opinie

Jurnal de carantină la Suceava, după ce spitalul mi-a infectat toată familia cu coronavirus

Aici sunt zilele de dureri, lacrimi și speranțe alături de părinții mei confirmați pozitiv cu COVID-19.
21 Aprilie 2020, 10:09am
coronavirus, familie cu coronavirus, simptome coronavirus, tratament coronavirus, suceava
Autoarea. Fotografii din arhiva sa
Totul despre COVID-19 care ne-a mâncat zilele și lunile în ultima vreme.

Bună. Sunt Alexa şi sunt din Suceava. În vremurile bune asta trezea un „,vai, ești moldoveancă!”. Acum mulți fac un pas în spate. Suceava are cel mai mare număr de cazuri. Suceava e bomba biologică. Focarul. Lombardia României. Sau poate Wuhan. Și dacă asta nu e de ajuns, să vezi când le spun oamenilor că mama e asistentă la Spitalul Județean, că a adus COVID-19 acasă în perioada în care personalul medical de acolo era chemat la ședințe, după ce avusese contact direct cu pacienții, și că fratele meu e medic la Iași.

„Ești bine?” m-au întrebat atunci, crispat, de la distanță, cei care mă știu. Nu, dar o să fiu, am răspuns în ultimele săptămâni. Mai jos este jurnalul pe care l-am ținut cât timp am locuit împreună cu părinții mei, sub același acoperiș, la Suceava.

21 martie. Ultima noapte pe care am petrecut-o în cămin, la București. Deși România se afla deja în Stare de Urgență, iar în țară erau confirmate 367 de persoane infectate, nu mă gândeam că orașul meu natal va ajunge un focar. Spitalul de acolo e marketat ca unul modern, printre cele mai dotate din România. Mama e ok. Vreau să fiu alături de familia mea.

22 martie. Mă urc în tren și plec acasă. În gura lupului.

O zi a durat liniștea. Din cauza unor decizii luate de managementului spitalului de la acea oră și a lipsei acute de echipamente de protecție, cazurile de medici și asistente infectate au explodat. Astăzi Suceava are 462 de cadre medicale cu coronavirus din 1031 în toată țara.

Panica a început când au anunțat-o pe mama că va fi mutată pe o altă secție, în locul unor colege infectate. Adică, urma să aibă grijă de pacienții tratați de personal medical cu coronavirus.

Înainte să ajungă acolo, mama s-a testat. A mers însă în continuare la muncă, deși la știri se tot spunea că persoanele care se testează trebuie să stea acasă până la aflarea rezultatului. La Suceava nu s-a întâmplat așa.

La două zile după, când a auzit că soțul unei asistente a murit, mama s-a cazat într-un cămin al Colegiului Național de Informatică „Spiru Haret” Suceava, pus la dispoziție pentru cadrele medicale. De teamă că, dacă ea se infectează, măcar să nu ne îmbolnăvească și pe noi.

După vreo patru zile de la testare, a primit rezultatul: pozitiv.

Sâmbătă, 28 martie - Prima zi de Coronavirus în familia mea

Vestea îl sperie pe tata. Are hipertensiune și știe că intră în categoria de risc. Se joacă pe calculator doar să-și ia mintea de la asta.

Managerul spitalului e demis de două zile. În oraș a ajuns și secretarul de stat Nelu Tătaru, viitorul ministru al Sănătății. Președintele Consiliului Județean Gheorghe Flutur e internat, după ce a fost depistat pozitiv cu coronavirus.

Până să facă testul, mama a locuit oricum în casă cu amândoi. Așa că tata se duce s-o aducă de la cămin. Mi-e frică de spital și știu că aici suntem toți și-o să avem grijă unii de alții.

Între timp, primim mesaj de la fratele meu:

„Dați drumul la căldură puternic, plătesc eu factura de e ceva. Vă dau acum comandă de pulsoximetru. Dacă se accentuează tusea, faceți febră mare sau nu puteți respira, sunați la 112. Evitați contactul direct cu mama, există o mică șansă să nu aveți toți. Totul va fi bine”.

Chiar dacă e departe, mesajul lui mă calmează.

Mama ajunge acasă. O văd obosită. Dormim toți în camere separate și stăm cât de departe putem unii de alții. Noaptea, lumina e aprinsă în camera ei. Intru. Are obrajii plânși, dar încearcă să-i ascundă. Îi spun că, dacă are nevoie de orice, sunt aici. Îmi răspunde: „sănătate”. Îi zic că i-aș da-o pe toată.

