ACASA,MY HOME. filme romanesti misto din ultimii 10 ani
Acasă aka My Home, în regia lui Radu Ciorniciuc. Fotografie de Ana Topoleanu
10 ani de VICE România

Cea mai completă listă cu cele mai bune filme românești din ultimii 10 ani

Alese de zece cinefili de încredere.
21.12.20

Am scris recent o postare pe Facebook (desigur, acolo unde publică grafomanii grizonanți), despre colectiv, în regia lui Alexander Nanau, din 2019. Mai exact, despre cum acest film documentar pe care, desigur, îl respect ca demers, ocupă primul loc într-un top al revistei Rolling Stone sugestiv intitulat „The 20 Best Movies of 2020”. De top s-a ocupat criticul de film David Fear, succesorul lui Peter Travers, care s-a retras în septembrie anul curent, după 36 de ani de colaborare – adică dublu decât media de vârstă a cititorilor VICE, presupun.

Publicitate

Concluzia lui Fear: „E radiografia unei națiuni incapabile de a avea grijă de cetățenii ei într-un moment de criză. E povestea unui guvern mult mai preocupat de a se menține la putere și de a-și burduși buzunarele”. Și da, este. Practic, sunt două propoziții care ar putea descrie sintetic, în diverse grade de acuratețe și cinism, aproape orice documentar observațional realizat în România în ultimii zece ani. Hai, 30.

La o zi după postarea asta, colectiv – propunerea României la Oscar 2021 pentru cel mai bun film străin – a câștigat premiul pentru cel mai bun film documentar la European Film Awards (unde două din șase nominalizări ale categoriei erau ale noastre, al doilea titlu românesc din listă fiind Acasă aka My Home, în regia lui Radu Ciorniciuc). Și înclin să cred că de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încoace nicio altă producție românească (ficțiune sau documentar) nu a avut parte, cel puțin în critica de specialitate de limbă engleză, de cronici atât de constant elogioase.

Sigur, cum se spunea odată în jurnalism, pe vremea când oamenii citeau ziare și se uitau la filme pe ecran mare la cinema, pe colectiv l-a ajutat mult și subiectul. E totuși un aspect remarcabil într-o decadă de film românesc aparent lipsită de unanimități (deși e impropriu spus „decadă”, întrucât mă voi mă referi, în acest articol, la o perioadă de timp care însumează, practic, 11 ani: 2010-2020). 

Capodoperele, reperele alea incontestabile, DVD-urile din raftul întâi ale bibliotecilor par a aparține anilor 2000-2010 (întrucât Moartea domnului Lăzărescu chiar e o operă canonică a cinematografiei secolului 21, cum zicea undeva Andrei Gorzo). Din acest motiv, topurile de film realizate în acea perioadă sunt mult mai previzibile și mai omogene decât cele din ultima decadă, când Noul Val Românesc și-a consolidat hegemonia festivalieră, apoi s-a diluat, iar acum pare a fi în stadiul de spumă la mal.

Publicitate

Când, în fine, s-a injectat niște sânge tânăr în instalație (și nu mă refer doar la regizori fresh, ca Bogdan Mirică, ci și la regizoare cu cojones, ca Ivana Mladenović). Când cineaștii din nucleul dur al NVR au început să dreagă ciorba din pâine (La Gomera fiind un frumos exemplu în acest sens). Când s-a demonstrat științific că se pot face filme numai bune de plimbat pe la festivaluri și fără bani de la CNC (Autoportretul unei fete cuminți, de pildă, regizat de Ana Lungu, a avut premiera la Rotterdam, s-o taie apoi spre Irlanda, India, Argentina și așa mai departe). În fine, când femeile au demonstrat că pot câștiga premii mari cu producții experimentale, în afara oricăror dogme și inhibiții tipic românești (da, Adina Pintilie, la tine mă refer).  

