De ce te simți mai bine în magazine decât în natură

Abilitatea de a-ți dori ceea ce ai deja e totul. Când locuiam lângă plajă, mă gândeam că n-o să mă satur niciodată de ocean și de apusurile de soare, dar în decurs de un an, totul a devenit ca un tapet – niște chestii încețoșate care se petreceau în afara lumii internetului. A fost ca și cum deveniseră deja „ale mele", sau parte din mine, și nu mai puteam să le văd sau să mă bucur de ele.

Săptămâna trecută, m-am mutat de pe plajă într-un canion în munți. În prima zi când am ajuns în canion, am fost atât de vrăjită încât mi-am jurat că voi continua să observ natura și să rămân recunoscătoare că trăiesc în mijlocul ei. Dar deja mă uit la telefon mai mult decât mă uit la iarba care se leagănă în vânt sau la copacii cu cascade de frunze care strălucesc în soare. În plus, mai e ceva în mine care-mi spune: „Fugi! Trebuie să fugi compulsiv la un magazin de mobilă și decorațiuni de unde să-ți cumperi lucruri de care n-ai cu adevărat nevoie și pe care le returnezi." În loc să mă bucur de munți, m-am plimbat trei zile prin magazine să cumpăr covorașe.

De ce dracu' mi se pare mai natural să fac du-te-vino prin magazine de căcat în loc să stau și să mă uit la cer? „Omul modern bea și se droghează să-și adoarmă conștiența sau își petrece timpul la cumpărături, ceea ce e, practic, aceeași chestie", spune Ernest Becker în cartea mea preferată, Negarea morții. „Cum luciditatea cere o dedicație eroică pe care cultura lui nu i-o mai furnizează, societatea conspiră să-l ajute să uite."

În mod clar, cumpărăturile la modul compulsiv și returnarea lor (cum îi zic eu, bulimia cumpărăturilor) mă face să simt că am un sens. E un sens efemer și stupid, pentru că un cap perfect de duș n-o să mă facă să mă simt o persoană completă. Când mor, nu-l pot lua cu mine. Dar cred că, de fapt, asta e ideea: un joc de psihologie inversă pe care îl joc cu mine însămi, atât de pierdută între decorațiunile interioare ca să pot uita de existența morții. La urma urmei, ce fel de persoană petrece ore în șir la Ikea când viața e atât de scurtă? Dacă îmi pierd timpul la Ikea, atunci înseamnă că nu-s pe cale să mor chiar acum.

Când sunt în natură, nu uit niciodată că o să mor. În dimineața asta, în timp ce îmi plimbam câinele pe panta muntelui, mi-am amintit ceva ce mi-a zis unul dintre terapeuții mei despre cum să cedez anxietății. Mi-a zis: „O ramură țeapănă e ruptă de vânt, dar una mlădioasă nu. E mai bine să fii ramura mlădioasă."

Asta m-a întristat, de fapt, că natura nu e inerent benevolă în frumusețea ei. E mai mult neutră. Vântului nu-i pasă că rupe creanga copacului, își face treaba lui de vânt. Asta nu-l face pe vânt malefic. Ramura care e ruptă din copac nu-și poate acuza ucigașul de cruzime.

Îmi pare rău pentru biata ramură. Ea n-a avut opțiunea să se nască mlădioasă sau țeapănă. N-a cerut niciodată să fie o ramură țeapănă. Nu e ca și cum creanga de salcie a făcut terapie ca să devină mai flexibilă. S-a născut flexibilă și aia a fost. Cred că același lucru se poate spune și despre bolile mintale. Căcat, n-am cerut eu să mă nasc o ramură țeapănă al cărei destin e să devină un băț rupt pe jos.

Deși modul meu de funcționare pare să fie bățul rupt, uneori simt că sunt și ramura mlădioasă. E o chestiune de factori care mă depășesc, cum ar fi neurochimia și ciclul hormonal, cât și elemente pe care le pot controla, cum sunt antidepresivele, terapia, meditația, somnul, nutriția. Când fug la Ikea cu o oră înainte să se închidă, sunt bățul. Și cea mai nasoală parte a bățului e că nu știe că e băț. Când sunt băț, e ok, dar e important să fiu conștientă de ce fac, ca să nu-mi fac rău mie sau altora. Când gonesc cu mașina prin oraș cu trei covorașe în portbagaj și mă umflu cu pește suedez, e clar că există potențialul de a le face rău altora. Ar putea fi momentul să zici: „Ia-o mai încet, nu e urgent, covorașele nu sunt atât de importante." Dar fix urgența scopurilor mici îți distrage atenția de la condiția de muritor. Cumva simt promisiunea că dacă voi cumpăra lucrul perfect, voi deveni completă, transcendentă, nemuritoare.

Cum a scris Becker:

„…omul e un vierme și hrană pentru viermi. Ăsta e paradoxul: a ieșit din natură, dar tot în ea ajunge; e dual, sus în stele și totuși locuitor al unui trup de carne care respiră…o carcasă care îi e străină în multe feluri – iar cel mai nasol e că are dureri și sângerează și o să se degradeze și o să moară. Omul e rupt în două: e conștient de propria lui splendoare unică încât să se simtă măreț și totuși se întoarce în pământ ca să putrezească și să dispară pentru totdeauna. E o dilemă îngrozitoare cu care trebuie să trăim."

Evident, răspunsul nu e să zaci în Ikea. Știu asta. Și totuși, pentru că simt că paradoxul ființei umane nu are răspuns, merg la Ikea, pentru că nu știu unde altundeva să merg. Sunt un om care se teme să își dorească ceea ce are deja, cu teama de a-mi aminti de propria efemeritate. Așa că umblu după noi căcaturi de cumpărat și le țin până când devin vechi și apoi le înlocuiesc cu alte căcaturi.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia