Am împărțit pliante pentru bani în România și asta m-a învățat multe despre muncă și oameni

(Fotografie de deschidere de Rae Allen via Flickr)

Ambii mei părinţi au meserii ce presupun munca de jos. De când îi ştiu au dus o viaţă monotonă, cu grija zilei de mâine şi c-o dorinţă părintească în care încercau ca mie şi soră-mii să ne facă poftele. Adică de fiecare dată când luau salariul, ştiam sigur că urma să mânănc o ciocolată Laura d-aia fină cu alune. Cu toate astea, au fost atât de puţine dăţi în care la sfârşitul lunii, după ce-şi plăteau datoriile, să fie cu banii pe plus, încât nici măcar n-am o vagă amintire de genul ăsta.

Na, ca alţi tineri care provin dintr-o familie asemănătoare, am fost forţat de împrejurări ca de la o vârstă fragedă să fac cumva rost de bani. Şi cum am crescut o perioadă semnificativă la ţară, am făcut cam orice muncă fizică plătită.

De exemplu, când dârlăi de vârstă mea mergeau în vacanţă cu ai lor în Istanbul (pe vremea când încă era accesibil), eu băgam o vară întreagă la strâns de grâu la cooperativă din sat, ca să adun ceva bani cât să-mi permit de-un trening nou Adidas, pentru prima zi de şcoală. În rest, mai făceam un ban din cules de porumb, apoi la tăiat de coceni, cules de prune şi zarzăre pe pâcle de 40 de grade, dar şi în locul unde mi-am promis că n-o să mă mai întorc vreodată: la betoane, boss.

Joburile astea sezoniere le făceam când eram în şcoala gimnazială. Odată ajuns la liceu, şi preocupările mele s-au schimbat. Eram hotărât să schimb macazul şi să intru-n rândul lumii capitaliste de la oraş. În felul ăsta, urma să aflu de-un job care avea să-mi schimbe viaţa: ÎMPĂRŢITUL DE PLIANTE.

Unele lucruri rămân cu tine pe veci. Mi-aduc aminte, parcă era ieri. Bine, nu chiar, eram undeva la începutul clasei a zecea, după un an de stat pe bară și oleacă sătul să mă tai în frunzele de la porumb.

Auzisem că există treaba asta cu pliantele (deja era subiect de discuţie printre d-ăştia de vârsta mea), aşa că alături de-un coleg de clasă, care venea tot de la betoane şi încă era virgin în ale împărţitului pliantelor, am pus planul la bătaie. Ne-am gândit: „Bă, n-o să vină nimeni pe stradă să strige: hai la pliante, hai la pliante", deci trebuie să facem noi un plan. Aşa am şi făcut. Fiecare a căutat anunţuri pe net, în ziare şi a întrebat în stânga şi-n dreapta unde găsim pliante de împărţit. Dar ne-am jurat din camaraderie, că, dacă o facem, o facem amândoi, în acelaşi loc.

După câteva săptămâni de căutări, am reușit. Încă am bine întipărit pe retină zâmbetul de mândrie al tipului. Era pauză şi eu, ca de fiecare dată, copiam tema la matematică de la colegi, când a venit deodată şi mi-a dat vestea, în timp ce ţopăia de entuziasm. Găsise printr-o prietenă a unei alte prietene, două locuri în scări de bloc pentru o firmă de pizza, cu cinci lei ora. De fericire, am chiulit la matematică-n ziua aia.

Apoi, la prima oră a dimineţii, cu ghiozdanele-n spate ca să ne punem marfa, ne-am dus la treabă. Am primit o hartă cu blocurile gri unde trebuia să marcăm şi ne-am pus pe împărţit pliante-n cutiile poştale ale oamenilor, care ne înjurau pe faţă sau ne priveau cu ură, că li se părea că le făceam mizerie-n bloc.

Ceea ce era adevărat. Dar oricum nu ne păsa. Noi ne făcusem treaba în ziua aia mult mai bine decât o fac senatorii şi deputaţii români într-un an, căci seara ne-am mai întors acasă şi eram rupţi de oboseală. Cert e că eram mulţumiţi. Atinsesem nivelul la care aspiram şi care nouă ni se părea superior. De-atunci, colegul ăsta mi-a devenit cel mai bun prieten pe toată perioada liceului.

Ceilalţi colegi, şi ei în căutare de joburi, ne vedeau ca pe nişte zei. Noi eram primii din clasă care dădeau startul oficial al întrecerii de împărţit pliante şi al celor care nu doar o freacă aiurea.

Am împărţit multe feluri de pliante. De la cele pe care le agăţi de clanţa uşii sau în cutia poştală până la cele de le primești la gurile de metrou sau pe stradă. Cu reclame la medicamente, magazine de utilaje tehnice sau firme de organizări evenimente, ori firme de patiserie. Astea-s cele pe care mi le mai aduc aminte, dar n-am cum să uit agenţia de videochat. Nu ştiam la ce urmează să împart pliante, că nu-mi păsa să întreb când stabileam cu angajatorul, atât timp cât îmi marca banul.

Totuşi, ştiu că era iarnă şi-un frig de-mi îngheţau mâinile pe pliante. Abia mă mutasem în Bucureşti. M-am întâlnit la Piaţa Muncii cu cel care se ocupa de distribuire. Mi-a pus în mână cutia, mi-a urat baftă, după care a tulit-o, dar nu înainte să-mi spună că trebuie să le împart doar fetelor. Eu le-am scos din cutie abia când el a plecat, iar în momentul ăla am amuţit. Nu mă aşteptam la asta.