Peste toate, filmul românesc s-a politizat în cu totul alt sens decât o făcuse la începutul anilor 2000. Mai exact, s-a aliniat, și el, unor politici europene (cum ar fi alea de gen), unor trenduri culturale globale care i-au iritat sau chiar i-au scos din minți pe dinozauri și conservatori (anticovizi, antivacciniști, mă rog, știi la cine mă refer). După 2010 vorbim cu adevărat despre feminism (a se consulta seria „Girls on Film” din Acoperișul de sticlă) sau despre minorități (sunt de părere că Soldații. Poveste din Ferentari, de pildă, n-ar fi fost posibil în 2007).

Peisajul cinematografic a devenit idiosincrasic, eterogen, neconvențional, afișând gesturi mai nervoase (mai nevrotice) și mai provocatoare, inclusiv din punct de vedere sexual: în Monștri. Șerban Pavlu fute un bărbat, în Ana, mon amour Mircea Postelnicu ejaculează (aparent pe bune) pe corpul partenerei, iar în Touch Me Not avem, vorba Planetei Moldova, de toate. Iar asta n-avea cum să ducă la consens în receptare. Criticul de film Peter Bradshaw, să dau un exemplu la întâmplare, a dat de pământ în The Guardian cu filmul Adinei Pintilie, care tocmai câștigase Ursul de Aur la Berlin, din motive care unora le scapă, iar altora le repugnă.   

Există, totuși, două titluri care apar constant, deși nu neapărat pe aceleași poziții, în cam toate clasamentele ultimului deceniu de film românesc: Aferim! (Radu Jude, 2015) și Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010). Să verific asta și, în plus, dintr-o curiozitate ușor perversă – dată fiind, vei vedea, distribuția – am organizat și eu un top de filme românești. O anchetă jurnalistică subiectivă, cum s-ar fi zis la Flacăra prin 1987.

Publicitate

E vorba despre filme lansate, cum spuneam, în perioada 2010-2020. Am plecat, însă, de la observația justă (și nu excesiv de flatantă) că după numărul de prieteni și followeri de pe Facebook sunt ceea ce s-ar putea numi un zepto-influencer: 10 la puterea -21. Prin urmare, nu-mi permit cifre mari.

Am mobilizat nouă specialiști (critici de film, profesori, jurnaliști, distribuitori etc) și, să te iau prin surprindere, un critic literar care vede filme atunci când nu citește cărți. Pe fiecare dintre ei îi frecventez în social media și nu numai. Cu unii dintre ei sunt amic, cu alții puțin mai mult sau ceva mai puțin. Ideea e că am vizat o selecție de nume cât mai diversă, ca politici și gusturi în materie de cinema, întrucât, repet, mie așa mi se pare și recolta de filme în sine. Las topurile mai jos (era să scriu „în primul comentariu” – un reflex condiționat de pe Facebook, desigur), în ordinea alfabetică a numelor. 

Collective_by Alexander Nanau .jpg

Colectiv, în regia lui Alexander Nanau. Fotografie via Samsa Film

Ileana Bîrsan, educator de cinema

1. Aurora (Cristi Puiu, 2010)
2. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010)
3. Aferim! (Radu Jude, 2015)
4. Malmkrog (Cristi Puiu, 2020) 
5. Arest (Andrei Cohn, 2019)
6. colectiv (Alexander Nanau, 2019)
7. La Gomera (Corneliu Porumboiu, 2019) 
8. După dealuri (Cristian Mungiu, 2012) 
9. Rețeaua (Claudiu Mitcu, 2015)
10. Film pentru prieteni (Radu Jude, 2011) 

Florentina Ciuverca / fost jurnalist de cinema, PR Manager TIFF

1. Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)
2. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010)
3. Marți, după Crăciun (Radu Muntean, 2010)
4. Câini (Bogdan Mirică, 2016)
5. Poziția copilului (Călin Netzer, 2013)
6. După dealuri (Cristian Mungiu, 2012)
7. Toată lumea din familia noastră (Radu Jude, 2012)
8. Aurora (Cristi Puiu, 2010)
9. Waiting for August (Teodora Ana Mihai, 2014) și Acasă (Radu Ciorniciuc, 2020)  
10. colectiv (Alexander Nanau, 2019)