Mă pun în pat. Mi se pare că respir mai greu, dar cred că e de la panică. Îmi promit că trebuie să fiu puternică pentru ei.

Duminică, 29 martie - Ziua în care m-am testat de coronavirus

Mă trezesc ai mei la ora 13.00. Nu mai dorm nopțile, mă culc abia dimineața. „Mergi cu tata la DSP să vă testați” și până să înțeleg ce se petrece, sunt în mașină cu mănuși și mască. Îl văd agitat pe tata, dar îmi spune că nu-l mai apasă așa tare în piept ca ieri. Ajungem, pe ușă scrie că nu se mai recoltează probe pentru COVID-19 în zilele de 27, 28 și 29.

Cât să ne lămurim noi ce să facem, vine o doamnă echipată din cap până-n picioare și spune: „Intrați, că închidem”.

Un domn din fața noastră face scandal, nu înțelege de ce a primit amendă de două mii de lei. Nimeni nu știe ce să-i răspundă. Văd o bătrână cu șervețel la nas și mă întristez, i s-au recoltat probe. Un bărbat și-o femeie îmi cer datele, îi rog să repete pentru că, din cauza costumelor, nu aud ce-mi cer. Mă întreabă în ce domeniu lucrez și spun jurnalism. Încep să se bâlbâie, probabil de teamă să nu fiu acolo pentru un articol sau cine știe. Mă întreabă dacă am simptome, le spun că sunt contact direct cu o persoană infectată, mama. Atunci se relaxează și femeia îmi bagă un bețișor în gât și altul în nas.

Îl aștept pe tata afară și mi se strânge inima. Văd o doamnă care de-abia se testase, e îmbrăcată ca un cadru medical și are lacrimi în ochi. Îi zice alteia: „Și eu acum trebuie să mă duc la muncă, neștiind dacă am sau n-am. Dacă îmbolnăvesc pe alții?”.

Acasă atmosfera e mai ok, ne-am liniștit că am reușit să facem testul. Stăm toți în camere diferite, încerc să mă detașez un pic și mă uit la Lion King. Nu funcționează.

Încă primesc mesaje de la oameni care știu că-s din Suceava sau care știu că mama e asistentă. Le răspund că e bine sau că „încă n-a primit rezultatul”. Nu mă simt confortabil s-o spun, așa că mint. Mi-e teamă de stigmatizare, nu vreau să fiu „Alexa cu Coronavirus”, dar n-am încotro.

Ai mei îmi dau senzația că își ascund adevărata stare în fața mea. Așa că sunt cu ochii pe ei. Pe la unu noaptea îl aud pe tata cum se trezește, iese din cameră și merge la mama în dormitor. Mă rog doar să i se fi făcut dor de ea, nu să-i fie rău. Nu aud ce vorbesc, dar aud foșnet de ambalaje de medicamente. Întreb dacă sunt ok și tata îmi răspunde să stau liniștită. După câteva minute, îl aud că merge înapoi în bucătărie. Tușește. A trecut și el pe tratament.

Luni, 30 martie - Dacă e şi bunica infectată?

Telefoanele sună fără oprire, mă simt ca într-un call center. Mama roagă toate rudele să nu-i spună bunicii, să n-o sperie. Atunci ne dăm seama că ai mei fuseseră în vizită la ea, cu o săptămână în urmă. Panica mai crește două niveluri. Ne rugăm toți ca mama să fi luat coronavirus luni, la ședința aia nenorocită care a adunat laolaltă cadre medicale pozitive, suspecte și negative.

Calculez rapid: trecuseră 11 zile de la contactul cu bunica și ea nu prezenta simptome. Respirăm ușurați. Apoi ne enervăm toți la gândul că cel mai probabil mama s-a infectat la ședința din spital.

Mama se simte bine, zice că n-are nimic, doar că i se usucă gâtul când vorbește mult la telefon Dar nu se oprește. Când nu sunt rudele, sunt colegele de serviciu: asistente care fie au ieșit negativ și încă merg la muncă, fie încă n-au făcut testul, fie sunt pozitive. Cele mai multe însă au coronavirus. Unele asimptomatice, altele - cu dureri mari în corp.

Cu fiecare apel, îmi crește anxietatea. Toate aduc ceva rău: „mi-a spus că și X e grav, e intubat” sau „a mai murit cineva la noi”. Mi-e frică. Părinții mi-s călcâiul lui Ahile.

Din peste două mii de cazuri din România, 593 sunt la Suceava. E ciudat. Aș putea fi 594 sau poate ceva cu șase în față. Un număr. Încă 13 decese la Suceava. Se dă ordonanța militară numărul 6, orașul intră în carantină. Mă simt cumva ușurată, poate blocăm virusul aici.

Tata se trezește la două noaptea și merge în bucătărie să-și pună termometrul: 37,8. Nu e mult, dar nu poate să doarmă.

E deja reflex să intru pe worldometers. Văd cifrele cum cresc şi mii de decese noi în fiecare zi. „Oameni, sunt oameni, nu doar numere” îmi tot repet în cap.

Afară ninge.

Marți, 31 martie - Poliția ne verifică în fiecare zi

Azi situația e schimbată. Mama de-abia se mișcă. Are dureri musculare și face febră, între 37 și 38. O văd fără vlagă. Îmi spune că are diaree și nu poate mânca nimic. E de la tratamentul cu Kaletra. Tata are febră și nu îl lasă durerea de cap.

Nici eu, nici el n-am primit încă rezultatul testului, dar nu cred că mai sunt dubii în privința lui.

Îi e frică să nu i se înrăutățească situația până află răspunsul și se întreabă ce să facă atunci când o să li se termine tratamentul (Kaletra, Plaquenil, Azitrox). Îmi spune că, dacă se va simți mai rău, sună la 112. Mă gândesc că poate o să-l ia să-l interneze și asta mă sperie. Nu vrei să fii într-un spital în care medicii sunt mai bolnavi ca pacienții.

Nu știu ce să fac, așa că din 20 în 20 de minute merg la fiecare în evaluare. Îi întreb cum se simt, fac o glumă și îi asigur din toată inima mea că o să fie bine.

Poliția o sună pe mama de două ori pe zi și o cheamă la fereastră, să verifice respectarea carantinei. O întreabă mereu dacă are nevoie de ceva; se oferă să ne aducă mâncare, dar mama le răspunde că mai bine să le-o dea celor sărmani. Noi ne descurcăm.

Miercuri, 1 aprilie - Ai mei sunt mai bine, dar în Suceava e haos

Parcă deodată lucrurile s-au îmbunătățit. Nu-i mai doare nimic și n-au nici febră. Ne vine pulsoximetrul comandat de frate-miu și toți au puls ok, în afară de mine. Eu am 110. Frate-miu spune că e de la stres.

Ai mei gătesc. Prima masă a lor în ultimele două zile. Până acum au fost doar sticksuri. Mâncăm totuși la distanță

„Nu e o rușine. Am luat pentru că am fost la muncă, la spital, nu că am umblat pe stradă. Să afle cine vrea”, spune mama și are dreptate. Încep să le zic prietenilor și colegilor de muncă.

Mama îmi povestește de o cunoștință care nu s-a testat, dar a avut toate simptomele. Nouă zile a stat în pat fără tratament și ajunsese nici să nu-și mai dea seama dacă apa e rece sau caldă. Mama îl numește „virus parșiv”. Că e diferit de la om la om. Mă autosugestionez că ai mei au făcut o formă ușoară și că eu sunt asimptomatică.

Cred că o să ajung să le urăsc soneriile de la mobile. Continuă să sune și toate sunt vești. Cine a murit, cine e intubat, cui îi e rău și cine a mai ieșit pozitiv. La televizor doar despre Suceava. Apare și știrea:

„Managerul interimar al Spitalului Judeţean Suceava şi directorul medical au renunțat la funcții, miercuri, în contextul în care două sute de cadre medicale ale unității sunt infectate cu noul coronavirus.”

Tot aud „o să fie bine”, dar e un pitic acolo care spune „și dacă nu?”.

Mama spune că știe de la colege infectate că virusul e în valuri: o zi bună, una rea.

Seara fac amândoi febră. Eu încep să simt o presiune în piept.

Camera în care am stat în izolare

Joi, 2 aprilie - Militari în spital, eu și tata primim rezultatele

La cafea o văd pe mama moleșită, de-abia își ține ochii deschiși și-mi spune că e obosită. Tata încă are febră. Toți ne luăm constant pulsul.

