Am fost la un centru în care bărbații învață să-și exprime sentimentele prin îmbrățișări

Este patru fără un sfert după-amiază, într-o miercuri, iar eu îmbrățișez un bărbat pe care tocmai l-am cunoscut, într-o cameră, la lumina lumânărilor. Numele lui este Steve Maher. Ne îmbrățișăm de zece minute în continuu și nu sunt pe nimic.

Steve este un practician certificat în Core Energetics, specializat în terapie prin îmbrățișare. „Îmbrățișez oameni de aproape 15 ani", îmi spune el înainte de sesiunea noastră. Core Energetics reprezintă o formă de psihoterapie centrată pe corp. Steve explică conceptul așa: „Să zicem că ești tensionat și aduni tot în stomac. Corpul înregistrează istoricul tău emoțional. Este vorba să deblochezi zona." Pentru el, îmbrățișările sunt o parte integrantă a procesului de exprimare fizică și emoțională. „Gândește-te la îmbrățișare ca la un limbaj: de acceptare, de îngrijire, confort și siguranță, " spune el. Deși recunoaște faptul că unii dintre clienții săi vin pentru „experiența de conectare" cu o altă persoană prin îmbrățișare, el se ocupă și de „ședințe profunde de terapie, cu unii clienți care au traume de atașament de la o vârstă fragedă. Mulți dintre ei au probleme legate de atingere."

Începem sesiunea de îmbrățișare în picioare. Steve, un veteran voluptuos al artei atemporale a îmbrățișării, se apleacă cu pieptul său mare și îmi atinge stomacul cu al lui. El respiră adânc, așa cum o faci atunci când meditezi sau când faci yoga. Îi urmez exemplul și, în scurt timp, respirația mea se aliniază cu a lui. Îmi spune că simte o traumă în umeri, un tremurat, lucru des întâlnit la pacienții noi. Rămânem așa pentru câteva minute, uneori vorbim despre sentimentele mele, dar în mare parte doar ne îmbrățișăm. E plăcut, aproape copleșitor de plăcut, genul de experiență care te face să te întrebi, în timp ce te cuibărești complet în atingerea altui om, de ce nu faci mai des chestii de genul ăsta.

Dacă ești bărbat sau dacă ai stat în preajma bărbaților pentru orice perioadă de timp, probabil ai observat că aceștia pot fi destul de reticenți în a discuta emoțiile lor și folosesc activități precum băutul, uitatul la TV, sport sau muzică pentru a evita orice fel de destăinuire. Eu știu că am o problemă cu împărtășirea sentimentelor, chiar și cu prietena mea. Am chiar o problema să recunosc că nu vorbesc despre sentimentele mele.

În ultimele șase luni, m-am mutat în celălalt capăt al țării, în Los Angeles, m-am lăsat de băut, mi-am luat un apartament cu prietena mea, mi-am schimbat locul de muncă, m-am apucat de yoga, mi-am îmbunătățit relația cu părinții și mi-am luat un câine. Dar, în ciuda tuturor acestor schimbări, de când am venit în Los Angeles, am o problemă pe care cred că mulți dintre noi o au, aceea de a crea conexiuni cu alți bărbați. În New York, eram prietenos cu multă lume, nu puteam să mă duc într-un bar fără să mă împiedic de cineva cunoscut, dar am avut foarte puțini prieteni apropiați în toți anii petrecuți în acel oraș. În prezent, vorbesc cu ei mai ales pe internet și încă nu am înlocuit legăturile acestea cu unele noi.

Conform mediului academic, circumstanțele mele sunt reprezentative pentru majoritatea bărbaților. În 1982, cercetătorii departamentului de psihologie al universității din California, Los Angeles (UCLA), au publicat o lucrare în care argumentează că, în timp ce prieteniile dintre femei sunt adesea centrate în jurul „împărtășirii de sentimente și dialog", prieteniile dintre bărbați sunt bazate, în general, pe „activități și pe realizarea lucrurilor împreună". În plus, cercetătorii au descoperit că bărbații sunt retrași emoțional: „Pentru că rolul sexului limitează dezvăluirile despre sine în fața altor bărbați, destăinuirile către un prieten de sex masculin pot fi luate ca un semn de intimitate considerabilă." În schimb, femeile, sunt mai susceptibile în a împărtăși informații personale, chiar și cu femei cu care nu au legături foarte strânse. Toate acestea se adaugă la „Modelul de deficit masculin", care postulează că băieții au trei tipuri de prietenii: „prietenii de activități", „prietenii din comoditate" și „prieteni mentori". Acest lucru se reduce la ideea că, dintr-un motiv sau altul, prieteniile de sex masculin tind să fie mediate de ceva, indiferent dacă este vorba de petreceri (o activitate), de proximitatea locului de muncă sau altă locație (comoditate) sau prin schimb de experiență, lucruri pe care le pot învăța unul de la celălalt (chestii de mentor).

Chiar dacă teoria nu este tocmai perfectă, de exemplu, ignoră legăturile formate prin experiențe intense trăite împreună, e totuși ceva de capul ei. Prieteniile mele din LA sunt în mare parte centrate pe activități: am un show la un radio online cu niște tipi și fac muzică cu un alt tip, ceea ce e, mai mult sau mai puțin, un pretext să petrecem timp împreună și să mai facem o caterincă. Când cunosc persoane noi, mă gândesc că: „ar trebui să mă mai văd cu tipul ăla", dar mă blochez de faptul că nu știu cum să îl abordez fără un fel de activitate în minte.

Nu e ca și cum asta e o problemă nouă. În Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus, publicat pentru prima dată în vremurile întunecate din 1993, John Gray a susținut că bărbații tind să fugă de problemele lor. Proiectul Man Kind, înființat încă din 1985, oferă tabere care ajută bărbați dornici să intre în contact cu spectrul complet al ființei lor. Pe de altă parte, acest grup s-a confruntat cu acuzații pentru organizarea de ceremonii dubioase, în care bărbați goi zdrobeau pui gătiți cu ciocane, așa că s-ar putea să nu fie cea mai potrivită grupare de urmat.

Bărbații contemporani nu trebuie să mutileze pui pentru a atinge un sentiment de fraternitate - există o aplicație pentru asta. Se numeste Wolfpack și este concepută pentru a facilita prietenii ocazionale între bărbați, bazate în jurul unor activități. Aplicația a fost lansată de Nile Niami, un producător transformat în dezvoltator imobiliar speculativ, care construiește o casă în Los Angeles cotată cu un preț de vânzare de 500 milioane de $ și care, la un moment dat, i-a vândut lui Diddy o casă de 39 de milioane de dolari, echipată cu un tunel subacvatic. Într-o convorbire telefonică, Niami îmi spunea că ideea a pornit de la un prieten proaspăt divorțat, care i-a recunoscut că nu are pe nimeni cu care să își mai petreacă timpul.

„A pornit ca o aplicație pentru un tip divorțat, care a pierdut contactul cu prietenii săi, și are nevoie să se reconecteze din nou și să încerce să formeze relații noi de băiețeală", spune Niami. În momentul de față, aplicația are în jur de opt mii de utilizatori, majoritatea în LA, dar la fel ca toți dezvoltatorii de aplicații, el are vise mari să ajungă, în următorii ani, la un milion-două de tipi singuratici.

Dar, în ciuda aplicațiilor de prietenie, a site-urilor care ne spun că trebuie să ne împărtășim sentimentele și a ceremoniilor în nud, mulți bărbați sunt încă animale de haită apatoviene și de anturare, incapabile să arate vulnerabilitate sau afecțiune fizică sau să recunoască faptul că suntem blocați în niște vitrine de sentimente.

Pentru o perspectivă mai largă, am apelat la profesorul Geoffrey Greif de la Universitatea din Maryland, autor al Sistemului de Prieteni (The Buddy System), un volum academic cu privire la natura prieteniei masculine. Deși el spune că, din punct de vedere social, „există o transformare generală a bărbaților cărora le este din ce în ce mai ușor" să-și exprime sentimentele, „noțiunea de apropriere puternică între bărbați este înfricoșătoare". El descrie prieteniile de sex feminin ca unele „față în față", în timp ce prieteniile de sex masculin sunt de cele mai multe ori „umăr la umăr". Prin asta el subliniază faptul că bărbaților le e mai ușor să participe împreună la activități decât doar să vorbească. „O parte din motivul pentru care bărbații petrec timp cu alți bărbați" este, faptul că, uneori nu le place presiunea emoțională venită din partea femeilor".

Potrivit lui Greif, deși respingerea romantică a unui bărbat de către o femeie este acceptată social, e cu totul altceva să fii respins platonic de către alt bărbat. Legarea prieteniilor necesită să îți lași garda jos, iar Greif consideră că: „Majoritatea bărbaților nu vor o prietenie greu de întreținut, mai ales atunci când își fac prieteni noi. Asta poate fi interpretată ca o vulnerabilitate".

Pe drum, ratăm multe îmbrățișări bune.

Nu revin la îmbrățișări doar pentru că Steve Maher mi-a dat una bună: Se pare că există o explicație chimică reală pentru care te simți bine atunci când îmbrățișezi o altă persoană. „Corpul este conceput să răspundă pozitiv la îmbrățișări. Atunci când oamenii se îmbrățișează și se simt în siguranță", spune el, „corpul secretă oxitocină, un compus chimic care ajută să te simți bine". Într-adevăr, Instituțiile Naționale de Sănătate confirmă că persoanele care primesc un surplus de îmbrățișări și contact fizic, tind să aibă niveluri mai ridicate de oxitocină. Oxitocina declanșează eliberarea de dopamină, un neurotransmițător care ne ajută să controlăm modul în care simțim plăcerea și reduce nivelul stresului din organism. Steve îmi spune că relația dintre îmbrățișări și oxitocină este stabilită de la o vârstă fragedă, atunci când mamele își îmbrățișează bebelușii. „Încă din copilărie învățăm că îmbrățișările ne fac să ne simțim în siguranță."

Dar sentimentele mele nu sunt doar ceva călduț pe interior, ca orice om adun și furie și regret pe undeva, în cazul meu probabil legat de anul trecut, când am fost lovit în cap, într-un bar, pentru că nu i-a plăcut cuiva ceva scris de mine. Am trecut mintal peste, dar în subconștient cine știe? De aceea, după ce ne îmbrățișăm, Steve îmi sugerează să bat un bloc de spumă cu o rachetă de tenis.

„Noi îi spunem lovirea cubului în core energetics", spune el. „Este un mod de a exprima fizic emoții puternice".

Așa că am început să dau cu ură în blocul de spumă, în timp ce-mi imaginam ce i-aș spune tipului care m-a lovit. M-am simțit bine. Mai târziu, într-un mail, Steve mi-a spus „cred că ai strâns multă energie în tine, în momentul acela, și de la lovinrea cubului, și de la amintirea bătăii tale."

Mi se pare absurd să spun că îmbrățișările mi-au permis să mă simt suficient de sigur ca să mă descarc și că exprimarea sentimentelor mele cu privire la incident mi-ar fi permis să mă împac cu ideea și în cele din urmă să trec peste. Pe de altă parte, nu îmi place să vorbesc despre sentimentele mele.

Ar fi iresponsabil, din punct de vedere jurnalistic, să arunc cu teorii despre motivul pentru care bărbații sunt închiși. Cum să învățăm să fim așa cum suntem? O fi din cauză faptului că suntem programați de la o vârstă fragedă să asociem virilitatea cu competiția și înfrângerea altor băieți și bărbați în tot felul de domenii? E din cauza unui misoginism ciudat și futut pe care l-am moștenit? Sau e doar homofobie? O fi din cauza brazdei mari de canoane literare occidentale scrise de tipi ca Mark Twain, William Faulkner, Ernest Hemingway. Tipi care, dacă termenul ar fi existat în zilele lor, probabil ar fi fost etichetați ca hăndrălăi? Oare-s de vină filmele care idolatrizau tiparul Clint Eastwood, aproape mut, câteodată fără nume, care plutea într-o lume caricaturistică și omora tot ce îi ieșea în cale? Sau poate sunt de vină acele filmele care portretizează un tip neglijent și imatur, cu o nevoie de a fi reabilitat de o fată responsabilă, cu o atitudine aproape mămoasă, dar în același timp mult mai bună decât tipul?

Cu riscul de a-mi afecta și mai mult responsabilitatea jurnalistică, îl voi lăsa pe Tucker Max de a dezvolta toate aceste lucruri. Max mi-a spus telefonic că: „majoritatea băieților cred că trebuie să își țină în frâu emoțiile, să fie puternici tot timpul și că ar trebui să creeze o barieră pentru a trata astfel de probleme. Acestea sunt mecanisme culturale învechite, dar încă foarte adânc înrădăcinate în societate."

Max, desigur, și-a făcut un nume de copil teribilist, prin publicarea unor cărți precum I Hope They Serve Beer in Hell, Assholes Finish First șiHilarity Ensues, care descriu aventuri sexuale și cretinătăți făcute la beție, într-o proză detaliată, explicită și destul de misogină. Deși nu e ușă de biserică (Filmul din 2009, I Hope They Serve Beer in Hell, adaptat după carte, a fost ținta unorproteste pentru modul în care prezintă femeile, iar în 2012 a fost criticat aspru pentru c-a încercat să convingă o clinică de avort să-i poarte numele în schimbul unei donații de 500.000 de dolari, Max Tucker din 2015 este diferit, cel puțin la suprafață, de Max Tucker de altădată.

În primul rând, este căsătorit și are un copil. El investește în startup-uri și, ca investitor, stă departe de superfanii vremurilor de beție. Alături de psihologul evoluționist Geoffrey Miller, Max are un nou site numit „The Mating Ground", un blog și podcast dedicat tinerilor băieți pentru a-i ghida prin întregul proces de împerechere, de la începutul lui (pubertate), prin diferitele forme și stadii de întâlniri, până la căsătorie (sau orice altă formă de relație ai alege). Sigur, nu e chiar The Feminine Mistique dar e destul de departe de poveștile lui Max despre cât de copilăros se simțea atunci când futeao pitică.

Pe podcast, Max și antrenorul Miller învață tineri despre lumea sexului și a întâlnirilor, ceea ce trebuie să recunosc sună destul de responsabil. Deși podcast-ul poate fi interpretat ca și cum „Max Tucker ajută băieții să și-o pună", după ce l-am ascultat, pot spune că sunt diferențe mari între ceea ce face și, să zicem, clasicul guru de ocazie.

„O mare parte a podcast-ului explică bărbaților lucruri fundamentale despre femei", spune el. În esență, ideea este de a ajuta tineri să își facă prietene, prin educarea lor de a înțelege și respecta experiența femeilor în societate, iar prin asta rezultă și o cunoaștere mai bună a sinelui, ca să nu faci parte din problemă. El speră ca băieții să fie deschiși unii cu ceilalți și să recunoască faptil că „putem ieși să agățăm fete cu scopul de a găsi o prietenă, în loc să pretindem că totul este despre a ne băga penisurile în femei si asta e."

Max recunoaște cu ușurință că „sună ridicol și al naibii de ironic că eu sunt cel care încearcă să învețe băieții cum să obțină prietene", dar trebuie să recunosc că sfatul lui are o anumită legitimitate.

De exemplu, Max începe un episod cu fraza: „Majoritatea tipilor sunt plictisitori sau enervanți sau mitocani dubioși sau obiectivează femeile într-un mod total transparent. Unii se uită, literalmente, la femei ca la o bucată de carne. Femeile observă lucrurile acestea și le enervează la maxim." În episod mai adaugă: „Dacă doar vrei un corp în formă de femeie pentru a te satisface sexual, încearcă o păpușă gonflabilă sau un vagin de silicon."

„Nu e ca și cum am inventat toate aceste lucruri" îmi zice Max. „Nu e nimic din ce am spus în podcast care să fie noutate pentru cineva în orice fel de situație terapeutică sau pentru majoritatea mediilor de sfaturi feminine sau orice fel de spațiu în care oamenii vorbesc despre sentimentele lor." Max își vede rolul ca al unui traducător. „Sincer, dacă există un raport nou pe care îl aducem este acela de a strânge o mulțime de idei pe care alți oameni și alte grupări le-au discutat o perioadă lungă de timp, expuse într-un fel în care bărbații le pot asculta și cu care pot empatiza."

El crede că problemele bărbaților de a lega prietenii și de a interacționa cu femei sunt corelate la aceeași problemă fundamentală de comunicare, punct. „Băieții tineri cred că toată lumea știe ce să facă, așa că trebuie să se prefacă că și ei știu și că au succes sau orice altă balivernă. Dar sub acea perdea subțire de încredere și bravadă falsă, cu toții sunt nesiguri, speriați și fricoși, și nici ei nu știu ce dracu trebuie să facă, totul e foarte confuz pentru ei".

Eu și Steve ne întindem pe o saltea. El îmi spune să îl îmbrățișez de la spate. În acel moment, orice sentiment dubios asociat cu îmbrățișarea unui străin s-a topit. Una din regulile de bază ale lui Steve este „Nu ai voie să te simți fizic incomfortabil." Acest lucru se aplică atât în sensul cel mai literal ( sunt încurajat să schimb poziția în cazul în care îmi amorțește brațul) cât și într-un sens mai figurat. „Acesta este un mediu în care bărbații heterosexuali sunt în afara zonei lor de comfort". El încearcă să creeze „un mediu în care aceștia sunt destul de comfortabili încât să exploreze acea zonă".

Experiența este cu siguranță nouă, sincer cred că a fost prima dată când am îmbrățișat de la spate un alt bărbat, dar nu este deloc nepotrivită. Deși sunt lingura mare, este clar că Steve dirijează spectacolul, își pune brațul său peste al meu într-un mod protectiv și, ocazional mă mângâie. Respirăm din nou la unison, uneori vorbim, dar în mare parte doar stăm acolo întinși. Apoi, el spune să-mi pun capul pe pieptul lui și-mi explică faptul că aceasta este o poziție destul de paternă. Îmi spune că sunt în siguranță și mă roagă să îmi spun același lucru. Mă simt, păi… în siguranță.

Când te leagănă un om în toată firea, care este obligat profesional să nu te judece, asta te face să te simți în siguranță la un nivel profund, aproape primordial. Această siguranță îmi permite să scot la suprafață toate fricile și anxietățile latente, să articulez gânduri care pluteau în capul meu sub forma unor pachete de răutăți vagi. Vorbesc despre cât de prost m-am simțit după ce am fost lovit în cap. Vorbesc despre problemele mele cu abuzul de substanțe. Vorbesc despre relația mea cu părinții. Vorbesc despre relația cu prietena mea. Vorbesc despre relația cu câinele meu.

Nu am nici cea mai vagă idee dacă lucrurile astea ar fi ieșit la suprafață în terapie tradițională. Dar fără nici un dubiu au ieșit în terapia prin îmbrățișare. În mailul de după, Steve mi-a spus: „Am vrut să te simți în siguranță și îngrijit. În acel loc te-ai deschis și ai împărtășit lucruri pe care le țineai în tine. Prin îmbrățișare s-a putut întâmpla, precum și faptul că am fost un ascultător pentru tine. Reacția ta a fost naturală."

În timp ce mă duceam spre casă, simțeam o strălucire, ceva ce mi s-a spus că s-ar putea întîmpla. Nu mă simțeam neaparat mai bine, doar diferit. Se pare că faptul c-am petrecut o după-amiază vorbind despre sentimentele mele m-a ajutat să dobândesc un sentiment de claritate. Am petrecut o viață întreagă condiționat să nu vorbesc despre sentimentele mele, să le suprima până în punctul în care nu pot recunoaște ceea ce mă deranjează de fapt. După ce-am articulat rahaturile de bază care rămăseseră nerostite în minte mea, am reușit să îmi desfund creierul.

Pe viitor, sunt atent să observ nu doar reacțiile mele în situații de stres, cât și cauzele profunde ale acestor reacții. Mă simt mai puțin închis față de societate, pentru că literalmente deschid canalele care blocau înțelegerea de sine.

După câteva zile, m-am întâlnit cu colegul de trupă ca să compunem muzică și alte chestii. Îi povesteam despre experiențele cu terapia prin îmbrățișare și, pentru prima dată în luni de zile, vorbeam cu el despre sentimentele mele. El îmi spunea despre ale lui. În acel moment am depășit „prietenia de activitate" a Modelului de Deficit Masculin. Eram doar doi oameni care vorbeau despre viață. Înainte să plec, ne-am îmbrățișat. E bine.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre relațiile dintre oameni:
Ca să supraviețuiești ca barman trebuie să te îmbeți
Ce spun cuplurile despre prima dată când s-au mutat împreună
E un iad să ai un iubit care suferă de OCD