Cazul bărbatului bipolar, ucis de Poliție, îți arată cât de stricată e România

Pacientul poate fi în delir de grandoare, delir mistic, poate avea chiar idei delirante de urmărire - că cineva vrea să-i facă rău; are o dispoziție expansivă, este foarte activ și nu mai doarme nopți la rând. Uneori pot apărea și halucinațiile, explică medicul psihiatru Mihai Bran, de la Spitalul Colțea din București, un episod maniacal al unui pacient cu tulburare bipolară.

Alexandru avea 37 de ani și, până să fie împușcat mortal de polițiști, pe 22 aprilie, la etajul 13 al unui imobil din București, mai avusese episoade psihotice. În 2016, tânărul a intrat cu mașina în gardul Guvernului. Un gest explicat de el printr-un mesaj prea puțin coerent. I s-a deschis dosar penal, iar judecătorii l-au obligat să urmeze tratament psihiatric. Tot atunci a aflat că suferă de tulburare bipolară.

Patru ani mai târziu, cazul lui Alexandru a făcut din nou vâlvă. De data asta, i-a fost fatal. Trei șefi din Ministerul de Interne, cu uniformele lor bune, au ieșit într-o conferință de presă menită să explice situația de miercuri dimineața:

S-au tras șase focuri de armă, spun polițiștii. Două l-au lovit. Unul în picior, altul la nivelul toracelui. A murit la Spitalul Elias.

„Nebun”, „derbedeu”, „haimana”, „bețiv” sunt câteva dintre etichetele puse acum lui Alexandru pe Internet, locul unde lumea își dă cu părerea, ca de obicei, despre ce s-a întâmplat în blocul din sectorul 1.

„Alex era într-un episod psihotic și, așa agresiv cum le-a părut polițiștilor, nu cred ca i-a atacat, s-a apărat, fiind foarte speriat, ca urmare a altor împrejurări în care a ajuns la Obregia adus de poliție”, spun surse apropiate bărbatului.

De la debutul bolii, în 2016, Alex a avut episoade similare cu cel de miercuri dimineața. În urma scandalurilor cu părinții, cu care a locuit o vreme, în alt cartier decât cel în care se afla pe 22 aprilie, bărbatul a fost internat la Spitalul de Psihiatrie Obregia de mai multe ori.

Polițiștii din sectorul respectiv îi cunoșteau deja cazul. De fiecare dată când erau chemați, veneau cu jandarmii și încercau să stea de vorbă cu tânărul. „Alex încerca atunci să-i convingă că nu trebuie să meargă la spital, să se interneze”, mai spune sursa. Chiar cu o săptămână în urmă, șapte polițiști au venit la domiciliul părinților, dar tatăl său a insistat ca Alex, odată liniștit, să rămână totuși acasă.

În cazurile pacienților cu tulburări psihice, familia și prietenii sunt grupul de suport cel mai important. Dar aceștia nu pot să-și asume întreaga răspundere. Ar trebui să conlucreze cu medici, asistenți sociali și alte entități care monitorizează pacientul, așa cum specifică și Legea Sănătății Mintale. Doar că, în afara unui medic curant, nu mai există niciun fel de monitorizare.

„La noi, psihiatria comunitară este doar o poveste foarte frumoasă. Nu ne putem compara cu un sistem de sănătate ca în Belgia, unde acești pacienți sunt urmăriți de două ori pe zi de către un asistent social. La noi nu există așa ceva, în afară de psihiatru care îi dă rețeta o dată pe lună. În acel consult, pacientul poate să pară echilibrat și medicul să nu intuiască că dedesubt sunt anumite probleme, dacă nu primește un raport de la un asistent social să vadă cum a fost evoluția pacientului în ultima perioadă.

Mai ales dacă un psihiatru mai trebuie să vadă și câte 14-20 de pacienți pe zi”, explică Eduard Moțoescu, medic psihiatru și purtător de cuvânt al Spitalului Obregia.

Astfel că, odată ce pacientul iese pe poarta spitalului, acesta este mai degrabă abandonat, fără un grup de suport foarte puternic.