Monica Felea, distribuitor de film la Bad Unicorn

Ficțiune lungmetraj:

1. Din dragoste cu cele mai bune intenții (Adrian Sitaru, 2011)
2. Câini (Bogdan Mirică, 2016)
3. Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)
4. Poziția copilului (Călin Peter Netzer, 2013)
5. Crulic (Anca Damian, 2011)
6. Aferim! (Radu Jude, 2015)
7. Pororoca (Constantin C. Popescu, 2017)
8. Undeva la Palilula (Silviu Purcărete, 2012)
9. Felicia, înainte de toate (Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf, 2009)
10. Medalia de onoare (Călin Peter Netzer, 2009)

Documentare:

1. Toto și surorile lui (Alexander Nanau, 2014)
2. Aliyah DaDa (Oana Giurgiu, 2015)
3. colectiv (Alexander Nanau, 2019)
4. Turn off the lights (Ivana Mladenovic, 2012)
5. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010)
6. Timebox (Nora Agapi, 2018)
7. Dacii liberi (Andrei Gorgan, Monica Lăzurean-Gorgan, 2018)
8. The Shukar Collective Project (Matei Alexandru Mocanu, 2010)
9. Eu sunt Hercule (Marius Iacob, 2016)
10. Planeta Petrila (Andrei Dăscălescu, 2016)

Andrei Gorzo, critic de film, profesor universitar la UNATC

1. Aferim! (Radu Jude, 2015)
2. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010)
3. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (Radu Jude, 2018)
4. După revoluție (Laurențiu Calciu, 2010)
5. Aurora (Cristi Puiu, 2010)
6. Inimi cicatrizate (Radu Jude, 2016)
7. Felicia înainte de toate (Răzvan Rădulescu & Melissa de Raaf)
8. Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)
9. Poziția copilului (Călin Peter Netzer, 2013)
10. Un prinț și jumătate (Ana Lungu, 2018)

Am ascultat Aferim la un festival pentru nevăzători

Mihai Iovănel, critic literar

1. Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)
2. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (Radu Jude, 2018)
3. Aferim! (Radu Jude, 2015)
4. Aurora (Cristi Puiu, 2010)
5. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010)
6. Când se lasă seara peste București sau Metabolism (Corneliu Porumboiu, 2013)
7. Marți, după Crăciun (Radu Muntean, 2010)
8. Soldații. Poveste din Ferentari (Ivana Mladenovici, 2017)
9. Câteva conversații despre o fată foarte înaltă (Bogdan Theodor Olteanu, 2018)
10. Q.E.D. (Andrei Gruzsniczki, 2013)

Ionuț Mareș, critic de fim

1. Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)
2. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (Andrei Ujică, 2010)
3. Aferim! (Radu Jude, 2015)
4. Aurora (Cristi Puiu, 2010)
5. Crulic (Anca Damian, 2011)
6. Marţi, după Crăciun (Radu Muntean, 2010)
7. Poziţia copilului (Călin Peter Netzer, 2013)
8. Toto şi surorile lui (Alexander Nanau, 2014)
9. Ouăle lui Tarzan (Alexandru Solomon, 2017)
10. După dealuri (Cristian Mungiu, 2012)

Cristi Mărculescu, critic de film

1. Lupu (Bogdan Mustață, 2013)
2. Comoara (Corneliu Porumboiu, 2015)
3. Visul lui Adalbert (Gabriel Achim, 2011)
4. Pui de somn (Paul Mureșan, 2016)
5. Doar o răsuflare (Monica Lăzurean Gorgan, 2016)
6. Bodrog (Mihai Sălăjan, 2018)
7. Crulic (Anca Damian, 2014)
8. O noapte în Tokoriki (Roxana Stroe, 2016)
9. Umbre (Bogdan Mirică & Igor Cobileanski, 2014)
10 Un pas în urma serafimilor (Daniel Sandu, 2017)

