Cum arată 30 de ani de petreceri cu lună plină în Thailanda

În câteva minute, speranțele mele de a avea o noapte sălbatică fuseseră strivite. Era 11 noaptea într-o vineri umedă și îmi croiam drum prin mulțime pe plaja Haad Rin Nok, de pe insula Koh Phangan din Thailanda, unde au loc deja cunoscutele petreceri cu lună plină – una dintre ele tocmai se desfășura în jurul meu.

Beat-urile care răsunau de la barurile aliniate pe plajă se ciocneau la concurență, iar aerul proaspăt de mare se umpluse de un miros bolnăvicios de la gălețile cu băutură ieftină aflate la vânzare. Am trecut de un grup de tipi mangă, pictați în culori neon, care pozau pentru Instagram în fața unui cerc în flăcări și am început să mă-ntreb de ce venisem acolo. Nu era genul meu de noapte sălbatică.

La câțiva metri mai încolo se afla un cerc de fete cu iPhone-urile pregătite, care așteptau să vadă ce se-ntâmplă cu următoarea persoană care avea să sară peste o funie îmbibată în benzină și aprinsă (spoiler: s-a ars).

Era clar că nu mai aveam de a face cu adunarea hipioată care apăruse fix aici cu 30 de ani în urmă.

Pe-atunci, în 1988, plajele erau atât de neatinse încât brățările fosforescente luminau apa la o simplă mișcare din mână; apă care, în lumina zilei, sclipea în nuanțe extraordinare de albastru turcoaz – sau așa mi-a spus Colin, 54 de ani, care locuia la vremea respectivă pe insula Koh Samui, din apropiere. „Dacă dădeai cu piciorul în apă, era ca și cum se-mprăștiau peste tot safire sau diamante”, mi-a spus el pe Skype, într-un puternic accent din Glasgow.

În continuare, Colin mi-a explicat că, pe vremea aia, insula era plină în general de turiști veniți pe cont propriu: „Dura două zile să ajungi pe Samui, pentru că trebuia să iei un tren de noapte din Bangkok la Surat Thani și-apoi să prinzi un feribot până aici, deci lumea nu prea venea în grupuri mai deloc.”

În plus, seara nu exista curent electric, așa că plaja se umplea de haite de câini sălbatici și un „soi de întuneric straniu”, care-i ținea pe oameni departe. De-asta au început să petreacă sub luna plină, mi-a explicat acesta: „Când ieșea luna chiar lumina plaja și câinii se retrăgeau. Brusc, erau sute de oameni care umblau noaptea în sus și-n jos.”

În octombrie 1988, doi drogalăi olandezi care stătuseră la bungalow-ul lui Colin pe Samui au venit cu ideea de a naviga pe distanța scurtă până la insula aproape nelocuită Phangan, de lună plină. În cele din urmă, vreo zece s-au bălăbănit într-o barcă cu o ladă de bere, un bax de cola și o cârcă de iarbă și ciuperci fermecate.

Colin i-a urmat peste câteva zile, în ziua cu lună plină și spune că plaja arăta ca o întrunire de neanderthali când a ajuns el. „Toată lumea stătea pe-acolo în sarong, cu bărbile lungi, și tocau ganja cu nuci de cocos”, râde acesta. „Se ridicaseră corturi în iarbă sub palmieri, pe fundal se auzeau bongosuri și o chitară acustică, iar un foc de tabără ardea în permanență.”

Pe măsură ce noaptea i-a învăluit și luna a început să strălucească puternic, s-au activat ciupercile. Grupul a stat acolo ore-n șir, au vorbit despre genul de chestii existențiale pe care ai tendința să le discuți pe ciuperci, înainte să se dezbrace ca să facă baie-n pielea goală în ocean – un chef destul de chill, după standardele oricui.

Dar n-a durat mult până să se schimbe vibe-ul. La o zi sau două după party, Colin s-a întors pe Samui și în luna aceea a asistat la un război pe teritoriul care se extindea pe tot cuprinsul insulelor, provocat de apariția iminentă a unui nou aeroport pe Samui și de anticiparea prețurilor în creștere la terenuri.

„Violențele au apărut pur și simplu de niciunde”, explică acesta. „Se împușca lumea. Am fost șocat să aflu că toți oamenii pe care-i cunoșteam acolo aveau un pistol și nu le era frică să-l folosească. Unii dintre prietenii mei care locuiseră pe Phangn au început să vândă droguri gen acid și au dat de belea pe bune cu niște localnici, care i-au alungat de pe insule cu machete – pentru că dacă existau droguri de vânzare, ei trebuiau să fie cei care le vindeau.”

Până-n aprilie 1989, curentul electric și ecstasy-ul sosiseră și ele pe insule, astfel încât întrunirile sub lună plină ale hipioților de pe Koh Phangan s-au transformat în party-uri mult mai intense și mai zgomotoase. Cu timpul, au evoluat până au ajuns sursele rentabile de profit de azi, care atrag în mod obișnuit până la vreo 30 000 de oameni – și de două ori mai mulți de Anul Nou. Astăzi sunt, în principiu, un uriaș club în aer liber – fix genul de nopți kitschoase și alimentate de alcool, pe care le-ai întâlni pe Zante sau Magaluf – lipsite de orice formă reală de atașament față de mediul înconjurător sau măcar față de țara în care se desfășoară.