Mă simțeam un pic penibil în momentul ăla şi îmi venea să o las baltă. Noroc că faptul că mă gândeam că ratez banii şi iar mânânc doar pateu m-au făcut să continui. Cu-n mic tremurat şi frică-n glas, am întins pliantele fetelor. Când vedeau despre ce-i vorba, se întorceau spre mine şi pufneau în râs, iar eu mă simţeam mai anxios. Până la urmă, m-am supărat, am aruncat pliantele la gunoi şi-am plecat acasă. Şi nici nu i-am mai răspuns tipului la apeluri.

Acum, la rece, îmi dau seama cât de prost am gestionat situaţia. M-am comportat pueril.

Să nu mai zic. Cel mai dureros e că, din cauza fiţelor mele de puştan pârlit, obişnuit o vreme numai cu pateu Antefrig, neavând bani, a trebuit să mă întorc iar la d-ăla făcut de Kaufland, la un leu!

Ştiu, cel mai probabil eşti licean sau student (masterand dacă eşti mai ghinionist) şi te gândeşti să-ţi faci proprii bani, că mami şi tati nu-ţi mai dau, ori pur şi simplu nu au de unde. Îţi dai seama, neavând experienţa necesară n-o să te angajeze nimeni CEO la vreo multinaţionlă, cel puţin din prima, dar trebuie început de undeva.

Eu, după ce m-am mutat din oraşul natal cu facultatea, din altă lipsă de alternativă temporară, am continuat să împart pliante şi-n Bucureşti. Chiar din primele zile. Banii erau ceva mai consistenţi. Dacă înainte jonglam cu cinci-şase lei, acum puteam să iau şi zece lei pe oră. Însă, am auzit şi cazuri mai norocoase, de cincisprezece.

Le găseam relativ uşor. Mergeam la alţii de pe stradă care făceau deja asta şi le spuneam că vreau şi eu, după care făceam schimb de numere de telefon cu promisiunea c-o să mă anunţe primul când vor avea nevoie. Şi deseori se întâmpla. Plus că, odată ce-ai lucrat cu alţii şi ţi-ai făcut aparent treaba, te recomandă mai departe când e nevoie de oameni. Important e să ceri înainte detalii legat de cum te plăteşte şi după cât timp, căci sunt unii care-ţi dau banii pe loc, în timp ce alţii după luni bune, asta în funcţie de cum se termină campania.

Mie nu mi s-a întâmplat să fiu tras pe sfoară cu banii. Totul până la bani. Doar odată după ce mă tot amâna cu plata un tip, m-am dus la firma care se ocupa, i-am stresat şi nu i-am lăsat până când nu mi-au dat partea care mi se cuvenea.

Oricum, n-aş putea zice că am împărţit mereu toate pliantele care mi se dădeau. Să zicem că tu ai de dat pe stradă sau de pus în cutiie poştale o mie de pliante. Eşti plătit pe numărul de ore. În cazul ăsta, tomberoanele ţin secrete de stat. De obicei, se presupune că există un supraveghetor care se asigură că le dai pe toate. Dar, în realitate, se face că plouă de cele mai multe ori, pentru că ştie şi el că-i penal. Odată eram undeva prin Militari. Am dat o parte din pliante, după care eu cu ceilalți colegi și supraveghetorul ne-am dus într-un parc să bem bere, până ni se terminau orele de muncă.

Eu am rămas cu nişte traume de la asta. Întotdeauna când îmi oferă cineva un pliant pe stradă, mă simt responsabil să-l iau şi să-i zâmbesc. Asta pentru că-mi aduc aminte cum îmi futea mie starea de spirit când întâlneam pe vreunul care mă privea milostiv şi inferior.

Pentru o perioadă scurtă, pot să spun că banii câştigaţi erau aur pentru mine. Mă ajutau cât să-mi permit să-mi mai iau o haină, iar mai apoi să-mi plătesc căminul pe perioada verii. Bine, dacă ai trăit pe banii alor tăi cu vacanţe-n Bora-Bora, iar la majorat tac-tu ţi-a făcut cadou un Range Rover, se schimbă treabă. Nu te acuz de nimic, zic doar că n-o să ai vreodată aptitudinile necesare de a te descurca pe cont propriu în situații d-astea.

Deşi am fost nevoit să lucrez de mic la tot felul de joburi naşpa, nu le-am reproşat niciodată alor mei chestia asta şi nici n-am de gând s-o fac. Chiar dacă mai adunam nişte bani, la început mă simţeam jenat, că făceam o muncă prost plătită şi aveam impresia că mă înjosesc în ochii celorlalţi. Dar îmi trecea rapid când vedeam că alţii încă-şi sună părinţii c-au rămas fără vreun ban, după ce i-au spart pe toţi aseară-n Princess.

Am renunţat la pliante în momentul în care m-am dus la o promoţie de sucuri şi cei de acolo m-au pus să mă îmbrac într-o costumaţie penibilă, cu haine de cinci ori peste mărimea mea. Oricât de multă durere-n fund aveam de ce se întâmpla-n jurul meu, atunci am simţit că trebuie să dau cu pumnul în masă şi să trec la următorul nivel, aşă că m-am dus să lucrez la call center. Dar asta-i altă poveste care şi ea are un alt deznodământ.

Per total, dacă ai împărţit la vremea ta pliante, acum sigur te uiţi înapoi şi nu regreţi nimic. Posibil să fi fost pentru tine primul job din care ai câştigat nişte bani. Dacă n-ai făcut asta până acum, pierzi ceva magic. Eşti sigur c-ai vrea să fii fraierul ăla care stă la o masă, în timp ce amicii tăi povestesc tot felul de joburi care mai de care nasoale prin care au trecut până s-au pus pe picioare, iar tu le spui că toată perioada liceului şi a facultăţii ai trăit din bursele de merit?

Of, bine, că acum sigur faci doctoratul şi te pregăteşti să devii profesor universitar. Treaba ta.