Decapitările și războiul drogurilor distrug Brazilia

Revoltele ultra-violente din închisorile din nordul Braziliei au accelerat un război între carteluri într-o țară care e unul dintre cele mai profitabile culoare din lume pentru traficul de cocaină. Masacrarea a cel puțin 140 de deținuți până acum anul acesta – mulți dintre ei torturați, decapitați sau dezmembrați de rivali – a atras atenția presei internaționale, cum era și firesc. Dar, ca jurnalist care a scris despre Amazon pe parcursul ultimului său boom și-a crizei care i-a urmat, am văzut că măcelul dintre pereții închisorii e o consecință a unei crize mai insidioase care se desfășoară în cea mai mare pădure din lume: corupția legată de droguri, care șterge liniile de demarcare dintre polițiști și asasini plătiți, guvernatori și șefi de cartel.

Preț de zeci de ani, închisorile braziliene au fost noduri importante ale crimei organizate, de unde șefii de cartel coordonează traficul de droguri, comandă crime și se folosesc de tortură și extorsiune pentru a domina sistemul supraaglomerat. De Anul Nou, în Manaus, un oraș-port întins pe malurile Amazonului, cartelul local Familia do Norte (FDN) a executat 56 de deținuți dintr-un penitenciar privat din afara orașului. FDN-ul îi țintea pe membrii cartelului rival Primeiro Comando da Capital (PCC), cea mai puternică organizație criminală din Brazilia, cu rădăcini la São Paulo. Patru nopți mai târziu, într-o închisoare de stat din satul vecin Roraima, membrii PCC au măcelărit 31 de deținuți, în ceea ce au părut a fi represalii. Ca să țină violențele sub control, autoritățile din statul Manaus au trimis deținuții periculoși în alte închisori, dar peste doar câteva zile au mai fost uciși încă patru deținuți într-un centru alternativ de detenție, iar revoltele se răspândesc pe tot cuprinsul regiunii, în ciuda înăspririi măsurilor de securitate.

Agitația din închisori din ultima vreme e cel mai violent astfel de episod din Brazilia, de când poliția militară a ucis peste o sută de prizonieri în infamul masacru de la Carandiru din São Paulo, în 1992. Acum, imaginile înregistrate cu telefonul mobil din închisorile cu condiții dure au șocat o națiune încă afectată de scandalul cu șpăgi Lava Jato (spălătorii auto), în care zeci de politicieni și oameni de afaceri corupți au fost condamnați la închisoare în centrele spațioase de detenție, prevăzute cu aer condiționat și rezervate pentru criminalii de vază. La jumătatea lui 2016, în timp ce lumea sărbătorea Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, alianța fragilă dintre PCC și Comando Vermelho (CV), cartelul care domină Rio, a început să se destrame. În nord, Comando Vermelho și-a format propria alianță cu Familia do Norte, ca să-și poată elimina toți competitorii din zona amazoniană.

Manaus, un oraș cu două milioane de locuitori, înconjurat de milioane de kilometri pătrați de junglă, s-a definit de-a lungul istoriei prin izolare. Dar o explozie a comerțului cu mărfuri care a avut loc la începutul secolului în Brazilia a contribuit la investiții de miliarde în zona Amazonului. În 2014 și 2016, Manaus a găzduit meciuri olimpice de fotbal și din Cupa Mondială, într-un centru urban transformat de afluxul de capital. Însă investițiile dezechilibrate, care-au urmărit să satisfacă gusturile unei categorii restrânse de consumatori, n-au făcut decât să sporească inegalitatea din regiune. Acum elitele de bogătași se răsfață în apartamente strălucitoare și baruri răcoroase de sushi, în timp ce mii de locuitori din clasa muncitoare trăiesc fără apă curentă și curent electric, în labirintul de igarapés din oraș – râulețe poluate care se umflă și scad odată cu fluxul și refluxul sezonier al Amazonului.

Manaus are un port scutit de taxe, care l-a transformat într-un nod de producție pentru electronice de uz personal, electrocasnice, mașini și motociclete, dar calea navală internațională a transformat și Amazonul într-un canal eficient pentru distribuirea narcoticelor și a armelor de foc către cele mai mari orașe din Brazilia și către apele deschise ale Oceanului Atlantic. Economia locală volatilă face ca străzile orașului să fie numai bune de recrutat noi membri pentru unul dintre cartelurile braziliene cu cea mai rapidă ascensiune. În cartierele sărace labirintice de pe tot cuprinsul orașului, puștii țin de șase la colț de stradă, cu borsetele pline de bani și de cocaină porționată și cântărită în străzile din apropiere. La barurile trendy din cartierele mai bogate ale orașului – aflate doar la câteva străzi distanță de cele mai sărace – clienții fac comenzi prin telefon, iar gramele sunt livrate direct de la geamurile mașinilor care trec prin zonă. Detectivii și morgile din oraș sunt copleșite de crime – la marginea orașului, unde stâlpii de iluminat și cei de telefonie se pierd în junglă, răsar frecvent cadavre în descompunere.

Tot traficul ăsta de droguri lasă urme. Treizeci și patru la sută dintre deținuții din sistemul penitenciar de stat sunt închiși pentru crime care au legătură cu drogurile. Mulți așteaptă și un an după gratii înainte să ajungă la proces. În 2015 și 2016, am vizitat o închisoare pentru deținuți care așteptau să fie judecați, Instituto Penal Antȏnio Trindade (IPAT), unul dintre cele trei centre private aflate pe o șosea la nord de centura orașului, după aeroportul internațional recent renovat, după terenul de golf, după groapa de gunoi unde se agită vulturii de la zgomotul camioanelor de transportat bușteni care trec pe-acolo. Ochii care nu se văd, se uită – până se-ntâmplă ceva greșit. Masacrul de Anul Nou din 2017 a început cu evadarea a zeci de deținuți de la IPAT, care încercau să creeze o diversiune ca să-i ajute pe colegii de la un alt complex, situat mai sus pe aceeași șosea și dedicat deținuților cu condamnare.

În vizita la IPAT am văzut o instituție care se agață de iluzia siguranței; personal hărtănit care face ce trebuie – verifică buletine, fac percheziții corporale, au detectoare de metale și cu raze X – dar știu că toate astea nu se compară cu voința șefilor de bande criminale închiși înăuntru. Dacă șefii vor să aducă după zidurile astea un pistol sau o fată sau un cântar de precizie, găsesc ei calea. Dacă vor să moară cineva de dincolo de ziduri, au cum să dea un telefon.

M-am aflat acolo ca să investighez uciderea unui deținut în iulie 2015, a cărui decapitare a declanșat un val de represalii prin crime în Manaus, care avea să rămână în istorie drept Weekendul Sângeros. Au avut loc mai mult de 38 de crime în 72 de ore. Unele victime au fost împușcate de cartelurile rivale, iar altele de poliție, ca să răzbune moartea unui sergent îndrăgit. Ca să pună capăt violențelor, autoritățile guvernamentale au vizitat una dintre închisorile de stat pentru negocieri cu liderii FDN și le-au oferit suveranitatea asupra unui corp de clădire din închisoare, în schimbul încetării focului pe străzi.

Din negocierile cu statul se vede măsura puterii pe care o poate exercita FDN-ul pentru a controla traficul pe Râul Solimões, calea navală tulbure care leagă Manaus de Peru și Columbia, doi dintre cei mai mari producători de cocaină din lume.

În decembrie 2015, am mers 36 de ore cu barca în sus pe Râul Solimões până la Tabatinga, un orășel adormit care împarte granița triplă pe râu între Brazilia, Peru și Columpia. Ce-am văzut acolo a fost un front imposibil dintr-un război al drogurilor – într-un peisaj în care împletirea culturilor și-a râurilor fac granițele dificil de navigat, iar sărăcia și exploatarea îndoaie domnia legii.

Granița dintre Tabatinga și Leticia – capitala statului Amazon din Columbia – e cât un limitator de viteză de pe strada principală, unde un paznic adormit privește traficul de scutere, cu o mitralieră atârnată pe umăr. La Santa Rosa din Peru, un sătuc de luminițe de peste râu, unde acostează vase europene de croazieră și debarcă turiștii pentru tururi de junglă, nu se poate ajunge decât cu barca. Ziua nu ți-ai da seama, dar se estimează că în fiecare an intră circa 300 de tone de cocaină în Brazilia prin Tabatinga, conform spuselor agentului de poliție pe care l-am intervievat acolo în 2015.

Cocaina și materia primă necesară procesării acesteia trec peste graniță tot timpul anului, în principal cu barca. Traficul atinge cote maxime în timpul sezonului ploios, când ploile abundente deschid canale în pădurea inundată, permițându-le, astfel, traficanților, să evite punctele vamale de pe cursul principal al râului. Inspectorii federali opresc adeseori ambarcațiunile, dar, ca și-n închisorile din zonă, eforturile de percheziție și confiscare nu interceptează decât o mică parte din contrabanda din zonă. Cartelurile din Columbia și Peru se pricep de minune să-și ascundă produsele în aproape orice, de la gel de păr la jucării de plastic și între pagini de carte. În timp ce marile carteluri atrag atenția forțelor de ordine internaționale, micro-traficanții încearcă să exploateze sistemul depășit. În săptămâna în care am fost eu acolo, inspectorii de la aeroportul Tabatinga – care are un zbor pe zi – arestaseră o tânără care voia să treacă de controlul de securitate cu o centură de cărămizi de cocaină lipite pe sub bluză. Pare o încercare absurdă de trafic, dar dacă n-ar mai și trece câteva cărămizi în felul ăsta, ce rost ar mai avea să încerce?