Victor Morozov, critic de film

1. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010)
2. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (Radu Jude, 2018)
3. Aferim! (Radu Jude, 2015)
4. António e Catarina (Cristina Haneș, 2017)
5. Morgen (Marian Crișan, 2010)
6. Soldații. Poveste din Ferentari (Ivana Mladenovic, 2018)
7. Inimi cicatrizate (Radu Jude, 2016)
8. După revoluție (Laurențiu Calciu, 2010)
9. Un prinț și jumătate (Ana Lungu, 2018)
10. Crulic (Anca Damian, 2011)

Alexandra Olivotto, jurnalist de film

1. Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)
2. După dealuri (Cristian Mungiu, 2012)
3. colectiv (Alexander Nanau, 2019)
4. La Gomera (Corneliu Porumboiu, 2019) 
5. Aferim! (Radu Jude, 2015)
6. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010)
7. Poziția copilului (Călin Peter Netzer, 2013)
8. Monştri (Marius Olteanu, 2019)
9. Marți, după Crăciun (Radu Muntean, 2010)
10. Acasă (Radu Ciorniciuc, 2020)

Irina Trocan, coordonator Acoperișul de sticlă

1. Comoara (Corneliu Porumboiu, 2015)
2. Soldații. Poveste din Ferentari (Ivana Mladenovic, 2017)
3. Inimi cicatrizate (Radu Jude, 2016)
4. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, 2010)
5. Autoportretul unei fete cuminți (Ana Lungu, 2015)
6. Acasă (Radu Ciorniciuc, 2020)
7. Aferim! (Radu Jude, 2015)
8. Mia își ratează răzbunarea (Bogdan Theodor Olteanu, 2020)
9. La drum cu tata (Anca Miruna Lăzărescu, 2016)
10. Din dragoste, cu cele mai bune intenții (Adrian Sitaru, 2011)

Prima concluzie care se impune e că filmul meu favorit din ultimii 11 ani – Sieranevada (Cristi Puiu, 2016) – e pe primul loc în patru dintre cele zece topuri. E posibil să beau pentru asta în familie, în prima și a doua zi de Crăciun (trimitere deloc subtilă la Radu Muntean, sper că s-a observat).

Publicitate

A doua concluzie e că, în fine, avem pe liste și documentare, o consecință firească a faptului că începem să existăm. Dincolo de colectiv, anul acesta Acasă a câștigat Premiul special al juriului pentru cea mai bună imagine la Sundance.

În fine, a treia concluzie e că în niște topuri de film care acoperă, iată, o decadă plus un an revine, destul de insistent, o animație. Ceea ce, probabil, nu s-a mai întâmplat de la Scurtă istorie (Ion Popescu-Gopo, 1956) încoace. E vorba despre Crulic (Anca Damian, 2011), pe care speram să-l pot comanda online, sub formă de DVD măcar, din „magazinele specializate” (eufemism pentru Cărturești sau Elefant). Nu e cazul. Tirajul e epuizat. Încă din 2013, presupun. 

Apropo de filme: în ultimii 11 ani nu s-a făcut doar producție. S-a executat, în fine, și ceva marketing. Practic, s-a furat o meserie (de la americani), s-a reinventat roata în social media și s-au depus varii eforturi ca despre filmele astea să audă lumea. Să umple cele 80 și ceva de cinematografe care mai există la nivel național.

Sieranevada Credit Mandragora Film.jpg

Sieranevada, în regia lui Cristi Puiu. Fotografia via Mandragora Film

Așa că d-aia am întrebat-o pe Simona Rădoi, PR Specialist axat pe film, festivaluri și produse conexe: Ce anume s-a făcut, concret, în ultimii 10-11 ani, pentru a împrieteni publicul eminamente larg cu cinemaul românesc?