În medie, internările în Spitalul Obregia durează cam zece zile. În cazurile mai grave, pacienții pot sta și 21 de zile. După această perioadă însă, ei sunt externați, chiar dacă nu sunt complet echilibrați. „După perioada de 21 de zile, pacientul devine cronic și trebuie internat într-un spital de specialitate, pe termen mai lung.”

La ultima internare, Alex a stat 14 zile. Se întâmpla acum un an. Și, chiar dacă lunar se ducea la medicul curant pentru a-și lua rețeta, nimeni nu știe exact dacă tânărul urma medicația cu strictețe.

Se întâmplă des ca pacienții cu tulburare bipolară sau schizofrenie să nu se considere bolnavi. „Mulți nu vor să se interneze. Se simt energici, binedispuși, și atunci nu acceptă că sunt bolnavi și nici nu-și urmează tratamentul”, explică psihiatrul Mihai Bran.

I s-a întâmplat asta și lui Alex, „un om bun, vesel, cu un IQ sclipitor”, cum îl descriu cei apropiați. „Doar în episoade se transforma, nu mai era el, era boala.”

Fără o monitorizare atentă, Alex trecea prin momente în care considera că poate depăși boala fără tratament. „Spunea că medicamentele îl depersonalizează. După internare, când era receptiv la ideea de tratament, spunea că are nevoie de el”, povestește sursa. Dar tânărul n-a fost niciodată supravegheat o perioadă mai lungă. „Mereu era externat prematur, cred eu.”

Apropiații mai povestestesc că tânărul se simțea rău încă de sâmbătă, era depresiv, delira, părinții s-ar fi dus la el, la ușă, dar Alex i-ar fi alungat.

E greu chiar și pentru un medic curant să anticipeze starea și comportamentul unui pacient cu tulburare psihică. „Atunci când vine la control și-l vede într-o anumită stare, poate face o observație clinică și poate lua măsuri. Se merge pe schimbarea schemei sau, dacă lucrurile sunt mai grave, îl trimit către spital, pentru internare. Dar altfel nu se poate previziona ce se va întâmpla cu pacientul, în anumite afecțiuni, peste două sau trei săptămâni până la următorul control”, explică dr. Moțoescu.

Monitorizarea este așadar veriga lipsă din traseul unui pacient cu tulburări psihice, odată externat și pus pe o schemă de tratament.

După cazul de la Săpoca, din august 2019, când un pacient internat în sevraj etilic a ucis cinci colegi de spital cu un stativ de perfuzii, fără ca cineva să intervină, Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie (ARPP) a cerut autorităților într-o scrisoare deschisă mai multe măsuri care să scoată psihiatria din gaura în care se adâncește de zeci de ani și care duce la morți ce ar fi putut fi evitate.

Între alte măsuri, medicii psihiatri au cerut și înființarea unui Registru național pentru tulburările psihice majore, inclusiv cu antecedente de auto/heteroagresivitate și potențial suicidar. „Un astfel de registru, pus la dispoziția polițiștilor, ar putea să protejeze pacientul, fiindcă polițistul ar ști cum să se pregătească pentru intervenția asupra unei persoane decompensate”, explică și medicul Mihai Bran.

E o situație delicată, însă, mai spune medicul, pentru că un registru ca acesta ridica problema stigmatizării și a drepturilor pacienților la confidențialitate.

Cu toate astea, Cosmin Andreica, președintele Sindicatului Polițiștilor Europeni EUROPOL, spune că până în 2002 au existat niște baze de date cu numele pacienților cu tulburări psihice care erau puse la dispoziția Poliției. „Polițiștii știau câte persoane cu probleme psihice au în cartier, cine sunt acestea, de ce suferă, cât de agresive sunt și chiar unde locuiesc”, explică Andreica. Apoi, din cauza haosului instituțional și a reducerii numărului de centre de sănătate mintală la nivel comunitar, bazele n-au mai fost completate și au dispărut.

