Am vrut dintotdeauna să învăț limba japoneză (de asta am și mers la singurul liceu de profil din țară) și sunt fascinată de cultura niponă. Așa că, deși m-am gândit serios înainte să plec la capătul lumii, m-am hotărât, în cele din urmă, să încerc experiența asta. Problema e că, dacă vii din România, oportunitățile de studiu în Japonia sunt rare. Există bursele de la Ambasadă, dar astea se obțin destul de greu. Mai sunt câteva parteneriate cu facultăți de acolo, care oferă ceva programe speciale. Uneori sunt cu bursă, alteori trebuie să plătești tu din buzunarul tău, însă și astea sunt dificil de obținut. În mare, adevărul e că-i o chestie de noroc.

Eu am avut noroc de două ori. Acum trei ani, am reușit să obțin o bursă HAKUHO, iar recent am intrat într-un program de limba japoneză pentru studenți internaționali la o universitate din Nagoya. Așa că, la începutul lui octombrie, mi-am făcut bagajele și m-am reîntors în Japonia. Încă mă acomodez cu schimbarea asta bruscă, dar pot să-ți spun cum e să studiezi aici și ce lucruri te lasă mască, după ce-ai trăit toată viața în România.

Japonia e o țară a naibii de scumpă. Chiria pentru o garsonieră cu șapte metri pătrați, aproape de o stație de metrou, este în jur de 49 de mii de yeni pe lună, adică vreo 1 900 de lei. Din fericire, bursa mea include și cazarea, așa că împart garsoniera în care stau cu o tipă din Polonia. Cât despre școlarizare, facultățile din Japonia au ceva reduceri pentru studenții internaționali, fiindcă oamenilor le place să se laude cu numărul studenților din țări cât mai exotice. Altfel, un an de școlarizare normal costă între 29 de mii de lei (pentru un program de învățat japoneza, ca al meu) și 43 de mii (cât plătești pe un an normal de facultate).

Ca să te descurci aici și să nu te trezești lefter în câteva zile, trebuie să-nveți neapărat să gătești. Până acum, majoritatea banilor de buzunar i-am dat pe mâncare, iar ce mi-a rămas am cheltuit pe haine și prin magazinele de benzi desenate. Un fel de mâncare într-un restaurant fără pretenții te duce cam la o mie de yeni, adică vreo 39 de lei. Nici fast-foodul nu e o variantă ieftină. Te mai salvează magazinele, unde prețurile sunt decente, chiar dacă mai ridicate decât în România.

Mi-am luat și-o țeapă la un restaurant local, când am ieșit cu singurul compatriot pe care-l cunosc aici. Ne era foame și-am intrat într-un restaurant care ni s-a părut interesant. Am găsit cu greu o masă liberă și-am comandat de pe o tabletă. Deodată, au apărut mâncăruri fără număr pe masa noastră, fiecare farfurie adusă de ospătari diferiți. Apoi, ne-am comandat înghețată și minunea a continuat: am primit tort și alte dulciuri. Am crezut că sunt din partea casei, că ne-au văzut străini frumoși și că vor să ne convingă să ne-ntoarcem în restaurantul lor. N-a fost să fie: nota de plată a fost vreo 4 500 de yeni, cam 170 de lei. Am plătit cu inima îndoită și ne-am învățat lecția.

Partea bună e că există magazinele de tip Hyakuen, unde găsești o grămadă de produse bunicele și ieftine. Orice cumperi costă o sută de yeni, echivalentul a patru lei românești. În caz că nu te dau banii afară din casă, magazinele astea sunt aur curat.

În prima zi de facultate, ne-au înregistrat și ne-au dat niște carduri colorate, după care ne-au zis să așteptăm în lounge-ul studenților. Mă așteptam să găsesc mulți studenți din Europa, dar majoritatea sunt asiatici. Din China, Vietnam, Bangladesh, Thailanda, Myanmar și probabil toate țările de pe continent.

Facultatea are multe programe. Eu, spre exemplu, am intrat direct în anul doi. Cel mai simplu modul e Limba Japoneză, pentru studenți cu nivele diferite, care vor să aprofundeze limba timp de doi ani. Urmează facultatea propriu-zisă, unde poți să-ți alegi specializarea. Toate cursurile se țin în japoneză, iar nivelul la care se predă e destul de ridicat. Țin pasul doar pentru c-am studiat japoneza în liceu. Pe deasupra, nu toți colegii mei știu engleză, așa că japoneza e, de multe ori, singura limbă în care pot să comunic cu ei.

O chestie interesantă e sistemul de notare. Nota finală ține cont doar în proporție de 50% de examenul semestrial. 40% vine din prezența la cursuri, iar zece procente de la activitatea pe care o ai în timpul lor. În aceeași ordine de idei, cea a prezenței la curs, e amuzant cum, atunci când cineva întârzie, toată sala se oprește din ce face, ca să noteze la ce oră a ajuns respectivul student.

Profesorii de la Universitate sunt cu toții japonezi, nu e nimeni din străinătate. Spre deosebire de mulți profesori din România, care-ți dau senzația că nici n-au chef să fie în sala de curs, oamenii ăștia sunt mereu aproape de studenții lor. Dacă ai vreo nelămurire, sunt gata să te asculte și să te ajute. Au un talent deosebit să te facă să te simți ca și cum ai fi prioritatea lor. Nu-s pe fugă niciodată, n-au vreo condică urgentă de semnat sau o cafea de băut, așa cum întâlnești pe la facultățile din țară.

