Profesoara romă din București care-ți învață copiii cum să nu fie homofobi și rasiști

Am întâlnit-o pe Roxana Marin pentru prima dată în urmă cu 14 ani, în biblioteca Școlii Centrale, liceul unde învățăm, în după-amiaza când a ținut un mic atelier de public-speaking și debate. Stăteam cu toții într-un cerc, îndeplineam task-urile unor joculețe și ne lăsăm cuprinși de aerul relaxat al Roxanei, lipsit de rigiditatea orelor obișnuite de școală. Ne capta atenția prin energia ei magnetică și un stil aparte de a comunica: un adult care ne trata de la egal la egal, nu ca pe niște puștani infantili. Aia a fost ziua în care am aflat că predă engleză la Colegiul Național George Coșbuc și, totodată, ziua în care am fost pentru prima oară gelos pe elevii de acolo. Roxana era genul de profă care demonstra că se puteau face și altfel de activități în școală, nu doar cele cu profesorul vorbind și noi, toți ceilalți, dormind pe mese.

Au trecut anii, iar Roxana a devenit din ce în ce mai cunoscută în bula hip bucureșteană, mulțumită activităților ei din liceu, dar și din afara lui. Se ocupă de un mic spațiu de la demisolul Coșbucului - CARE - unde elevi, părinți și absolvenți se întâlnesc pentru a discuta diferite teme cu implicații sociale, predă un curs de drepturile omului, organizează întâlniri între liceeni și membri ai diverselor minorități care-și spun poveștile, e implicată activ în mai multe organizații non-guvernamentale și ține cursuri pentru profesori din țară, despre cum să gestioneze bullying-ul și situațiile elevilor vulnerabili.

E umărul pe care se sprijină copiii marginalizați, neînțeleșii, discriminații. E profa de engleză care la ore ține partea celor de care se râde și care nu se ferește să ceară ajutorul comunității, atunci când organizațiile ortodoxo-naționaliste o acuză de „propagandă sexo-marxistă”. Pentru că, deși Coșbuc pare o oază de progresism între liceele capitalei, asta nu înseamnă că „opoziția” conservatoare n-a făcut purici în unele momente, amenințând mediul safe pe care Roxana și cei ca ea au încercat să-l construiască.

Dac-o întrebi cum se definește, o să-ți spună cât se poate de clar:

Felul ei de a fi, de a preda neconvențional, și-a lăsat amprenta pe mulți dintre elevii pe care i-a avut de-a lungul anilor. A rămas în relații bune cu mulți, chiar și cu cei mai vechi dintre ei, care acum au sau bat spre 40 de ani. Sunt partenerii ei „de concerte rock sau fapte bune”. Mihai Pohonțu, care acum este CEO-ul Amber, o companie de tech din San Francisco, i-a fost elev Roxanei chiar la începutul carierei ei, între 1993 și 1997, și spune că valorile exersate cu ea l-au însoțit toată viața. A învățat de la ea cum să fie liber într-o structură socială rigidă și cum să nu cadă pradă tentației izolării într-o bulă de confort. „Roxana a reprezentat pentru mine modelul intelectualului implicat civic, care-și folosește inteligența pentru a crea un impact real în societate”.

Ana Despina, care acum predă la London College of Communication, University of the Arts, a cunoscut-o pe Roxana prin participarea la cluburile de debate și public speaking pe care le ținea în școală și a ajuns să o considere un mentor cu ajutorul căruia și-a depășit tracul de a vorbi în public. Mai târziu, în momente mai dificile, a fost unul dintre oamenii de la care a învățat să se accepte. „De la Roxana am învățat că a fi mamă singură nu e un capăt de lume și că poți să fii foarte cool și up to date cu ce se întâmplă în jurul tău și să ai o carieră mișto, în timp ce îți crești singură copilul.”

Dar Roxana n-a vrut dintotdeauna să se facă profesoară, a fost un gând care a apărut relativ târziu în trecerea de la adolescență la maturitate. Își dorea o meserie care să-i dea libertate și nici nu visa că va putea căpăta sentimentul ăsta predând. A copilărit până la opt ani în Budești, Călărași, crescută ca un copil al unei comunități de romi, care nu întărește nicicum stereotipurile existente. Cei mici erau curați, bine hrăniți, bine îmbrăcați și toată lumea sărea în ajutorul lor, nu conta „ai cui erau”. Pe atunci visa să devină pilot și alerga toată ziua cu mâinile desfăcute - o senzație pe care spune că o mai are uneori și acum, în somn, atunci când visează. Sentimentul de libertate s-a terminat undeva în clasa a 2-a, când, datorită noului job la fabrică obținut de mama ei, s-a catapultat într-un București în care a aflat că nu e lucru bun să fii rom. A mai aflat că pielea închisă și cozile negre n-o ajutau prea tare să treacă drept româncă. Învățătoarea a mutat-o rapid în ultima bancă, alături de ceilalți doi colegi de aceeași etnie. De la „premiul întâi cu diamante” din Budești, a devenit fata inexistentă din ultima bancă.

Ușor-ușor, visul că zboară a început să nu se mai repete. Dintr-un copil vesel a devenit unul deprimat, pe care îl întrebau de sănătate doar mama, mătușa și soțul mătușii, care stăteau în aceeași curte, undeva în zona Foișorului de Foc. La școală devenise din ce în ce mai agresivă. Bătea tot ce-i ieșea în cale, în special pe băieții care mozoleau fetele fără voia lor. Lângă Roxana, fetele au început să se simtă protejate și i-au căutat compania. Una dintre colegele românce, Cristina, a vrut să stea cu ea în băncile din față. Învățătoarei nu i s-a părut cea mai bună idee și de teamă să nu fie o influență negativă pentru Cristina, a chemat-o pe maică-sa la școală, o ardeleancă molcomă, venită slujnică în casa unor cetățeni înstăriți de la capitală. Pe un ton care prevestea dezastrul, învățătoarea a spus: „Cristina vrea să stea în bancă cu Roxana”. Mama Cristinei, într-un grai simplu ardelenesc, a pus punct unei discuției: „Apoi, dacă sunt prietene, doamnă”. Și așa, din ultima bancă, a ajuns Roxana în banca a doua, între românce, iar învățătoarea a învățat și ea s-o bage în seamă la ore.

La figurat vorbind, drumul spre pedagogie al Roxanei a trecut prin sala de judecată. În clasa a 11-a era hotărâtă să devină avocată, din dorința de a-și ajuta verii intrați la pușcărie să iasă mai repede. „În familia mea și în comunitatea din care vin adesea oamenii sunt încarcerați fără să fi făcut ceva”, povestește Roxana, care-și dorea să facă ceva pentru aceștia. Dar trăia încă în comunism și ca să intri la o asemenea facultate îți trebuia „dosar curat” - ceea ce însemna să nu ai membri ai familiei în închisoare, iar Roxana avea rude de gradul întâi care erau sau fuseseră închise. Previzibil, dosarul de candidatură i-a fost respins:

„Mi-amintesc starea de confuzie, nu eram o tipă proastă la învățătură și pac! Nu poți să faci asta, pentru că ai nu știu câți veri și unchi la pușcărie”.

Nici mediul din familie nu a ghidat-o spre engleză. „La noi se puneau filme indiene”. Engleza o știa după ureche, iar încurajările mamei erau mai degrabă de tipul: „dă la orice facultate, numai să dai la una”. S-a pregătit, a dat admitere și a ajuns studentă la limba engleză. Parte dintr-o generație care ba trăgea spre job-uri de traducător, ba s-o taie definitiv din țară, astfel că opțiunea de a deveni profesoară n-a fost prima care i-a surâs.

În lipsa altor oportunități, în toamna anului 1992, s-a dus la inspectoratul școlar și a cerut câteva ore de engleză. Și-a zis că va sta la catedră maximum un an și apoi va deveni „super-șmecheră”. Prima oră, într-o clasă de elevi gălăgioși de a 12-a de la IOR, a fost și cea care i-a schimbat traiectoria vieții. Ea, o rockeriță machiată cu negru la ochi, a reușit să capteze într-un final atenția elevilor care o ignorau total. Izbânda de a-i cuceri a făcut-o să simtă că plutește. „Do people get paid for this? E super tare”.

„Dacă nu vrei doar puterea, meseria de profesor te super încarcă. E un mecanism foarte mișto de reglare a unor inechități”, spune Roxana care este pasionată de educație etică. „Mi se pare foarte aiurea când elevi de-ai mei sunt luați la mișto pentru că sunt de cine știe ce etnie, orientare sexuală sau că ascultă manele. Nu am senzația că mă duc la muncă la școală, ei sunt partenerii mei de împărtășit idei, proiecte. Rolul tău ca prof e să facilitezi informații. Sunt niște pretexte pentru a te super distra.”

Cei mai „bătrâni” elevi ai Roxanei au acum în jur de 40-43 de ani. Sunt partenerii ei de mers la concerte, de ajutat în cauzele umanitare în care se implică, iar o astfel de legătură nu e rezultatul unei relații de putere, ci e bazată pe o altfel de conexiune. „Lucrurile astea nu se întâmplă pentru că «băi, e profa, trebuie să merg», ci pentru că există un bond acolo”.