„Nu putem discuta despre campanii colective de atragere a publicului larg la film românesc, ci mai degrabă despre acțiuni individuale de a aduce același segment de public la toate filmele și un pic peste. Așa că s-au făcut câteva filme mainstream sau prietenoase cu publicul și campanii pe măsură. Eu când vreau să fluier, fluier (Florin Șerban, 2010) a dat startul campaniilor pentru publicul larg, cu petreceri în cluburi prin țară și un fan meeting la Teatrul Național după întoarcerea de la Berlinale (Festivalul Internațional de Film de la Berlin), apoi a venit Selfie (Cristina Iacob, 2014), cu un PR stunt tipic românesc, și anume cel mai mare selfie din lume, la Mamaia, de 1 mai, o nebunie la care a participat și un reprezentant al Guiness Book și chiar dacă recordul nu a fost omologat, acțiunea în sine a contat enorm pentru awareness. Și campania filmului Octav (Serge Ioan Celebidachi, 2017) a fost destul de consistentă pentru un film românesc, mai ales în online. Evident, toate aceste eforturi s-au reflectat la vremea lor în numărul de spectatori și n-ar fi fost posibile fără ajutorul unor agenții de media sau sponsorizări din domeniul privat”, mi-a zis Simona.

Publicitate

Mai departe: Cele mai bune campanii de promovare ale unui film românesc? Tot Simona Rădoi: „Aș alege Despre oameni și melci (Tudor Giurgiu, 2012), care a inclus în campania de comunicare un PR stunt memorabil, cu melcul care se târa pe trecerea de pietoni din Piața Romană din București, plus expoziție și paradă cu modele vechi ARO. Apoi și Poziția copilului (Călin Peter Netzer, 2013), care a avut o campanie de susținere la Berlinale foarte mișto, cu endorsement din partea sportivilor români de top, și ulterior o campanie de comunicare care a dus mai departe ideea de performanță, indiferent că vorbim despre sport sau film. Aș zice și Lumea e a mea (Nicolae Constantin Tănase, 2015), primul film românesc care a avut un videoclip: „Băiat de bani gata”, de la Ruby. Și campania de la Moromeții 2 (Stere Gulea, 2018) mi-a atras atenția, cu o comunicare foarte mișto pe digital, completată fain cu acțiuni offline, cum a fost evenimentul pentru presă realizat pe platoul de filmare din satul Talpa, același loc unde s-a filmat primul Moromeții.”

Ultima întrebare: Ai lucrat, astă vară, pentru Acasă și Lemn. Ce a însemnat decada asta pentru documentarul românesc? Practic, acum 10-15 ani era de neconceput să ai PR și comunicare strategică pentru un documentar. Simona continuă: „Eforturi, sacrificii și multă muncă. Din astfel de frustrări a apărut anul acesta campania inițiată de regizoarea și producătoarea Monica Lăzurean Gorgan, #DocumentarulContează.

Chiar dacă în ultimii ani au apărut documentare care spun povești puternice, cu impact social, cultural și educativ, și care au trecut granițele și au cucerit publicul național și internațional, suma pentru susținerea filmului documentar a rămas neschimbată în ultimii ani, mai precis de doar 10 la sută din totalul bugetului alocat unui concurs organizat de Centrul Național al Cinematografiei. 

Publicitate

În mod ironic, anul acesta România a fost reprezentată la European Film Awards de două documentare, colectiv (care a și câștigat marele premiu) și Acasă, ambele calificându-se și în cursa pentru o nominalizare la Oscar: Acasă câștigând marele premiu la Festivalul de Film de la Cracovia, lucru care-l trimite automat și ca propunere la Oscar, iar colectiv reprezentând propunerea României. Cred că filmul documentar românesc are nevoie de susținerea și recunoașterea valorii pe care acesta o aduce pentru că nu este doar un produs cultural, ci și un produs social și educativ”.

Dragoș Vasile e jurnalist de cursă lungă, a lucrat la Evenimentul Zilei și Jurnalul Național, precum și la Academia Cațavencu. De șapte ani e producătorul emisiunii Apropo TV. Vede un film în fiecare zi.

Editor: Mihai Tița