O echipă din Ministerul Apărării Naționale, formată din patru militari (...) a preluat managementul medical și operațional al Spitalului Județean de Urgență din Suceava, începând cu data de 2 aprilie.

Prea puțin ne interesează asta. Am primit rezultatul. Tata, pozitiv. Eu, negativă.

Tata îmi spune că mai bine stăteam mai departe de ei. Deși în tot timpul ăsta, ei au dezinfectat totul, de la capacul de WC până la orice atingeau, tot există șansa ca de la test până la aflarea rezultatului, să fi luat și eu. Presiunea pe care o simt în piept parcă-mi spune „Da, Alexa, sunt aici”.

Pe seara simt că respir greu și junghiul din piept se transformă în durere.

Vineri, 3 aprilie - Simt că și eu sunt bolnavă

Dimineața realizez că nu pot sta pe burtă din cauza durerii în piept. Le spun că nu mă simt bine. Tata încearcă să se plimbe prin casă. Adică, prin apartamentul cu două camere. Spune că, dacă stă în pat, n-o să-și revină și are nevoie de energie. Mama încă obosește rapid.

Mă doare capul și îmi vine să dorm încontinuu. Și doar asta reușesc să fac. Mă mai uit la seriale ca într-o amorțeală. Am terminat Friends, Freud și The Mandalorian. Mă trezește mama pe la 19.00 să mă întrebe dacă sunt bine.

- „De ce e așa frig în casă?” îi tot întreb.

- „Nu e, poate ai febră”, îmi răspunde ea.

Simt frisoane, dar refuz să-mi pun termometrul.

Moleșeala m-a cuprins și pe mine. Stau pe scaun și simt că n-am putere să-mi mișc corpul. Am senzația că pot să cad oricând, totuși există o oarecare siguranță că n-o s-o fac. Nu mi-e somn, dar nu-mi pot ține ochii deschiși.

Sâmbătă, 4 aprilie - Simptomele persistă la mine

O întreb pe mama dacă pot repeta testul. Îmi spune că nu crede. Încep să iau tratament. Fratele meu îi sună zilnic. Numește asta „vizită”. Ca la spital. Îmi închipui cât de greu îi e și lui, la distanță, să nu știe exact ce se-ntâmplă aici.

De dimineață, mama s-a speriat așa tare, încât i-a zis fratelui meu că simte că-i cedează organele. Dar el a liniștit-o: nu respiră greu, așa că plămânii sunt încă bine. Ei ar fi fost primii care să cedeze, dacă situația era gravă.

Mâncarea e pe ture. Eu mănânc prima, apoi ei. Tata îmi spune mai în glumă, mai în serios, că mai bine mă carantinez în sufragerie. Le e teamă că am putea rula virusul ăsta în cerc. Lor le trece, la mine abia pare că începe.

Seara, aceleași probleme, pieptul mă doare și simt că, deși n-am nasul înfundat, nu pot respira cum trebuie. Mă doare capul de o iau razna.

„Speram ca măcar tu să scapi” îmi spune mama cu lacrimi în ochi. Se învinovățește.

Duminică, 5 aprilie - Mama se ceartă cu militarii, prin televizor

„Sunt răsfățați și total nepregătiți”, declară Daniel Derioiu, noul director medical militar al spitalului. Când aude asta, mama nici nu se mai enervează. E doar tristă.

Tot militarii au mai spus că sunt destule echipamente în spital, dar că unele cadre medicale au refuzat să le poarte.

„Păi, cum să fie așa? Eu de asta m-am îmbolnăvit? Că am fost fițoasă și n-am vrut să port echipament? Cât am fost pe secție niciun echipament n-am văzut”, vorbește mama revoltată la televizor.

Eu mă simt ok fizic, doar că m-a copleșit tot ce se întâmplă. Așa că încep să gătesc tot ce apuc, fac exerciții, baie, curat. Nu pot citi că-mi fuge mintea. Fac pizza, storc fructe, plâng cu fresh-ul în mână.

Seara o iau razna de tot. Văd o postare despre oamenii care sunt internați în spital și aparținătorii sunt din afara Sucevei, așa că nu pot să-i ajute cu nimic. În comentarii sunt oameni care locuiesc în alte țări și nu știu nimic de părinții internați. Mă cutremură cu totul și plâng de mă ia naiba.

Mă culc la 4.00, mă trezesc la 8.00. Adorm din nou la 9.00. Mă trezesc la 12.00.

