De ce n-a reușit John McCain să salveze America

Acum aproape zece ani, într-o noapte friguroasă de octombrie, în Minnesota, John McCain și-a contrazis propriii suporteri. Ei susțineau că se tem de adversarul lui, Barack Obama, pe care îl numeau „mincinos”, „terorist” și „arab”. Dar McCain nu le-a încurajat xenofobia, a zis cu calm că e de părere că ar fi un președinte mai bun decât Obama, dar că „Obama e totuși o persoană decentă de care nu trebuie să se teamă ca președinte al Statelor Unite”.

Acesta era McCain în cea mai bună formă, McCain cel care va fi ținut minte după ce a decedat sâmbătă noapte din cauza cancerului la creier. Acel McCain era conservatorul pe care îl puteau iubi, sau măcar respecta, și liberalii, pentru că era atât de diferit de colectivul de republicani trumpiști care nu știu ce înseamnă fairplay-ul. McCain a fost un erou de război care a îndurat acte de tortură în timpul războiului din Vietnam, a făcut campanie pentru cauze bipartizane nobile precum reforma financiară, a adoptat o fiică din Bangladesh, a păstrat prietenii pe viață cu colegii lui democrați. Anul trecut, a dat poate cel mai important vot din cariera lui de senator de Arizona, când a blocat încercarea republicanilor de a anula „Obamacare”, după ce a obiectat că procesul de anulare a fost grăbit și nu a respectat procedurile standard. Un sondaj efectuat după acest eveniment a descoperit că era mai popular printre democrați decât printre republicani.

Uneori, McCain dădea impresia că e o rămășiță dintr-o eră mai veche și mai sinceră, pe când politicienii nu depindeau în totalitate de sponsorii lor și chiar puneau țara înaintea partidului. În anii 2000, și-a câștigat reputația de susținător al adevărului, un rebel care s-a îndepărtat de partidul republican la îndemnul conștiinței. Deși s-a exagerat cu povestea asta pe alocuri, votul său din 2017, în favoarea Obamacare, a dovedit că omul chiar avea o latură independentă care le lipsește multora dintre colegii săi. Acesta e primul adevăr indubitabil despre McCain. Al doilea adevăr e că, oricât de mult s-a zbătut pentru anumite cauze pe care le considera nobile, toate eforturile lui au dat greș.

John McCain s-a născut în 1936 în sediul unei baze militare a Marinei din zona canalului Panama. Fiu și nepot de amirali, n-a avut o carieră militară la fel de distinsă ca cea a predecesorilor săi, mai ales la început. Pe când era pilot în Marină, s-a prăbușit cu un avion în 1960 și, un an mai târziu, a pilotat un alt avion în Spania atât de aproape de sol încât a retezat un cablu electric și a tăiat tot curentul în zonă. Dar i s-a permis să piloteze avioane în continuare (probabil și datorită familiei lui) și a fost doborât de forțele nord-vietnameze în 1967. Apoi, a fost capturat și torturat cu brutalitate până când a semnat o mărturie care confirma crimele împotriva poporului nord-vietnamez; a fost prizonier până în 1973 și a rămas cu traume ani de zile, șchiopăta și nu-și putea ridica brațele deasupra nivelului umerilor.

În timp, brutalitățile pe care le-a îndurat au devenit fundația legendei McCain. Când a intrat în politică, s-a ajutat mult de experiențele din război. În 1982, a lansat prima campanie pentru un post de senator în Arizona și a fost atacat pe motiv că nu locuise suficient de mult în statul respectiv. Într-o discuție cu un adversar, în timpul campaniei, acesta a răspuns atacurilor: „Mi-aș fi dorit să am luxul pe care l-ai avut tu, de a mă naște și de a-mi petrece toată viața într-un loc așa frumos ca Arizona, dar am fost ocupat cu alte lucruri. De fapt, dacă stau să mă gândesc, locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din viață a fost Hanoi.”

