Cât de șocant și trist este să pierzi un prieten atunci când ai 20 de ani

Nu este niciodată un moment oportun să-ţi moară cineva drag, dar speri să poţi cumva să fii apt să-i faci faţă când chiar se întâmplă. Viaţa este menită să te pregătească pentru lucrurile astea cu cât înaintezi în vârstă, deci e destul de neconfortabil când ţi se întâmplă una ca asta, mai ales când eşti tânăr.

Eram într-o călătorie în New York când cel mai bun prieten al meu m-a sunat să-mi spună că celălalt prieten al nostru, de care eram foarte apropiaţi încă de pe vremea adolescenţei, a murit subit într-un accident, în Barcelona. La început nici nu prea am fost conștient de ce zicea. Cred că am răspuns calm cu ceva de genul: „Ok, frate, merci că m-ai anunțat”, înainte să închid ca și cum vorbisem ceva obișnuit. De abia după ce am reluat conversația în cap a trebuit să îl sun înapoi și să aflu despre ce dracului vorbea.

Următoarele trei ore l-am petrecut plimbându-mă printr-un cartier din Queens, confuz și cu o gravă erupție cutanată care se întindea pe fața mea (aparent un efect secundar de la șoc). La distanță de câteva mii de kilometri de orice mediu familiar, restul călătoriei a fost total suprarealist, iar eu eram copleșit de un sentiment de totală neputință. Un prieten mi-a zis să nu mă panichez – acel „Nu există un protocol pentru asta, manuale pentru ce să faci mai departe.” Bineînteles că avea dreptate. Nimic nu te poate pregăti pentru genul ăsta de pumn în stomac pe care urmează să ți-l dea viața. Există niște instrucțiuni generale, desigur, dar doliul este o experiență personală atat de intensă, încât nimic nu are cum sa te pregătească vreodată.

După ce aveam să termin călătoria și să mă întorc în Marea Britanie, am decis să nu-i văd cadavrul. Eram terifiat să văd pe bune o persoană moartă, și îmi făceam griji că ultima imagine cu prietenul meu va fi cu el zăcând rece, fără suflare. Asta a fost prima mea greșeală, pentru că dacă nu ești prezent atunci când moare cineva, ar trebui să o faci să fie cât mai reală cu putință după. Terapeuții specializați în doliu dau genul ăsta de sfaturi pacienților, spunând că să te scufunzi în amintiri concrete despre absența cuiva, va acționa ca un catalist ca să accepți moartea lor. Sunt total de acord cu asta. Ultima oară când ai văzut acea persoană, mergea, respira, gândea, făcea ce făcea. Apoi ți se zice că nu mai sunt. Gândirea ta logică înțelege cauza și efectul, dar în interior și visceral nu o crezi. Finalitatea situației e atît de inteligibilă încât îți vine să vomiți de fiecare dată când ți se amintește că s-a întâmplat pe bune.

Pentru că persoana era atât de tânără, pare și mai greu de conceput. Noi, ca ființe umane, avem credința asta stupidă înnăscută că nu trebuie să ne gândim la moarte încă, este ceva ce se va întâmpla cândva, departe de acum, când poveștile noastre au ajuns la final. În schimb, asta face ca toată experiența să fie și mai deranjantă când cineva de vârstă cu tine moare.

Credeam că moartea prietenul nostru cel mai bun nu va face decât să ne apropie mai mult pe mine și pe celălalt prieten , și într-un mod imperceptibil așa a fost, dar nu cum mă așteptam. Experiențele noastre trăite cu prietenul erau atât de similare, încât m-am gândit că ar fi normal pentru noi să ne facem doliul împreună; să vorbim despre el și toate lucrurile amuzante pe care le făcea, să ne uităm la fotografii si videoclipuri vechi – dar nu a fost deloc așa.

În retrospectivă, pentru că amândoi aveam parte de jale în același timp, un efort comun nu era probabil cel mai bun lucru. Ar fi putut să ne arunce pe oricare din noi în hău, posibil într-un moment crucial din procesele noastre. Unul din noi l-ar fi putut prinde pe celălalt într-o „pasă bună”, căutând să se cufunde în amintiri de dragul nostru, când tocmai de o distragere de la toată treaba asta era tot ce avea de fapt nevoie celălalt.

Lăsând prietenia aceea deoparte, am rămas surprins că unii oameni dinafara cercului meu de relații erau atât de reticenți să se confrunte cu subiectul. E ca și cum oamenii sunt ingrijorați că imediat cum începi să discuți despre asta vei ajunge să plângi incontrolabil, doar că în mare parte asta nu prea se întâmplă. Cîteodata se simte ca și cum ar fi o conspirație a tăcerii, toată lumea știe despre „chestia asta cu prietenul mort”, dar conduce bine conversația. Asta e dificil: când oamenii se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat, se simte nici mai mult nici mai puțin decât ca o trădare.

Oricum, când începi să vorbești despre asta, poate chiar să fie mai rău. De mai multe ori am observat cum o conversație gravita natural spre prietenul meu și mă intreba cineva: „Și ce mai face prietenul acum?”, iar apoi răspundeam stângaci când îi spuneam că nu mai este printre noi. Te simți de parcă ai distrus toată atmosfera și te trezești cerându-și scuze. Te scuzi pentru că ai spus ceva ce nu ai vrut să se întâmple, ceva ce prietenul tău mort, părintele, fratele sau iubitul nu ar fi vrut de asemenea. Apoi mă apucă furia la adresa mea că mi-am cerut scuze, de dragul stânjenelii celeilalte persoane, de dragul delicateței sociale.

Evident, fiecare persoană are parte de etapele tipice doliului în diverse momente, că e uneori parțial, uneori deloc, depinde de circumstanțe. Dar cea mai notabilă tranziție pentru mine a fost când valul de tristețe concentrată s-a transformat în atacuri mai lungi de melancolie. Să nu știi de ce ceva care înainte îți era ușor de recunoscut a devenit deodată atât de fragmentat, este un lucru foarte confuzant. Este ceva comun acceptat că doliul imită condițiile depresiei din anumite puncte de vedere, că se simte atât de similar, încât poate ar trebuie să fie luat in calcul într-o manieră similară, indiferent cât de temporar este.

Bineînteles, eu vorbesc despre un brusc și neașteptat doliu – dar în termeni de cât de bine echipat ești să te confrunți cu lucrurile astea la o vârstă fragedă, nu-mi pot imagina că doliul anticipat ar fi mai ușor de dus. Oare să ai șansa să te pregătesti, să-ți iei la revedere, împiedică anxietățile și izolarea pe care le simți când ești înconjurat de tineri, care – în mare parte – se distrează?

Să vorbești despre moarte nu este ușor – în special pentru tineri, care e mai puțin probabil să fi avut de-a face cu ea – și nimeni nu vrea să fie un ghiolban insensibil care supără pe cineva aflat în doliu. Dar doliul este oricum o experiență izolantă, așa că ține asta minte: dacă ai pierdut un prieten sau ai un prieten care a pierdut un prieten, discută despre asta. Fii sincer. Poate să ajute.

joshuawhitelaw.co.uk / kyleplatts.com

Acest articol a apărut inițial pe VICE UK.