De ce Biserica Română nu ar trebui să vorbească de adolescente rome, după anii de sclavie grea

Odată potolit scandalul suscitat de afirmațiile pripite, de un rasism rezidual, ale lui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, despre „apartenența la o anumita etnie” a fetelor care rămân gravide prea repede, n-ar fi rău să reamintim istoricul precarității „acestei anumite etnii”.

Distinsul filozof trecut prin Trinitas TV spunea acolo, textual:

Această „anumită etnie” sunt romii, da. Știm foarte bine ce s-a întâmplat cu ei. Vreme de multe secole (cam 500-600 de ani, adică mai bine de jumătate de mileniu) ei au fost robi în Țările Române (dezrobirea a avut loc în 1855 în Moldova, și 1856 în Țara Românească sub Barbu Știrbei).

Literatura nu a ascuns niciodată faptul că romii au fost oprimați. A vorbi cu dispreț despre ei e ceva intrat în literatură încă de la Răzvan și Vidra, piesa în versuri a lui Hașdeu, unde chiar de la început marele armaş, boierul Başotă, i se adresează celui ce avea să devină domnul Moldovei, Răzvan, prin:

Iar Răzvan îi răspunde demn:

Dacă, pe de o parte, un om politic, lingvist și scriitor precum Kogălniceanu era cu totul avangardist pentru vremea aceea, scriind o gramatică de romanès și comparând viața romilor cu cea a sclavilor din America, în schimb pentru Ion Budai-Deleanu în Țiganiada romii nu erau decât pretext pentru burlesc istoric și comicăreală exotică. Sclavia la care erau supuși și pentru care nu a existat răscumpărare istorică era privită ca un fapt natural.

Unele momente istorice în jurul sclaviei sunt chiar comice retrospectiv. Astfel, Mihai-Vodă Racoviţă („vă leat 7224”, adică: 1703), cum scrie Neculce în Letopiseţul Țării Moldovei, cu toate că era pământean si a arătat „dragoste și blândeţe ţărei”, a necăjit foarte mult boierimea si biserica introducând taxa numită de atunci şi până la eliberarea din sclavie: „ţigănărit”.

Altfel zis, dumnealor boierii si călugării au trebuit deodată să plătească un scandalos impozit pe numărul de romi ce-i posedau.

Racoviţă, acel despot făţarnic, scrie Neculce, „a stricat legătura sfinţilor patriiarşi. Și au scos plata de moară câte 2 galbeni, și de prisacă câte 2 galbeni, și de ţigani câte 2 galbeni!… Dar apoi de ţigani au făcut legătura, și vecinii boierești si călugărești nu-i da cu price, că foarte prè rar de avè boieriul prè mari dovezi și scrisori de-i da…”

Cu alte cuvinte, boierii și călugării n-aveau niciun fel de acte pe romii posedați, iar inspectorii fiscului domnesc nu prea știau cu cât să-i taxeze pe acel şeptel uman, de unde tocmeli aspre și indignate.

Pentru a calcula durata sclaviei, primul element ar fi stabilirea momentului apariției romilor în Țările Române. În volumul meu Dacopatia şi alte rătăciri româneşti am sugerat o metodă lingvistică de calculare a momentului sosirii romilor în Balcani.

Ea confirmă documentele clasice, care vorbesc de circa 1400, sub Alexandu cel bun. Hașdeu a încercat chiar sa dovedească că romii ar fi trecut Dunărea în Valahia chiar înainte de 1300, bazându-se pe un document în slavonă al lui Mircea cel Bătrân găsit la mănăstirea Tismana și care, menționând donarea unor familii țigănești, permite sa presupunem ca se aflau deja acolo de câteva generații și că erau deja robi, întrucât putea fi donați ca niște vite.

E de remarcat că Mircea cel Bătrân doar confirma acolo donația anterioară a altui domn, ceea ce ne arată banalitatea donației și ne indică faptul că cei pe care originalul slavon îi numește ațigani erau deja instalați acolo de ceva vreme la nord de Dunăre.

Dar chiar dacă romii au ajuns în țările romane abia în vremea lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun, ei tot au trecut prin jumătate de mileniu de sclavie. Cu privire la situația romilor în geografia simbolică a subconștientului românesc, cea mai bună introducere rămâne acea carte a arhimandritului I. Popp Şerboianu: Les Tsiganes (în franceză, 1930), unde el citează, tot după Hașdeu, și un document al lui Petru Rareș, din care rezultă de asemenea că robia țiganilor era o banalitate și situația avea să continue neîntreruptă până la Regulamentul Organic, în 1830, în timpul ocupației rusești.

Romii erau vite umane pe care mai-marii vremii și le cedau, pasau sau schimbau, iar până la Regulamentul Organic, boierii și înaltele fețe bisericești aveau drept de viață și de moarte asupra acestora. Chiar și în Regulament, căsătoria oamenilor liberi cu robi romi era interzisă.

Iată, pentru a completa imaginea ce spunea Radu Rosetti pe la 1900:

După al Doilea Război și deportările și persecuțiile care l-au însoțit, comunismul a ignorat cu totul problema romilor. România lui Dej și Ceaușescu a fost astfel ultimul loc din Europa unde au trăit, la marginea societății, nomazi autentici. Semi-nomazi, în realitate, dat fiind că ei nu existau altfel decât în simbioză cu sătenii: circuit anual prestabilit, căruțe cu coviltir, o economie la limita subzistenței, mici meșteșuguri pe cale de dispariție, analfabetism, spaima permanentă de miliție.

Sociologii au ascuns realitatea care era că, într-adevăr, căsătoriile între adolescenți romi au fost întotdeauna frecvente, chiar dacă nu legale. Ele erau tolerate chiar și în timpul comunismului, unde autoritățile închideau ochii, în vreme ce procentul romilor în masa societății a fost întotdeauna mult subestimat. România nu diferă aici în nici un fel de celelalte țări est-europene.

După 1989, Europa nu a fost pregătită pentru problema romilor, atunci când a primit 11 țări est europene (opt în 2004, Romania si Bulgaria in 2007, Croația in 2013).

Dată fiind, așadar, jumătatea de mileniu de sclavie aspră în condiții deseori animalice, dreptul de viață și de moarte exercitat asupra unei întregi populații marginalizate și fragilizate și absența oricăror compensații istorice, este facil și nedemn a perpetua clișeul cu „absența dorinței de a se integra”.