Dezvoltarea infrastructurii din Manaus a ajutat cartelul Familia do Norte la fel de mult pe cât a ajutat corporațiile internaționale precum Samsung și Harley Davidson. Atât afacerile legale cât și cele ilicite s-au conectat, ca să împlinească cererea piețelor locale din Brazilia pentru bunuri durabile, narcotice și arme de foc.

Flagelul traficului de droguri a făcut ravagii în comunitățile indigene din amontele Râului Solimões. Acestea înregistrează cote disproporționat de mari de dependență, violență domestică și sinucideri. Cartelurile storc bărbații aborigeni de banii obținuți din  trecerea transporturilor peste râu; autoritățile recrutează agenți sub acoperire din rândul indigenilor; în Tabatinga și Leticia, indienii urbanizați, rămași fără trib, colindă aleile noaptea și adună băutură și pastă de cacao.

„Cartelurile își fac case fix pe graniță", mi-a spus un ofițer al Poliției Naționale Columbiene anul trecut în aprilie, la Leticia. „Dacă intrăm peste ei, se mută în partea cealaltă a casei. Nu putem să tragem nici măcar un foc, dacă n-avem cu noi ofițeri din Brazilia sau Peru."

Și cooperarea internațională are limitele ei, când suveranitatea națională e principala prioritate – și când afacerile cu droguri complică politica din regiune. Conform declarațiilor procurorului federal din Brazilia, FDN-ul e susținut de grupul de rebeli FARC din Columbia, care vinde cartelurilor puști și grenade, printre alte unelte ale meseriei.

O investigație internațională din 2015 asupra FDN-ului a scos la lumină dovezi conform cărora operațiunile cartelului devin din ce în ce mai sofisticate. Echipe de avocați. Transferuri bancare internaționale. Eforturi reînnoite de a influența deciziile politice din capitală, unde curg banii adevărați. Între timp, dezvoltările din Manaus au ajutat cartelul Familia do Norte la fel de mult pe cât au ajutat corporațiile internaționale precum Samsung și Harley Davidson. Atât afacerile legale cât și cele ilicite s-au conectat, ca să împlinească cererea piețelor locale din Brazilia pentru bunuri durabile, narcotice și arme de foc.

Mulți dintre locuitorii orașului au ajuns de la alimentare sporadică cu electricitate la Instagram în mai puțin de zece ani. Brayan Mota, unul dintre evadații de la IPAT, a postat un selfie de Anul Nou, în timp ce fugea prin pădure cu prietenii lui. În câteva ore au ajuns legende urbane pe net, fotoșopați pe un poster al filmului Shawshank Redemption. Într-o săptămână, puștiul ajunsese eroul dintr-un joc de mobil cu scroll lateral. În timpul masacrului, prizonierii au făcut poze și filmări cu telefonul care-au circulat prin toată țara, pe platformele de socializare și pe canalele tradiționale de știri, în ceea ce unii analiști au descris drept o campanie de propagandă asemănătoare cu tacticile prin care ISIS seamănă frică și intimidare.

La câteva zile de la catastrofa din Manaus, membrii PCC au părut să condamne atacul: „Țelul nostru a fost dintotdeauna să luptăm împotriva statului, nu împotriva fraților noștri, fie ei și din alte organizații", a scris un presupus membru din Înaltul Consiliu al PCC pentru Regiunea de Nord. Acesta le-a cerut organizațiilor partenere să doneze bani în sprijinul familiilor victimelor. „Să știți că nu declarați război doar împotriva PCC-ului, ci a tuturor celor care luptă împotriva corupției statului brazilian."

Agenții statului brazilian greu încercat au răspuns cu propriile acuze.

„Nu erau niște sfinți", a spus José Melo, guvernatorul statului Amazonas despre victimele FDN-ului. „Erau criminali și violatori."

Însă aceeași anchetă federală care a dezvăluit că guvernul din regiunea amazoniană negocia pacea în închisori a mai arătat și că e posibil ca autoritățile statului să fi oferit favoruri la schimb pe voturi. O înregistrare din 2014 l-ar fi surprins pe Subsecretarul de Stat pentru Justiție și Drepturile Omului, Maiorul Carliomar Barros Brandão în timp ce dădea asigurări membrilor cartelului că vor beneficia de protecția legii, în schimbul voturilor loialiștilor FDN: „N-o să se atingă nimeni de voi", se pare că i-ar fi spus acesta liderului FDN José Roberto Fernandes Barbosa.

FDN-ul a primit astfel ocazia să-și încordeze noul mușchi politic: „O să obțină peste o sută de mii de voturi", a spus Barbosa, lăudându-se cu propria influență în anumite zone din oraș. „Gândiți-vă la toți prizonierii care au rude aici: Dacă le dăm noi un ordin, ei se conformează."

Chris Feliciano Arnold e autorul volumului „The Third Bank of the River: Blood, Power and Survival in the Twenty-First Century Amazon", în curs de apariție la Picador USA.

Traducere: Ioana Pelehatăi