Am plecat din București să văd filme în sat și a fost mai tare decât la cinema

Sunt mai multe feluri de-a vedea filme. O faci acasă, o faci la cinema, o faci la cineva în vizită – sau o faci pe un câmp, între copaci, și în fața ecranului ajungi după ce-ai mers pe covorul roșu care-și schimbă culoarea de la praful celor care au mers pe el.

N-am ajuns la prea multe festivaluri anul ăsta, sau în viața de până acum, dar Film în sat era pe listă. 

Am văzut Boss și Carbon, monologul umoristic al lui Horațiu Mălăele și i-am ascultat muzica populară a lui Mihai Mărgineanu. Toate astea s-au adunat într-un loc anume: Peștișani, Gorj.

Poate numele nu-ți zice nimic, nici mie nu-mi spunea. Dar e foarte probabil să mai auzi de el în următorii ani.

Film în sat e un festival făcut de actorul Toma Cuzin – Firicel în Las Fierbinți, Tedi în București Non-Stop sau Carfin Pandolean în Aferim! – și prin el vrea să aducă filme și cultură în locul de unde a pornit.

„Când am plecat pe drum, și drumul nu era asfaltat, în urma era doar praf”, a spus el pe scenă într-una dintre serile festivalului. L-am întrebat după festival ce lasă în urmă acum când pleacă și-a folosit doar un cuvânt: emoții. 

Între casa lui Constantin Brâncuși și locul festivalului sunt cam patru kilometri. Am fost până la el acasă, așa cum am ținut să-i văd munca și când eram în New York. Am ajuns pe asfalt până în poarta casei, ceea ce pe vremea lui bănuiesc că nu avea, apoi i-am văzut sculpturile de lângă râu și tot am rămas impresionant. 

A plecat din tipul ăla de loc care pare că definește sărăcia și-a ajuns să vorbească Parisul și lumea toată despre el. Și, într-o anumită măsură, despre noi cei pe care i-a lăsat în urmă – care mai săraci, care mai proști, care mai înfometați să facă mai mult decât pare posibil.

Într-o anumită măsură, asta vrea și Toma Cuzin cu festivalul Film în sat: să le arate oamenilor, în special copiilor, că e mai multă lume decât cred și există și frumos în viață.

Toma Cuzin are câteva zeci de filme la activ, dar pentru cei mai mulți este Firicel din Las Fierbinți. De popularitatea asta a amintit și el, într-un interviu pentru Digi24, și-a spus: „Firicel sunt eu, acum 30 de ani, fără cultură”. 

Dacă pentru el destinul a fost mai ofertant și-a ajuns atât vedetă, cât și bine – cel puțin mai bine decât șansele pe care părea că le are în copilărie și în prima parte a tinereții –, prin festivalul Film în sat vrea să forțeze mâna sorții și pentru alți copii. Și vrea să facă asta prin cultură.

În prima zi de festival au cântat Corina Sîrghi și taraful Jean Americanu. Apoi a venit Ramon, filmul lui Pavel Bartoș regizat de Jesús del Cerro.

De unde erau așteptați vreo 800 de oameni, au venit aproape de două ori mai mulți. S-au găsit și locuri, s-au făcut și poze. În a doua zi a fost filmul Ghinionistul de Iura Luncașu și-au fost câteva ateliere care au continuat și în celelalte zile – de pictură, actorie, broderie. 

Așa că uite-mă la început de august pe câmpul de la Peștișani ca să văd filme în aer liber, să aud muzica lăutarilor lui Bogdan Simion, dar și să descopăr mai mult din lumea asta. 

Pe lângă mine, în parcare, erau mașini cu numere de Gorj, cele mai multe, dar am văzut unele și din Constanța, București, Neamț, Vâlcea, Hunedoara și chiar Germania. Și oameni de toate felurile, de toate vârstele, veniți să vadă ceva din toată cultura asta care a coborât din camion la ei în comună. Erau părinți, bunici, cupluri mai tinere și mai în vârstă, prieteni, frați. Peștișani a trăit, dar un pic altfel față de un clasic zilele comunei. 

În aceeași parcare erau și două cupluri care abia ajunseseră. Au venit cu nepoții. Bărbații au rămas să se descurce cu parcarea, femeile au luat-o înainte. „Hai lasă-i pe ei să parcheze, că cine știe când îl mai văd pe Mălăele”, a zis una dintre ele. Horațiu Mălăele era pe scenă, one man show în spectacolul „Sunt un orb”. Oameni cu sutele, pe scaune sau în picioare, i-au ascultat monologul și-i așteptau glumele. „Am 60 de ani. De fapt, am 70 de ani, dar 10 ani din viață mi i-a mâncat nevastă-mea.” El a venit și cu filmul Nunta mută.

Film în sat a început în Peștișani pe 1 august și-a fost nebunie. Eu n-am prins-o, am ajuns câteva zile mai târziu – în aceeași zi cu Mălăele și la aceeași cazare. Altceva nu mai avem în comun.

