Cum ar arăta niște documentare românești despre muzica din România?

Cam cum ar fi să avem implicarea muzicală a regizorilor români în muzicile patriei?
18.9.20
documentare, muzica, andre

De ce nu facem și noi niște documentare gigea despre muzicienii, cântărețele, cantautorii și artistele noastre? Avem (din plin) regizori premiați (pentru documentare), cât să dăm și la alte țări. Atunci, de ce avem doar câteva tentative pe zona documentarului muzical? 

Să fie de vină sechelele din epoca de aur a lui Tezaur folcloric? Sau lipsa de interes pentru domeniul acesta al muzicilor noastre românești se corelează cu snobismul regizorilor și lipsa de interes a festivalurilor pentru orice documentar nu intră fix în categoria „activismului social pentru cei mai vulnerabili”? Cert este că toată clasa cineastică este datoare cu niște documentare despre muzica românească.

Există tentative de explorare a zonei: Silviu Munteanu a adunat povești de la muzicienii care au locuit sau încă mai locuiesc în cartierul Balta Albă (și sunt mulți, de la Marius Țeicu până la Sarmalele Reci și de la Dana Marijuana la Iris) și deja există un documentar despre Sișu (aka Tudor, băiatul ăla de La Familia pe care l-au prins cu drogul marijuana), regizat de Marin Crișan, singurul regizor din eșalonul festivalier care a documentat ceva muzical. A mai făcut și Rocker, dar ăla este film de ficțiune. 

Întrebarea care se pune este dacă vom putea face niște documentare despre muzică capabile să împuște o selecție la festivalurile de documentare muzicale, cum este DokStation, în București, care a început ieri și se ține tot weekendul, în mai multe spații în aer liber din București. Cam cum ar fi să avem implicarea muzicală a regizorilor români în muzicile patriei? Iată la ce visez eu:

Documentarul „Lasă-mă, papa la mare”, despre trupa Andre 

Regizat de Cristi Puiu, filmul durează doar patru ore, este o reconstrucție fidelă a unui backstage din Mangalia, din august 1998, când cele două soliste au avut un concert în urbe. O discuție de 62 de minute despre iegări este considerată un nou vârf al realismului specific Noului Val Românesc. Cele două artiste își joacă propriiile personaje, pentru un surplus de autenticitate. Lasă-mă papa, la mare este considerat de critica americană drept Whatever Happened to Baby Jane Redux, câștigă 14 premii în festivaluri internaționale de film și nemulțumește comunitatea trans, care nu se simte reprezentată și inclusă în film. 

Documentarul „Mihai: dezlănțuit”, despre Mihai Trăistariu

Corneliu Porumboiu forțează din nou frontierele diegeticului și formei cinematografice și filmează only fans-ul Privighetorului din Carpați, în timp ce dezbate conținutul proiectat pe un perete cu nimeni altul decât Hagi, Regele. La numai 73 de minute, filmul se termină brusc, când Hagi cedează. Regele dorește să nu mai fie asociat în vreun fel cu Mihai: dezlănțuit, dar filmul câștigă 13 din cele 19 premii Teddy (inclusiv cel pentru Best Queer Dog), la Berlinală. „Conversațiile” deschise de film se vor concretiza într-un nou referendum al Coaliției pentru Familia Tradițională și vor trece pe linie moartă proiectul de bio-pic dedicat Trupei Valahia, pe care regizorul Tudor Giurgiu îl avea în pre-producție. 

Documentarul „Călătorul cu suflet frumos”, despre Fuego

Regizat de Iulia Rugină, documentarul ecranizează parțial cele două romane biografice scrise despre viața, cariera și emoțiile lui Fuego. (Da, chiar există) într-un film în care Fuego însuși (Paul Surugiu) citește din cărțile despre el și comentează ce a citit. Opțiunea regizoarei de-a utiliza docu-drama și de-a filma cele comentate și povestite de Fuego folosindu-l pe Cheloo drept Fuego adolescent și pe Angela Similea în rolul Irinei Loghin nu naște atâtea controverse cât lipsa piesei Am încredere în dragostea ta. Fanii sunt dezamăgiți. Filmul câștigă premii la Sarajevo, Varșovia, Telluride și Sitges, unde este încoronat cu marele premiu și declarat în motivația juriului „un exemplar curajos de found footage care sondează oroarea și psihoza din viața unui Liberace dâmbovițean”.

Documentarul „Și zărzării tăi peste tine să-i scuturi”, despre Tudor Gheorghe

Documentarul despre rapsodul Tudor Gheorghe ar  putea foarte bine să fie considerat a doua parte din portretele nostalgicilor și negaționiștilor comunismului, după Distanța dintre mine și mine, regizat, cu efort minim și zero intervenții, de Mona Nicoară. La fel ca în cazul Ninei Cassian și Tudor Gheorghe primește aceleași tratamente cinematografice: este lăsat să se povestească, pe el și pe cariera sa fix cum consideră, ilustrat ocazional cu imagini din arhivele TVR. Filmul se bucură de succes domestic, iar segmentul în care rapsodul o omagiază pe Gabriela Firea intra în trending între cei 1 392 de utilizatori romani de Twitter. 

Documentarul „Bombardiereee…”, despre Dani Mocanu

Deloc suprinzătoare decizia regizorului Radu Jude de-a face un documentar despre Dani Mocanu. Bombardiereee... este un colaj de piese ale lui Mocanu, discursuri ale mareșalului Antonescu, fotografii cu ofițeri naziști și lecturi despre sclavia romilor. Cuvântrul „holocaust” este rostit de doar 72 de ori. Considerat unanim de critica de film drept capodoperă ultimă și absolută, filmul are un buget de șase sute de mii de euro, suplimentat cu încă juma de milion pentru trei proiecții destinate combaterii sclaviei umane care au loc la Țăndărei. Fanii artistului nu sunt deloc convinși de valoarea artistică a documentarului Bombardiereee…, dar filmul este descărcat de 642 972 de ori de pe site-urile de torenți, în copie trasă din sală. 

Documentarul „Adio, pică frunza” despre trupa Savoy

De dragul tău, documentarul despre trupa Savoy ar putea fi regizat doar de Adina Pintilie. Regizoarea premiată pentru Nu mă atinge-mă adună din toate arhivele oficiale și personale materiale filmate cu Dorina și Marian Nistor. Istoria muzicală a trupei este astfel amplu ilustrată, dar într-un fel experimental: Pintilie filmează imagini dintr-un sex club berlinez în care curge din difuzoare non-stop opera sonoră a trupei Savoy. Expuși la acte sexuale între persoane necunoscute, spectatorii și spectatoarele documentarului au ocazia de-a se bucura de muzica Savoy, dar în același timp își explorează propriile sexualități. Filmul va fi victima unor campanii de boicot din partea Peta și a altor asociații de protecție a animalelor și va crește vânzările de caniche cu 52 la sută. Va fi primul film românesc de la Balanța încoace, interzis în Tadjikistan, Coreea de Nord și Andorra. 

Editor: Ioana Moldoveanu