficiența în studiile preliminare, în tratarea durerilor provocate de cancer și a migrenei. Medicamentele și toxinele astea induc aceeași stare prezentă și la cei cu insensibilitate congenitală la durere.

Dacă e vreun lucru bun în toată criza opioidelor e realizarea că avem nevoie de instrumente mai exacte ca să tratăm durerea – unele care să atace durerea de la sursă și să vină la pachet cu mai puține efecte secundare și riscuri. Prin înțelegerea contribuției geneticii la sensibilitatea la durere, susceptibilitatea la durere cronică și chiar reacția la analgezice, putem să concepem tratamente care vizează motivul durerii, nu doar localizarea ei. Am început deja să facem strategii de precizie pentru gestionarea durerii, iar beneficiile pentru umanitate vor crește, în măsura în care vom ști mai multe despre motivul pentru care durerea diferă de la un om la altul.

Erin Young e profesoară asistentă la Școala de Asistente de la Universitatea din Connecticut și director adjunt al Centrului UCONN pentru Excelență în Gestionarea Durerii la Universitatea din Connecticut. Articolul a fost republicat aici din The Conversation, sub licență Creative Commons. Citește aici articolul original.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.