Patul în care mai mult n-am dormit

Luni, 6 aprilie - Situația e mai optimistă

Sunt mai bine. O rog pe mama ca, atunci când se reîntoarce la spital, să întrebe dacă pot veni ca voluntar. Îmi spune că nu crede, dar se va interesa. Îmi promit să nu mai citesc știrile o perioadă.

Nu știu de ce, dar e mai bine. Stau la o cafea cu mama, iar tata își face curaj să se joace la calculator. Adică să intre în sufragerie, locul meu de baștină. Reușesc să fac o mulțime de lucruri azi. Sunt mândră.

Ziua se încheie la fel: jenă în piept, respir greu. Stomacul o ia razna, aveam gastrită înainte de tratament, acum s-a înrăutățit. Nu reușesc să adorm. Rămân cu ochii în tavan.

Marți, Miercuri, Joi - Zile de incertitudine

Semn bun de la mama: încă se simte slăbită, dar are în plan să facă și curat zilele astea. Cu pauze, bineînțeles. Eu încerc să-mi rezolv anxietățile și atacurile de panică. Așa că dau mesaj la cabinetul de consiliere psihologică de la Universitatea din București. Consiliere gratuită pentru studenți.

Mama primește mesaj că săptămâna asta va fi din nou testată. De două ori. Dacă îi iese negativ, o să se întoarcă la muncă. Mă sperie gândul că am putea trece din nou prin asta. Aude că, dacă o să se întoarcă la spital, o să trebuiască să stea la cămin. E totul incert încă.

Duminică, 12 aprilie - Ieșim din carantină

Mama se retestează vineri și sâmbătă. Nervii tuturor din familia mea sunt întinşi la maximum. Îmi spune că e plin la testare, se stă la coadă. Când ajunge acasă i se face rău de la oboseală.

Cumva sper să iasă pozitiv, că poate așa o să mai stea o săptămână acasă, să se întremeze.

Duminică e ziua tatei. Am făcut tort și dăm comandă de mâncare la un restaurant. Mama a zis că riscă, chiar dacă o s-o doară stomacul. În sfârșit, stăm toți la masă și după multe zile, mă simt mai fericită și plină de speranță.

Seara mama primește rezultatele: negativ. Mă bucur că a scăpat, dar o să fie chemată la muncă.

E și ziua în care ieșim toți din carantină.

Luni, 13 aprilie - După carantină

Telefoanele continuă să sune. Aude cum colegele ei, care au lucrat în toată perioada asta, au ieșit pozitive acum și din cele care s-au retestat foarte puține se pot întoarce.

Deja, la Suceava, peste 250 de cadre medicale sunt pozitive.

Seara, mama află că a doua zi trebuie să meargă la spital, dar turele sunt avum de opt ore, nu de 12 ca înainte.

Tata nu știe cum să se retesteze, i-a trecut perioada de carantină, nu mai are concediu medical, dar trebuie să facă test ca să poate fi primit la muncă. DSP-ul îi spune că nu mai testează persoanele care au ieșit pozitiv după 14 zile, doar cadrele medicale.

Marți, 14 aprilie - Mama se întoarce să muncească în spital

În prima zi de muncă e ok. S-a întors la secția ei și are grijă de cadre medicale care nu mai au simptome, dar care după 14 zile încă au ieșit pozitiv și mai trebuie să stea internate. Toți se așteaptă ca următoarele zile să se agraveze lucrurile.

Nu i s-a făcut rău, dar îmi spune că acel combinezon e îngrozitor. Că transpiră atât de tare, încât îi e frică să nu facă pneumonie. În cele opt ore de muncă n-are cum să bea, să mănânce sau să meargă la baie din cauza echipamentului.

Zilele următoare îi vin din ce în ce mai mulți pacienți, dar o văd puternică. În unele nopți doarme la cămin și fac glume că vede și ea ce-am pătimit eu cinci ani. Atmosfera în casă se schimbă, ne simțim cu toții norocoși. Tata chiar glumește: „Unde-ai dispărut, Coviduț?”, îl aud cum strigă după mama.

Am avut toți, cel mai probabil, o forma ușoară sau medie a virusului. Știm că ce-a fost mai greu a trecut, dar de fiecare dată când mama iese pe ușă să meargă la spital, simt că mă apasă pieptul.

Pe Alexa o găsești pe Facebook, Instagram sau blogul ei.

Editor: Iulia Roșu