Cea mai mare provocare din meseria de profesor nu este legată de ceea ce trebuie să predea sau de rezultate. Îi place să predea, să facă lecții cu copiii, aceștia învăță ușor atunci când profesorul se poartă frumos cu ei. Arareori mai sunt meciuri, când elevii vin din familii foarte rasiste sau homofobe - dar disensiunile se reglează rapid. Adolescenții sunt însetați după adulți care nu-i tratează ca pe niște infantili. Provocările sunt instituțiile, inspectoratul școlar sau oamenii din ministere. „Există această idee că anumite subiecte sunt tabu în educație, cum ar fi minoritățile. Pentru mine sunt integrate, nu ai cum să le ignori. Școala nu este un mediu rezistent care nu poate să încorporeze diversitatea.”

Când a avut invitați persoane LGBT la o conferință, organizată în baza sugestiilor manualului de drepturile omului, aprobat de Minister și implementat cu consiliul britanic, care sugera aceste întâlniri, au apărut primele revolte ale conservatorilor, care au dus o campanie de denigrare la adresa ei și a liceului. Scandalul, dincolo de stresul emoțional și presiunea publică, s-a lăsat fără consecințe concrete, pentru că ceea ce făcea Roxana era în conformitate cu programa. „Sunt întâlniri pe care ți le sugerează, dar când le implementezi, ți le impută, și-ți fac anchete. Aici zice diversitate și drepturile omului, eu asta fac”.

Parte din rasismul românilor este și demagogia instituțiilor, crede Roxana, mai exact decalajul dintre ceea ce zicem și ceea ce facem. Tendința de a propaga mai departe niște comportamente nocive pe care le-am văzut în societate și care trec nepenalizate. Totuși, Roxana nu e adepta polițienării gesturilor și atitudinilor din jur.

Imediat după ce s-a mutat la București, Roxana a învățat că e mai bine ca lumea să nu știe că e de etnie romă. După ce s-a integrat între români, a învățat să vorbească rar despre originea ei și asta doar cu oameni despre care știa sigur că n-o vor judeca. „Aveam mai multe avantaje decât dezavantaje dacă o țineam mai sub papuc”.

Despre înstrăinarea romilor care nu-și acceptă originea a învățat din exemplul mamei ei, care a vrut să ducă o viață cât mai departe de originile ei. Roxana își amintește de un recensământ de la începutul anilor ‘90, la care i-a declarat pe toți cei nouă locatari din curtea lor de etnie romă. Mama ei, când a aflat c-a fost și ea declarată romă, n-a ieșit din casă o săptămână de supărare. Roxana vorbește cu durere despre mama ei, despre care spune că a murit o femeie singură, antisocială, deși ar fi putut să aibă parte de susținerea emoțională a familiei, dacă nu ar fi refuzat-o atât de vehement.

Mama ei și-a luat ca modele acele colege de muncă, femei românce cochete, care se trezeau cu noaptea-n cap să se coafeze și mergeau la fabrică pe tocuri. Și-a dorit să fie o doamnă pe care să n-o arate nimeni cu degetul. Și-a dorit respectul și l-a obținut, însă cu un preț dur: sacrificarea relației cu propria familie. „Noi ne adunam țiganii la mine-n curte, stăteam seara la o sămânță, mama nu ieșea să stea cu țiganii, pentru că era o doamnă. Eu le dădeam mâncare rudelor și verilor din comunitate, mama nu le dădea nimic.”

Mândria de a fi romă i s-a reactivat în cadrul unor proiecte neguvernamentale făcute de americanii de la Peace Corps, pe la mijlocul anilor ‘90. Voluntarii de acolo au făcut-o să-și dea seama că etnia era una dintre caracteristicile care o defineau și au învățat-o să valorifice asta. Când lucrau cu comunități de romi, o chemau pe ea. Pe la sfârșitul anilor 90, i-a contactat pe cei de la Romani Crisis, care făceau primii pași în activismul rom de la noi și și-a oferit serviciile. Tot pe atunci s-a împrietenit cu cei de la ACCEPT, care combătea discriminarea pe considerente de orientare sexuală și s-a implicat în primele cauze ale luptei anti-corupție, cum a fost formarea grupului AICI.

Roxana Marin este unul dintre ambasadorii campaniei LikeRom, o comunitate de profesioniști romi care influențează pozitiv societatea. LikeRom este o inițiativă a Agenției Împreună, creată pentru a inspira generațiile viitoare prin povești de succes.