Cum e să ţi se plastifieze cadavrul pentru ştiinţă

Am cunoscut-o pe Sarah la o petrecere, unde mi-a spus că lucrează ca taxidermist pentru doctorul german Gunther von Hagens. Von Hagens este inventatorul plastifierii, o tehnică de conservare a trupurilor şi a organelor. Von Hagens este, de asemenea, şi omul din spatele galeriei Body Worlds, o expoziţie controversată cu trupuri plastifiate, printre care se numără şi cele ale unor femei gravide, fetuşi diformi şi oameni care fac sex. În 2002, von Hagens a efectuat o autopsie publică pe scena unui teatru din Londra, prima după 170 de ani. Datorită acestor reuşite, von Hagens a fost poreclit „Doctorul Moarte" de presă.

Von Hagens are un laborator de plastifiere numită Plastinarium în Guben, un orăşel de la graniţa cu Polonia. Acolo lucrează şi Sarah. Von Hagens s-a retras atât din lumina reflectoarelor, pentru că are 71 de ani şi suferă de Parkinson, cât şi din afacerea cu procesul de plastifiere. În fiecare zi, însă, la Guben ajung tot felul de organe donate, care sunt conservate în scopuri educaţionale.

Plastifierea, o tehnică dezvoltată de von Hagens în 1977 la Universitatea Heidelberg, presupune înlocuirea fluidului din celule cu plastic. Modelele lui din plastic sunt adevărate materiale educaţionale, din punct de vedere ştiinţific. Dar să aranjezi un cadavru în aşa fel încât să pară că se dezbracă de propria piele sau călăreşte un cal mort nu e tocmai o introducere în anatomie. Înseamnă asta că doctorul nu are respect pentru moarte şi pentru integritatea trupului uman? Conform primăriei Berlinului, da, asta înseamnă. În 2014, autorităţile locale au interzis iniţial expoziţia doctorului, pentru că intra în conflict cu legile oraşului referitoare la înhumare. În cele din urmă, expoziţia a fost deschisă, dar viitorul ei este încă incert. În decembrie anul trecut, o curte administrativă a dat un verdict negativ expoziţiei. Cu toate astea, expoziţia continuă să fie deschisă pe parcursul procesului, până la primirea unui verdict definitiv.

Mi s-a făcut un pic rău pe drum spre Guben. Orăşelul se află la două ore de mers cu trenul de Berlin, iar eu tocmai am ajuns în gară şi e pustiu. „Dacă vrei să vezi ceva interesant, treci graniţa în Polonia", îmi spune şoferul de taxi. Când îl întreb dacă a fost vreodată la Plastinarium, scutură din cap.

Imediat cum am intrat pe uşa fostei fabrici de pălării, prima mea întâlnire cu moartea a fost o girafă înaripată, care se căţăra pe un palmier. Nu e singură, are şi câţiva prieteni alături: altă girafă, care e secţionată, şi o a treia, care are craniul explodat în trei părţi. Trag aer în piept puternic şi o aştept pe Sarah în lobby. În aer pluteşte un miros ciudat.

Când apare Sarah, trecem pe lângă nişte cadavre umane plastifiate, secţiuni şi specimene încă umede în recipiente de sticlă, precum şi organe şi părţi anatomice. Ajungem într-o încăpere luminoasă de sticlă unde se află mesele pentru autopsii. Trupurile care stau la baza muncii lui Von Hagens au ajuns aici prin acelaşi program de donaţii, început în 1982.

Trupurile pe care Sarah şi colegii ei vor lucra cu forcepsul şi bisturiul trebuie, mai întâi, să petreacă un an într-o soluţie formaldehidă. Compusul chimic previne degradarea şi conservă ţesuturile. De la început şi până la sfârşit, procedura cumulează 1500 de ore e muncă, de la baia de acetonă, la impregnare. În cele din urmă, cantitatea de plastic din specimene atinge aproximativ 70% din compoziţia totală. Am vorbit cu Sarah despre cum este să lucrezi cu morţii.

VICE: Sarah, lucrezi ca taxidermistă. Cum ai început?
Sarah: Am cunoscut un artist care voia să devină taxidermist de animale. Am rămas fascinată când mi-a povestit despre ce presupune. Nu ştiam că asta e o profesie, pe atunci. Mi se potrivea foarte bine, atât din punct de vedere tehnic, cât şi artistic. Aşa că am început să un la toţi taxidermiştii din Berlin, până am găsit un post liber, unde am învăţat meseria timp de un an.

Câte de e greu să intri în profesia, mai ales că nu există prea multe programe de pregătire?
În Germania, există doar o singură şcoală de taxidermie animală. Se află în Bochum. În Norvegia sunt mai mult. Am fost ucenica unui taxidermist acolo. Când am auzit că există un laborator de taxidermie lângă Berlina, am trimis o aplicaţie şi am fost invitată să particip.

