Am stat de vorbă cu un copil soldat și cu bărbatul pe care acesta a refuzat să-l omoare

Războiul dintre Iran și Irak nu i-a implicat pe americani, așa că nu se știu multe despre el în Statele Unite. O nouă carte autobiografică, intitulată Eu, cel care n-am murit, speră să schimbe lucrul ăsta. Povestită din perspectiva lui Zahed Haftlang, un copil-soldat iranian care a devenit membru al miliției militare iraniene Basij la vârsta de 13 ani, și a irakianului adult Najah Aboud, povestea descrie războiul din ambele tabere. Iranul îi ordonă lui Zahed să-și ucidă dușmanii, dar el îl salvează pe Najah. Iar asta e doar o parte din călătoriile de coșmar ale celor doi, care au fost prizonieri de război, au văzut o grămadă de crime și s-au întâlnit mai târziu în Canada, unde și-au aflat unul altuia numele.

Haftlang și Aboud nu sunt singurii care au trăit astfel de experiențe. Războiul dintre Iran și Irak a durat din 1980 până în 1988 și, conform New York Times, cel puțin 95 000 de copii au murit în timpul conflictului. Violențele descrise în cartea Eu, cel care n-am murit sunt înspăimântătoare și traumatizante. Iar subiectul e foarte contemporan, având în vedere dezbaterile actuale despre criza refugiaților sirieni.

Se poate spune că, cel mai mult, Eu, cel care n-am murit, este o carte despre evadare. Violențele sunt specifice, dar, cu ajutorul jurnalistei Meredith May, povestea devine universală.

Prin telefon și e-mail, Haftlang și Aboud au vorbit cu noi despre experiențele din războiul dintre Iran și Irak și despre cum a fost să le descrie în cartea scrisă cu ajutorul lui May. Interviul a fost editat și condensat.

Care e cea mai mare prejudecată despre soldații copii?
Haftlang: Cred că copiii se înrolează în armată cu gândul că vor fi răsplătiți de Allah, se gândesc că e ca un joc și că o să se joace cu arme. Dar problema e că sunt, totuși, copii, și de fapt ar vrea să se ducă acasă la tata și la mama, până la urmă.

Aboud: N-am avut de ales când am devenit soldat – în Irak, toată lumea face armata când împlinește 18 ani. Majoritatea nu vor, dar n-au de ales.

Meredith May: De obicei se crede că sunt musulmani fanatici, gata să ucidă în numele lui Allah. Dar cât am lucrat la carte împreună cu acești doi domni, m-au învățat că situația e, de fapt, mult mai prozaică. Sunt băieți captivați de ideea de a deveni bărbați, de aventură și de arme. Asta speram să-i ajut să explice, cât de umani suntem, de fapt, cu toții. Najah și Zahed sunt ca orice alți cetățeni ai celor două țări – în cazul lui Zahed, acesta a încercat să scape de un tată abuziv.

Ce forțe sociologice îi transformă pe copii în soldați?
Haftlang: Comandantul venea prin școală. Voia să ne vorbească despre Islam. Voia să ne spele pe creier. Ne-a zis că, dacă devenim martiri, o să ajungem în rai cu Dumnezeu. Tuturor băieților le place să se joace cu arme și echipament militar; au multă energie pe care trebuie s-o descarce cumva. Republica Islamică a Iranului manipula copiii și îi făcea să creadă că o să devină martiri, că Allah îi va lua la el în rai. Când eram mic, aveam o grămadă de întrebări despre asta, dar nu le puteam pune nimănui, pentru că aș fi avut probleme.

Mai târziu, care a fost cel mai rău lucru care vi s-a întâmplat în timp ce erați prizonieri de război? Aboud: Eram mereu îngrijorat de logodnica mea și fiul ei, nu știam dacă mai sunt în viață. Ploua zilnic cu pedepse. După vreun an, am încetat să mai număr zilele și am presupus că acolo o să-mi putrezească oasele. Nu mai aveam speranță, iar în jurul meu vedeam doar întuneric și ură. Mă gândeam că n-o să mai simt bucurie niciodată. Îmi plângeam toate rudele moarte și îngropate.