A câștigat campania respectivă, apoi și pe următoarea, și pe cea de după ea. A fost un politician talentat și ambițios și a stat la Casa Albă până când Barry Goldwater s-a retras din Senat în 1986 și i-a permis lui McCain să-i preia locul. Pe atunci, McCain nu era un luptător anti-corupție, ba chiar a fost subiectul unei investigații din 1990 a Comisiei de Etică, pe motiv că ar fi făcut parte din „Keating Five”, un grup de senatori acuzați că ar fi făcut favoruri în schimbul banilor pentru Charles Keating, patronul asociației Lincoln Savings and Loan, care a dat faliment și a irosit 3,4 miliarde de dolari din banii plătitorilor de taxe. Până la urmă, comisia a decis că McCain nu a făcut nimic ilegal (deși era foarte apropiat de Keating), dar că „a avut rațiunea întunecată”.

McCain a recunoscut mai târziu că acest scandal a fost unul dintre motivele pentru care a devenit susținător al campaniei pentru eliminarea banilor din politică. „Banii îți cumpără accesul în Washington, iar accesul crește influența, ceea ce înseamnă că un număr mic de oameni obține beneficii pe seama celor mulți”, a scris el în cartea autobiografică din 2002, Worth Fighting For.

Aceasta a devenit una dintre cauzele sale principale, de aceea McCain s-a asociat cu alți senatori, printre care democratul Russ Feingold, pentru a promova o lege care limita sumele de bani pe care persoanele cu bani și marile corporații le puteau dona partidelor politice (și nu candidaților individuali). Până la urmă, au reușit să câștige lupta în 2002, când propunerea de lege McCain-Feingold, susținută în principal de democrați, a fost aprobată și transformată în lege de către George W. Bush. Limitarea sumelor de bani primite de partide de la corporații a fost una dintre realizările principale ale carierei sale, pe lângă normalizarea relației dintre America și Vietnam.

Această campanie n-a fost singura în cadrul căreia McCain s-a luptat cu propriul partid. În 1998, a autorizat o propunere de lege care ridica prețul țigărilor și împiedica marile companii de tutun să-și promoveze produsele adolescenților. Propunerea n-a trecut mai departe, din cauza opoziției republicanilor. McCain a mai încercat, alături de democratul Ted Kennedy, să reformeze legile privind imigrația, însă n-a reușit. Dar și-a câștigat pe deplin titlul de rebel în timpul campaniei prezidențiale din 2000.

McCain avea slabe șanse să fie nominalizat, pentru că Bush era principalul favorit, plus că s-a poziționat ca insurgent împotriva celor mai necurate activități ale partidului republican. A transmis un mesaj despre moderație și incluziune, i-a criticat pe politicienii religioși precum Pat Robertson și a declarat că vrea să construiască „un partid republican mai mare”. A oferit presei acces total în timpul turneului cu autobuzul „Straight Talk Express” și a fermecat jurnaliștii cu umorul și candoarea sa. A reușit chiar să convertească unii liberali în posibili votanți republicani, atât timp cât candidatul republican era John McCain.

O parte importantă din carisma lui a fost că, după opt ani de Bill Clinton, care a știut să iasă basma curată din toate scandalurile și a găsit mereu interpretări în favoarea lui pentru definiția oricărui cuvânt, ideea de onestitate le părea aproape radicală americanilor. Cu alte cuvinte, „CV-ul și candoarea lui McCain promit nu să empatizeze cu durerea votanților, ci să ne elibereze de ea”, a scris David Forster Wallace în Rolling Stone în timpul campaniei. „Cine nu s-ar îndrăgosti de un politician de top care îți vorbește ca unei persoane în toată regula, ca unui adult inteligent demn de respect?”

Dacă McCain l-ar fi învins pe Bush în 2000, poate că lumea ar fi arătat diferit. Poate că ar fi convins mulți dintre democrați să treacă în cealaltă tabără și l-ar fi învins pe Al Gore, poate că ar fi împins partidul republican într-o direcție mai moderată, poate că Trump n-ar fi ajuns niciodată președinte. Dar campania i-a fost sabotată de niște tactici incredibil de murdare în Carolina de Sud, unde au fost distribuite flyere cu fotografii cu fiica lui adoptată din Bangladesh, care îl acuzau că ar fi avut un copil din flori cu o femeie de culoare. Campania Bush a zis că nu are nicio legătură cu fluturașii respectivi, dar a fost în mod evident o mișcare pentru influențarea bigoților. În aceeași perioadă, Bush a ținut un discurs la Universitatea Bob Jones care interzicea, la vremea respectivă, relațiile interrasiale.

În anii ’80, McCain a fost un conservator de piatră, care a votat împotrivă când s-a propus înființarea sărbătorii în onoarea lui Martin Luther King (vot pe care l-a regretat mai târziu). Dar după ce a pierdut lupta electorală cu Bush, a început să ia tot mai multe decizii împotriva partidului său. A votat împotriva legii lui Bush care reducea taxele, s-a opus utilizării torturii în război, a susținut propunerea de lege pentru drepturile pacienților și a luptat mai mult decât orice republican pentru luarea unor măsuri împotriva încălzirii globale. A fost unul dintre cei mai pasionați activiști împotriva războiului din Irak, pe care l-a numit o greșeală într-o carte apărută anul acesta, dar în 2004 a fost considerat suficient de independent cât să primească propunerea de a candida alături de democratul John Kerry (McCain a refuzat).

McCain din era respectivă a fost subiectul fanteziilor liberale: un conservator cu probleme în controlarea furiei, dar genul cu care puteau ajunge la compromis, genul de politician despre care Americii îi place să creadă că îl produce în mod regulat. Dar dacă aveai impresia că McCain e unul dintre politicienii americani cu principii adevărate, versiunea lui McCain care a candidat la președinție în 2008 a cam desființat viziunea respectivă.

De data aceasta, McCain a câștigat nominalizarea, dar, pe parcurs, a cedat unor interese ascunse și a înclinat mult spre dreapta. După cum a scris The New Yorker la vremea aceea, a avut o campanie controversată în care a pus la îndoială patriotismul lui Obama – colega lui de campanie, Sarah Palin, a zis că democratul era „prieten cu teroriști” – și mulți dintre cei care îl considerau pe McCain un politician onorabil au fost dezamăgiți de el. Colin Powell, secretarul de stat al lui Bush, a renunțat să-l mai susțină pe McCain și a trecut de partea lui Obama.

În noaptea aceea de octombrie, în Minnesota, când l-a numit pe Obama o persoană decentă, McCain a ținut piept bigotismului. Dar, mai târziu, le-a dat apă la moară bigoților cu campania lui. Senatorul Lindsey Graham a declarat pentru New Yorker că McCain i-a zis: „Scopul meu nu e să particip la această cursă și să fiu admirat ca rebelul care a pierdut.” Dar, în loc de asta, a pierdut fără să aibă admirația nimănui.

Apoi, nu s-a întors înapoi spre centru, ci s-a mutat și mai mult spre dreapta. A contribuit la blocarea unei legi care le-ar fi permis persoanelor gay să se înroleze în armată fără să fie nevoie să-și ascundă orientarea, și-a schimbat perspectiva vizavi de încălzirea globală și, de unde avea o viziune moderată asupra imigrației, a cerut să se ridice un gard la graniță. Aceste gesturi i-au recâștigat susținerea dreptei în 2010, dar cu un preț ridicat.

„A sacrificat niște principii la care ținea. Părea dispus să facă niște compromisuri pe care nu le-ar fi făcut în urmă cu zece sau cincisprezece ani”, a declarat un fost angajat al Casei Albe pentru Vanity Fair în 2010.