„Avem pe stradă în jur de șapte sute de mii de persoane cu afecțiuni psihice”, spune Andreica, dar numărul real nu este cunoscut. În condițiile în care 25% dintre români suferă de o afecţiune psihică, printre cele mai frecvente fiind depresia, tulburarea bipolară şi schizofrenia. Mulți ascund boala din cauza discriminării, alții n-au pur și simplu posibilități să se trateze. Iar cei care ajung totuși sub tratament riscă să fie pierduți din cauza lanțului terapeutic rupt.

Tocmai d-asta, ARPP a cerut decidenților politici și un proces „articulat și bine definit care să urmeze pacientul de la ieșirea din spital și până la reinserția socio-familială, care să cuprindă specialiștii din spital și ambulatoriu, medicul de familie, asistentul social, psiholog.”

Alex n-a avut parte de așa ceva.

Într-un poligon comercial, un client trage cel puțin 30 de cartușe. În România, un polițist trage 12 cartușe pe an când se pregătește în poligon. În alte țări din Uniunea Europeană, polițiștii se antrenează cu câte 300 de cartușe. „E o cifră ridicolă” spune Cosmin Andreica.

Polițiștii n-au parte nici de traininguri psihocomportamentele care să fie aplicate pe diferite situații punctuale pe care le întâlnesc polițiștii. Cum sunt intervențiile asupra unor oameni care se află în episoade maniacale, în care „nu mai resimt durerea și niciun fel de stimuli exteriori”, adaugă el.

În cazul lui Alex, polițiștii n-au avut timp pentru a cântări situația, crede Andreica. „Agresorul s-a năpustit pur și simplu asupra lor. Striga că vrea să-i omoare. Dacă n-ar fi folosit armamentul, astăzi am fi vorbit despre un polițist ucis.” Admite însă că un taser gun sau un pistol cu electroșocuri ar fi putut evita moartea tânărului și, implicit, rănirea ambilor agenți.

„Aparatele cu electroșocuri sunt foarte eficiente, pentru că reduc vătămarea la minimum. Prin folosirea lor se provoacă un număr de 20-25 de contracții musculare pe secundă și atunci persoana este epuizată, dar fără să i se pună în pericol viața”, spune el. Taser gun-urile nu au ajuns încă și la Poliția Română, deși sunt cerute tocmai de reprezentanții polițiștilor. În cazul camerelor video de corp, care să filmeze intervențiile, Poliția Capitalei are în dotare două sute. Pentru 6 500 de polițiști.

Statisticile IGPR de anul trecut, citate de asociație, arată că media folosirii armelor de foc în România, în ultimii patru ani, a fost de cinci ori pe lună. Din care au rezultat trei morți și 31 de răniți. Cei care au tras mai des au fost polițiștii de la ordine publică și rutier, și nu forțele speciale, mult mai pregătite să folosească arma.

Știrea morții lui Alexandru a revoltat o parte din publicul care se uitase cum, în zilele de Paște, Poliția Română nu reușea să aplaneze conflicte publice violente, cu scandalagii din diferite zone ale țării. Deși fuseseră agresați, polițiștii n-au tras focuri de armă. Așa că apropiații lui Alexandru se întreabă:

O întrebare la care secretarul de stat din MAI, Bogdan Despescu, a răspuns așa:

„Când un cetățean sau un polițist este atacat, este supus unei agresiuni, sau îi este pusă viața în pericol, atunci acționăm ferm, conform legii și nu vom ezita să folosim toate mijloacele din dotare”.

Alexandru era un băiat integrat social, conducea o mașină, avea un job și se străduia, așa cum putea el, să lupte cu boala. Ca mulți alți pacienți, nu voia să se interneze voluntar, pentru că „ieșea din spital ca o legumă”, iar recăderea se întâmpla rapid.

„Eu cred cu tărie că el voia ajutor”, explică un apropiat al tânărului. „Alex știa că are nevoie de ajutor, dar nu putea să accepte că este bolnav. Atunci provoca deseori scandaluri, pentru a atrage atenția asupra sa.”

Acum s-a deschis o anchetă pentru a stabili cu exactitate ce s-a întâmplat în dimineața zilei de 22 aprilie, când un lanț putred, învechit și subfinanțat i-a pus capăt zilelor lui Alexandru.