Haftlang: A fost groaznic să fiu prizonier. În tabăra prizonierilor am încercat să fac pe clovnul. Ăia încercau să ne distrugă pe toate planurile, fizic și psihologic. La exterior, încercam să mă țin tare, dar pe dinăuntru mă sfărâmam. Odată, m-au băgat într-o groapă cu căcat pentru că nu am respectat niște ordine. M-au ținut în groapa aia două-trei zile. Când ești captiv, nu mai realizezi cum trece timpul; secundele și orele ți-s totuna. Unui paznic i s-a făcut milă de mine și mi-a aruncat o bucățică de ciocolată. Iar comandantul mi-a salvat viața – a mințit pentru mine, ca să fiu scos din groapa aia, altfel aș fi murit acolo. Altădată am fost bătut atât de crâncen încât aproape am murit și m-au lăsat într-un hambar. Am crezut că aia o să fie ultima mea zi pe planeta asta, dar uite că am reușit să mă ridic și să ies. Fiecare secundă într-o tabără de prizonieri pare un an. Timpul stă pe loc.

Când ați scris cartea, nu v-ați temut că o să aibă un ton senzaționalist?
May: Am auzit de la alți cititori că povestea a fost atât de brutală că i-a făcut să lase cartea din mână; era prea greu de citit. Eu le recomand să insiste, să se întrebe oare de ce e atât de greu de citit. Americanii știu multe despre războiul din Vietnam și al doilea război mondial din filme și cărți, dar nu și despre războiul dintre Iran și Irak. În războiul ăsta au murit mulți oameni, iar cei care au supraviețuit și încă trăiesc în Iran sau Irak se tem să vorbească despre asta. N-au rămas mulți martori oculari.

De asta ați hotărât să împărtășiți povestea voastră cu restul lumii?
Haftlang: Am încercat să duc o viață normală. Am pierdut atâtea lucruri, așa că e foarte importantă comunicarea. Dacă mor, cum să mai transmit experiența asta următoarei generații? Comunicarea e foarte importantă. Un tată trebuie să le povestească viața lui copiilor săi.

Aboud: Am vrut să scriu cartea ca să beneficieze de ea și alți oameni, să citească despre experiența mea. Încă simt mirosul morții, mirosul sângelui, mirosul armelor…am coșmaruri noaptea. Toate lucrurile oribile prin care am trecut mi-au rămas în cap și trebuie să le dau afară cumva, ca să procesez ce mi s-a întâmplat.

De ce crezi că se tem oamenii de refugiați?
Haftlang: În Canada nu e la fel ca în Statele Unite. Când am ajuns în Canada, m-au ajutat foarte mulți oameni. M-au ajutat mulți necunoscuți. Canadienii au alt sentiment față de imigranți, pentru că mulți dintre ei sunt imigranți și toți au poveștile lor. Imigranții încearcă doar să supraviețuiască – unii sunt săraci, trebuie să fure ca să rămână în viață. Oamenii nu înțeleg și îi consideră infractori.

Aboud: Oamenii se tem de refugiați pentru că se lasă convinși de propaganda împotriva lor de la televizor. Eu n-am ales să vin în Canada – aici s-a nimerit să ajung când am fugit.

May: În adâncul nostru, suntem primitivi și luptăm cu toții pentru supraviețuire. Ne temem de necunoscuți de la începuturile timpului și ura asta reciclată a alimentat și al doilea război mondial, și războaiele dinaintea lui. În prezent, liderii noștri răspândesc din nou această teamă ignorantă – îi blochează pe cetățenii țărilor musulmane în aeroporturile americane. Când avem lideri care ne încurajează să gândim așa, ni se pare corect. Putem transfera vina pentru propriile eșecuri economice și sociale pe spinarea refugiaților, în loc să-i învinovățim pe liderii noștri democratici care nu-și fac treaba și nu ne ajută să prosperăm.