Înfrângerile prezidențiale ale lui McCain au fost cele mai evidente eșecuri ale lui, dar politicianul a avut parte și de înfrângeri mai profunde. Principala tragedie a carierei sale e că niciuna dintre campaniile lui nu a avut ca rezultat vreo schimbare majoră, iar principiile lui au fost ignorate de partidul pe care l-a susținut toată viața. Legea pe care a scris-o împreună cu Feingold a stopat sponsorizările exagerate din partea corporațiilor în politică, dar victoria respectivă pare minusculă în ziua de azi, când campaniile sunt finanțate din bani murdari care li se dau nu partidelor, ci comitetelor de acțiune politică. Legea tutunului n-a ajuns nicăieri. La fel și cauzele pentru care li s-a alăturat democraților în perioada Bush – au atras prea multă opoziție din partea dreptei. Și, deși a încercat din nou să aprobe reforma imigrației în 2013, n-a reușit, tot din cauza opoziției conservatorilor. În ultima lui carte, publicată anul acesta, McCain a scris că „eșecul legii imigrației a fost o dezamăgire mai mare decât altele, pentru că majoritatea americanilor își doresc asta și mare parte din membrii Congresului știu că e lucrul corect de făcut”.

În anul său final, McCain a vorbit deschis despre regretele lui. A recunoscut că n-ar fi trebuit să se alieze cu Palin în 2008 și a adăugat că democratul de centru Joe Lieberman ar fi fost o alegere mai bună. Prin ridicarea la putere a lui Palin, McCain a contribuit indirect la creșterea mișcării conservatoare Tea Party și a extremismului care au dus la alegerea lui Donald Trump. Iar când s-a ajuns la Trump, McCain a părut că nu mai are coloană vertebrală în timpul campaniei din 2016. Chiar și după ce Trump l-a insultat pentru perioada în care a fost erou de război, McCain a continuat să-l susțină. L-a respins abia după apariția înregistrării în care acesta se lăuda că poate pipăi oricâte femei vrea pentru că e faimos. Dar chiar și atunci, McCain, la fel ca toți liderii republicani, a refuzat să o sprijine pe Hillary Clinton, ba chiar a declarat la radio că va face orice ca s-o împiedice să câștige.

După alegeri, McCain a făcut declarații împotriva lui Trump, mai ales în privința politicilor externe. Dar, la fel ca majoritatea senatorilor republicani, a votat cu Trump tot timpul, cu excepția situației în care a fost vorba de Obamacare. Nu că ar fi avut ce să facă să-l oprească pe Trump. E clar că nu avea suficientă influență, iar în 2017 a fost unul dintre cei mai nepopulari senatori din țară, conform unui sondaj Morning Consult.

Dacă în perioada ei culminantă, atitudinea rebelă a lui McCain a fost foarte populară, între timp a dispărut cu totul. Acum se mai scriu din când în când legi bipartizane, dar nimeni nu are încredere că se va ajunge la un compromis pe o chestiune importantă, cu Trump și Mitch McConnell la putere. Religioșii extremiști pe care McCain i-a numit în 2000 „forțele răului” reprezintă astăzi una dintre cele mai puternice facțiuni ale partidului conservator și au avut un rol esențial în alegerea lui Trump. Congresul e mai divizat și mai disfuncțional decât era când a intrat în el McCain. Reforma finanțelor e mai importantă ca niciodată, dar republicanii i se opun mai mult ca oricând. Sunt slabe șanse ca vreun politician să poată obține atât respectul democraților, cât și pe cel al republicanilor, așa cum a reușit McCain în 2000, când lumea era atât de diferită.

Nu McCain e de vină pentru lumea în care trăim acum. Oricât de instabil sau de ipocrit a fost pe alocuri, a criticat unele dintre cele mai urâte aspecte ale sistemului politic – motiv pentru care democrații l-au susținut în 2000. Dar, din păcate, colegii lui conservatori fie l-au ignorat, fie l-au atacat. John McCain n-a fost întotdeauna McCain cel care i-a spus unui public de partizani furioși că adversarul său e un om bun și că propaganda bigotă care i-a speriat nu e adevărată. Dar acum că nu mai e printre noi, cine altcineva va mai confrunta publicul cu adevărul?

Articolul a apărut inițial pe VICE US.