Din păcate, violența este o consecință firească a băuturii, drogurilor și banilor cu care se aruncă pe-acolo, și așa au căpătat nopțile astea o bine-meritată reputație criminală de-a lungul ultimilor 30 de ani.

În 2013, un britanic în vârstă de 22 de ani a fost împușcat letal într-un bar din Koh Phangan, după ce-a fost surprins de un schimb de focuri între bande rivale, iar un alt turist britanic a fost văzut ultima oară la o petrecere sub clar de lună acum zece ani, înainte să dispară – o dispariție pe care Echipa de Investigații Majore din Norfolk și Suffolk încă încearcă s-o elucideze. Tot aici, un bărbat israelian în vârstă de 31 de ani a fost înjunghiat și bătut până la moarte în 2007 și au avut loc numeroase înecuri.

Dacă n-ai ști de accidentele și morțile care afectează locul de ani de zile, probabil tot ai începe să bănuiești ceva, după ce-ai vedea câte clinici de urgență punctează peisajul orașului din apropiere. Am numărat patru doar pe cele câteva străzi de lângă plajă. Am și intrat în câteva și am întrebat personalul cât de plină e clinica într-o noapte cu lună plină. Uneia dintre angajate i-a scăpat un râs necontrolat și a făcut ochii mari deasupra măștii chirurgicale. „Foarte”, mi-a spus.

Râsul ei rezumă o stare aproape palpabilă care atârnă în aerul de-aici. Localnicii m-au avertizat cu privire la asta în repetate rânduri, când am intrat în vorbă cu ei („ai grijă cu cine vorbești”, „fii atent ce spui”) – subsolul ăla sinistru, la a cărui naștere a asistat Colin cu atât de mulți ani în urmă.

Chiar dacă poți să treci peste violență – se-ntâmplă peste tot, nu? – daunele asupra mediului înconjurător pe care le provoacă miile de oameni înghesuite în această fâșie relativ mică de plajă în fiecare lună sunt mult mai greu de iertat. E până la urmă un loc în care marea e văzută nu doar ca un coș de gunoi pentru pahare de plastic și sticle sparte, ci și ca toaletă.

Un petrecăreț a râs în timp ce-mi descria o tipă beată care se tot încurca în chiloții de la costumul de baie, înainte să se pună pe vine, ca să facă pișu în apă. În același timp, un localnic angajat la un bar a spus: „Dacă vine refluxul mare pe plajă, duce gunoiul. E atât de mult gunoi că ți se face rău.”

Cu toate astea, mi-a spus că dac-ar fi după el, ar păstra petrecerile. Înseamnă mult pentru economia locală. O tipă care agață clienți pentru taxiurile ilegale a exprimat asta în cifre: într-o noapte obișnuită cu lună plină, câștigă până la 6000 de baht (140 de lire), prin comparație cu o noapte medie din timpul lunii, când câștigă circa 150 de baht (3 lire). O patroană de magazin de pe plajă mi-a spus că face într-o noapte cu lună plină destul cât să-și hrănească familia pentru tot restul lunii. E greu să ignori un astfel de argument.

În alte părți, un agent local de călătorii mi-a spus că polițiștii încearcă să „spele reputația Phanganului”. În ultimele luni au avut loc mai multe razii anti-drog, cum ar fi cel de la Reggae House în decembrie și cel de la Bello Bar în luna următoare, precum și închiderea mai multor hosteluri ilegale.

Și angajatul de la bar mi-a descris niște scene similare, cu poliția în alertă, gata să arunce orice răufăcător în celula de arest pentru restul nopții. Mi-a mai spus și că tariful de 100 de baht pe care-l plătește lumea ca să intre la party-urile sub clar de lună e folosit pentru curățenia de a doua zi, care e organizată de un grup de firme locale, din care fac parte mai mulți patroni de bar.

Alți oameni cu care am stat de vorbă au fost mai puțin convinși că Phanganul se curăță și mi-au povestit că poliția e în cârdășie cu bandele locale.

La câteva zile după petrecere m-am întors pe plajă și am observat cum continuă curățenia, o echipă de localnici greblau nisipul și goleau coșurile de gunoi, în timp ce o bormașină electrică de la un șantier de pe plajă asigura coloana sonoră pentru o mână de petrecăreți care încă se mai aflau acolo, prăjindu-se sub soarele Thailandei. Toată lumea părea un pic obosită, în mod special tipul care petrecuse pe speed preț de câteva zile. Chiar și pe liniște, părea clar genul de plajă care atrage publicul care bea vodcă cu găleata.

După treizeci de ani, ce ne-a rămas nu mai seamănă deloc cu adunările inițiale sub clar de lună în Koh Phangan. Dar, după cum am descoperit, de bine de rău economia locală a ajuns să depindă de comerțul turistic pe care-l generează petrecerile astea, în timp ce membrii comunității locale au dezvoltat metode eficiente de a reacționa și de a elimina măcelul pe care-l provoacă.

Și, na, dacă e să se-ntâmple undeva, cel puțin de ce să nu încercăm să restricționăm demența asta la o singură plajă, în loc să dăm frâu liber haosului în tot restul țării?

Articolul a apărut inițial în VICE UK.