E greu să măsori cât le rămâne oamenilor din câte li se întâmplă la un astfel de festival, dar e cert că nu-i lasă indiferenți. E un eveniment care duce cultura și filmele, în special, la oameni pentru care e irelevant ce alegi dintre Barbie sau Oppenheimer. Mi-am umplut adidașii de praf, dar mai ales telefonul de poze și videouri și mintea de niște amintiri noi – și asta e mai important.

Cum e cea cu două fete care trec pe lângă scenă când formația lui Mihai Mărgineanu repeta și se aude toba mare. „Zici că bate inima cuiva”, a spus una dintre ele. Și poate că așa e actul artistic, cultural, uneori: bătaia inimii cuiva.

Am înțeles asta mai bine când m-am uitat la Cristi Horia, violonistul formației, cum repeta lângă copaci, departe de scenă. Era gălăgie, treceau mașini, sunetul tobei de pe scenă acoperea festivalul, dar, cumva, tot auzeam vioara. I-am făcut câteva poze și i-am spus că l-am auzit de departe. „Asta e treaba cu vioara: când pătrunde, pătrunde. Iată, fără curent.”

Pe scenă a avut și un solo de vioară când le-a cântat oamenilor „Rapsodia română” a lui George Enescu. Ce-i drept, Mărgineanu a spus la început: „Noi cântăm muzică populară. Nu știu de ce mă invită ăștia pe la festivaluri rock, că eu cânt muzică populară.”

Și vorbele astea au fost mai adevărate ca niciodată la primele acorduri din melodia „Uite așa aș vrea să mor” a lui Gică Petrescu. Piesa asta are zeci de ani, dar ar putea la fel de bine să fie inventată mâine. Unele creații artistice au calitatea asta. Și ar fi păcat să le uităm. Dar și dacă le uităm, când le auzim sau vedem, sunt la fel de proaspete.

O femeie mai în vârstă a venit pe bicicletă și cu basmaua prinsă la spate. Dacă n-ai trăit la țară, permite-mi să-ți traduc: e prinderea care arată că e vreme de relaxare. Am observat-o că avea un loc aparte: pe-o piatră undeva în lateralul scenei. A stat acolo să asculte și lăutarii de mătase ai lui Bogdan Simion, și populara lui Mărgineanu. 

Am văzut complet Carbon și Boss, iar la cel din urmă am făcut și ceva ce voiam de mult: car cinema. Am parcat mașina cu fața spre ecran și-am stat în ea cât a ținut filmul. Carbon l-am văzut tot din mașină, dar din portbagaj. Am simțit că ăsta așa se trăiește mai bine.

Toate titlurile mari au fost proiectate pe un ecran gonflabil, proiectorul fiind într-un tractor și pot spune că are un farmec aparte. Pare că acum ai adus filmul la cinema în aer liber. 

Prin fața ecranelor (a mai fost și unul dedicat selecției de scurtmetraje) și-a scenei au fost în zilele de festival câteva mii de oameni. Cei mai mulți au fost în ultima zi, dar cumva firesc, că era și sâmbătă.

Și printre oamenii din Peștișani și de pe unde au mai venit ei au fost și diverși actori și actrițe, scenariști sau regizori – unii mai cunoscuți, alții mai puțin. Nu știu precis pe câți au recunoscut oamenii și cu câți au vrut poze, dar e cert că i-au avut printre ei. Cum au avut-o și pe Raluca Turcan, ministrul Culturii. A stat chiar și la concertul Duo Adagio de joi, nu doar la câteva poze.

Treaba asta mi-a adus aminte și de-o poveste pe care am aflat-o cât eram la festival. Patronul unei pensiuni are o angajată care aduce brânză și el vinde mai departe oamenilor pe care-i cazează. Așa că să știi că undeva în România e o celebritate care mănâncă brânză de țară din Peștișani.

Tot printre oameni a fost și Toma Cuzin. L-am văzut destul de des. Dar ce pot spune e doar atât: alerga – să mai rezolve ceva, să se mai asigure de încă ceva, să schimbe un tricou sau o cămașă ca să iasă prezentabil în selfie-urile cu oamenii veniți la festival.

Am apucat să discut cu el abia după ce s-a terminat tot. Și atunci mi-a spus că unul dintre motivele pentru care a vrut să facă festivalul ăsta a fost că în copilăria lui era o profesoară care aduna copiii și proiecta filme pe un cearșaf. Când era vorba să îl aducă pe Chuck Norris – într-un film, nu chiar în carne și oase – era decembrie ‘89. A venit mai repede Revoluția decât Chuck Norris.

La Peștișani au venit și filmele, și actorii. Și cu puțin noroc revin și la anul. Toma Cuzin mi-a spus că e încrezător în pariul lui. În cinci sau zece ani vor fi copii care într-o muzică, într-un film la festivalul ăsta descoperă ceva și iau alte decizii în viață, vor vrea mai mult.