Cum ai trecut de la animale la oameni?
Când eram în perioada de testare, a trebuit să lucrez pe un şarpe. Dar eu nu am nicio ezitare să lucrez pe cadavre umane. Nu am preferinţe.

Care e cel mai neplăcut lucru în legătură cu meseria asta?
Să stai toată ziua în mirosul de formaldehidă. Extractele de mentă te ajută să rezişti.

La ce lucrezi acum?
În prezent, lucrez la picioarele unui specimen şi încerc să elimin ţesutul adipos cu un bisturiu. După asta, voi scoate în evidenţă elementele structurale, precum muşchii, nervii şi vasele de sânge.

Tu decizi cum o să arate în final?
Noi urmăm un plan când lucrăm la un specimen. Cele de aici sunt specimene educaţionale pentru şcoli din Egipt, Iran şi Irak.

Ştii ceva despre oamenii care şi-au donat trupurile?
Pot să deduc ce vârstă au, după cum se prezintă pielea lor. Din interior, nu îţi dai seama ce vârstă au, pentru că mereu depinde de cât de atletici au fost. Uneori se întâmplă sî descoperim urme de boli, precum tumori maligne. Nu le ştiu numele sau chestii de genul ăsta. Totul e anonim, pentru siguranţa noastră.

Cum priveşti moartea, din moment ce iei contact cu ea în fiecare zi?
Ştiu că la un moment dat o să mor. Pentru mine, e normal, nu e ceva rău. Trăiesc cu un nihilism relaxat.

Se întâmplă vreodată ca trupurile să ţi se pară abstracte?
E ca şi când ai face o operaţie. Mereu te concentrezi doar pe o mică porţiune. Te concentrezi pe anatomie şi uiţi că acel cadavru a fost cândva o fiinţă umană.

Voi lucraţi şi la pachetele de organe. Poţi să-mi explici ce sunt ele?
Aici sus e limba, aici e gâtul, aici sunt glandele salivare, tiroida, ţesutul adipos, pericardul, care susţine inima şi e adesea reprezentat greşit în filmele cu zombie şi vampiri, plămânii, diafragma, ficatul, în spatele lui e vezica, stomacul, după mărimea căruia poţi să îţi dai seama cât de grasă a fost persoana respectivă, intestinele, care au şapte metri lungime, duodenul, colonul şi anusul… Aici poţi vedea cum iese aorta din inimă. Ăsta este esofagul. Poţi vedea câtă grăsime protectoare se află în jurul ficatului. Glanda suprarenală e chiar lângă el. Ea produce adrenalina. Asta e uretra care duce la vezică. Iar aici, aorta se desparte şi continuă către picioare…

Ce te fascinează la lucrul cu trupul uman?
Mintea noastră abia dacă poate să îi înţeleagă complexitatea. Îţi dai seama de asta după felul cum reacţionează vizitatorii. Acum câteva săptămâni, cineva mi-a spus că ar prefera să îşi imagineze că sunt umpluţi cu bomboane pe dinăuntru, decât să se gândească la ce e de fapt pe interiorul lor. E destul de greu să te obişnuieşti cu gândul că tu eşti doar o grămadă de piele, oase, muşchi şi nişte organe şi că astea sunt singurele lucruri care te fac să funcţionezi. Mie mi se pare fascinant că trupul uman poate funcţiona automat ani la rândul. Ştiu cum reuşeşte să facă asta, dar nu mă pot obişnui, uneori.

Tocmai ce mi-ai explicat.
Da, îmi e uşor să vorbesc despre asta. Dar nu vreau să încerc să îmi imaginez că asta sunt eu pe dinăuntru.

Cum ţi-a influenţat profesia ta viaţa?
M-a făcut mai conştientă de propriul trup şi asta m-a determinat să îmi schimb stilul de viaţă. De exemplu, eu nu pot să înţeleg cum unii colegi de-ai mei pot să treacă zilnic pe lângă un plămân de fumător şi să continue să fumeze.

Ţi-e frică de boli?
De când am început să muncesc aici, am aflat mai multe despre riscurile de infecţie şi despre simptomele bolilor. Am văzut destule. Am învăţat, de asemenea, să am grijă de mine, deşi am aflat şi că multe dintre bolile cu care iau contact sunt letale, iar asta m-a afectat.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai mult despre moarte:
Mă întreb cum ar fi ca soţul meu să facă sex cu mine după ce am murit
Deghizarea cadavrului în păpușă sexuală: O crimă aproape perfectă în Japonia
Cum iubește și trăiește un necrofil
Cum să-ți înscenezi propria moarte