Modul de predare e unul convenabil pentru orice student. Primești zilnic noi materiale de lucru, cât să rămâi în priză și să nu te plictisești, iar activitatea ta (eseuri sau teme) e verificată & corectată în următoarea zi. Bineînțeles, cu explicații detaliate despre greșelile pe care le faci și ce trebuie să îmbunătățești. E un proces fluid de învățare, care-ți dă senzația că nu mergi la școală degeaba.

Campusul Universității Fukushi din Nagoya e format din trei clădiri foarte apropiate, de cel puțin opt etaje. Chiar și așa, e mereu aglomerat în facultate și, dacă nu ai chef să întârzii la cursuri, trebuie să-ți rezervi zece minute pentru coada de la lift. N-au cantină, ci doar un lounge cu aparate de cafea și sucuri, plus o cameră pentru fumători. Printre porțelan, faianță și candelabre uriașe (japonezii au o obsesie cu ele), găsești la tot pasul coșuri de reciclare.

În schimb, campusul mamă al Universității, cel din Tokyo, e imens, cât mall-urile noastre. Acolo găsești toate dotările tehnologice care-ți trec prin cap, inclusiv un mini-spital. Ca să nu mai zic de paturile acționate electric sau de căzile de baie proiectate special pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.

Un lucru pe care l-am observat e că studenții japonezi nu sunt organizați în asociații sau societăți, ca-n România sau în alte țări europene. Își investesc timpul liber (dacă-l au) în joburi, ca să câștige niște bani în plus. De altfel, nici ideea de voluntariat, atât de populară în Occident, nu le surâde studenților de aici.

Când am văzut prima dată harta metroului din Nagoya, am rămas fără cuvinte. Nu știam de unde să încep să o citesc. Prima zi în care am folosit metroul și trenul a coincis cu prima zi de facultate. La dus nu mi s-a părut nimic complicat: am luat trenul local până la stația Kogane, de acolo un alt tren spre facultate. În schimb, la întoarcere a fost o adevărată aventură să înțeleg harta. M-am holbat cu multă atenție la toți pereții, dar m-am dat bătută în final. M-am gândit că e mai bine să întreb, ca să știu sigur că ajung acasă. M-am dus cu tupeu românesc la vatman, iar omul mi-a răspuns zâmbind că sunt în fața trenului norocos și că în zece minute o să fiu unde trebuie.

Metroul are șase linii și câteva zeci de stații, numai că la harta asta se adaugă și cea a trenurilor de suprafață din oraș. Deci, alte câteva zeci de stații, în total peste o sută. Prețurile sunt relativ convenabile. Un bilet simplu costă de la două sute de yeni, cam șapte lei. Dar, dacă vrei un bilet pe toate liniile, plus autobuze, trebuie să scoți din buzunar 850 de yeni, deci vreo 32 de lei.

În Nagoya, am dat peste un fost coleg de liceu. A venit c-o bursă de șase luni și-am explorat orașul împreună. Cu ocazia asta, am aflat un lucru nasol: singurul loc unde ai wi-fi gratuit e la Starbucks.

În rest, trebuie să plătești, dacă vrei să dai un scroll pe Facebook sau să citești o știre de acasă. În Japonia, toate rețelele care conțin cuvântul „free" îți cer nume de utilizator și parolă. În gara din Nagoya, de exemplu, există un afiș cât mine de mare pe care scrie „FREE WIFI". Doar că nu merge. La facultate e cam aceeași poveste: teoretic există, practic nimeni nu știe parola.

Și pentru că nici la cazare nu am internet, a trebuit să acționez. Mi-am cumpărat un hotspot portabil, cam scump, dar măcar așa sunt la curent cu ce se întâmplă în țară.

Japonezii sunt învățați de mici să respecte și să se descurce fără mami și tati. Ca idee, oamenii de aici n-au nevoie de momeli, ca jucării sau dulciuri, ca să își facă copiii să tacă în mall-uri sau supermarketuri aglomerate. Încă din clasele primare, elevii japonezi sunt învățați să facă curat în clasă, motiv pentru școlile din Japonia n-au oameni angajați pentru curățenie. Mai mult, când intră în școală, elevii își schimbă încălțămintea cu pantofi de interior.

Altfel, Tokyo, capitala țării, e cam de șapte ori mai mare decât Bucureștiul, dar probabil că are de șapte ori mai puține cozi în trafic. Vezi clădiri înalte, străzi curate și liniștite, plus poduri multe pe care se circulă încontinuu, pentru că nu ai motive să te oprești. Pe deasupra, deși este orașul cu cea mai mare densitate de pe planetă, Tokyo e ferit de claxoane. N-am auzit un claxon de când sunt în Japonia. Oamenii ăștia nu prea se enervează, iar dacă o fac, totuși, parcă le e jenă să lovească-n semnalul sonor.

Intersecțiile mari au câte un polițist care te atenționează dacă nu ești atent la drum. Te fluieră dacă scrii mesaje, vorbești sau dacă ai chef de selfie-uri. Chestiunea incredibilă e că într-o intersecție, dintre cele mari, am găsit o doamnă așezată în mijlocul drumului pe un scaun. Ținea în brațe un fel de mini-laptop cu butoane mari și controla culoarea semafoarelor. Avea grijă să nu se formeze cozi pentru niciuna dintre cele cinci direcții de circulație și nici pentru pietoni.