O conversație cu o prietenă care vrea să moară

Atenție: Acest articol conține discuții despre sinucidere și depresie.

E iunie 2018, săptămâna în care doi americani celebri s-au sinucis și, deși nu-i știam pe niciunul dintre ei, tot doare. Întotdeauna când se sinucid persoanele mai în vârstă, simți că e o dovadă că lucrurile nu devin mai ușoare. Mă doare când vedetele se sinucid, pentru că tot o să simt că vreau să mă omor și după ce nu mai vorbește nimeni despre asta. E iunie 2018, iar soarele pare un fel de reflector asupra nefericirii. Mă afund într-o depresie adâncă, care nu pare să se schimbe ca de obicei, și mă gândesc să-mi iau viața mai mult decât în general. Simt că oamenii pe care-i iubesc se distorsionează și apoi dispar la suprafață, ca îngerii sau lumina refractată.

Postez ceva pe finsta, unde oamenii variază între grup zgomotos de fani și grup de sprijin, în funcție de cât sunt de deprimată, și explic că mi-e frică și s-ar putea să am nevoie de niște ajutor. Prietena mea Cat e printre primii care răspund. Am cunoscut-o pe Cat la un grătar însorit în 2013, unde ne-am împrietenit rapid și profund datorită diagnosticului de tulburare bipolară pe care-l împărtășim, a iubirii față de condimente și a unei furii tăcute, dar tumultuoase.

În urma postării mele, stabilim să ne auzim pe Skype și, după câteva minute, îmi dau seama că nu e la muncă. Îmi spune că e într-un adăpost în Londra, pentru persoane sinucigașe. Șocul meu trece rapid într-un zâmbet - e logic că prietena mea se oferă să mă susțină în perioada mea suicidară, în timp ce se confruntă în mod activ cu a ei, iar compania ei e cea mai confortabilă de care aș putea să am parte momentan. E ca-n poezia aia, Vreau o lesbiană președinte și nu vreau să vorbesc despre sinucidere decât cu oamenii care s-au gândit și ei la asta.

În timp ce vorbim regăsesc răspunsuri la întrebări despre supraviețuire și iubire, nebunie și durere și viață, subiecte care deseori sunt ipotetice. Ba chiar mai mult, nu mă mai deranjează gândul nestăvilit că „nu știu”. Nu sunt singură în dezastrul ăsta. Eu și Cat îți împărtășim părți din conversația noastră aici și te invităm să asiști la un moment liniștit între două prietene care își doresc să moară și vor să se ajute reciproc să trăiască.

Aisha: Cum e la adăpost?

Cat: Sunt de două zile aici și e un pic înfricoșător, pentru că-s varză când trebuie să vorbesc despre cum mă simt. Nu e ceva ce-am învățat în timp ce creșteam, deci, într-un fel, e bine, dar în alt fel e, ce să zic? Simt că n-am nicio speranță. Nu mă văd simțindu-mă mai bine în viitor. Chiar dacă știu că m-am mai simțit așa înainte, sunt ceva de genul: păi, și ce fac dacă de data asta nu îmi revin?

Tu?

A: Pe mine pur și simplu m-a înghițit iar depresia. Și, din nou, e cea mai nașpa chestie. Folosesc o cantitate uriașă de energie ca să reușesc să fac cele mai simple lucruri, iar tot corpul mi-e dat pur și simplu peste cap de sentimentul de tristețe și senzația de catastrofă. Îmi vine foarte greu să înțeleg de ce-aș mai rămâne aici. N-am crezut că o să ajung din nou așa. Mă simt devastată. E, în pula mea, atât de ciudat să asamblezi ceva care să semene cât de cât cu o rutină, să simți că știi cine ești și încotro te îndrepți, iar apoi să ți se fure asta fără niciun motiv sau din prea multe motive, în pula mea. Și trebuie să-ți restructurezi complet toată viața în jurul chestiei ăsteia, să te muți într-un loc nou, să ai un nou mod de a comunica cu oamenii, o relație nouă cu propriul corp, cu mâncarea, somnul, sexul, cerutul de ajutor.

Trebuie să reînvăț de fiecare dată, din nou și din nou, să supraviețuiesc și pur și simplu mi-aș dori să nu fiu nevoită să fac asta. „Acceptarea” mi se pare super grea. Momentan, sunt în filmul de „dă-l dracu de căcat”. Dar mă tot gândesc la ideea că există o eliberare când simți că te destrami, că poate trebuie să mă împac cu ce se-ntâmplă, pentru că îmi tot pun o mască semicurajoasă de ceva vreme.

C: Masca aia curajoasă devine un automatism. Devine modul natural de funcționare. La mine e din cauză că nu mi se pare că merit grija aia. Și apoi mai trebuie să gestionezi și emoțiile tuturor celorlați, dacă te observă că ești tristă? Cred că ai dreptate, am nevoie să simt chestiile astea pe care mă chinui să nu le simt, și să le accept.

A: Și totuși, e atât de greu să fii ok cu asta, nu? Eu chiar simt că nu-mi mai rămâne niciun pic de bucurie în viață. Nu mai văd ce rost are să lupt să trăiesc, dacă așa se simte.

C: Da, nu mă bucură nimic. Nimic. Nimic din ce-mi plăcea înainte nu mă mai bucură.

A: Hah. Da. Cum să accepți o stare ca asta?

C: Nu știu. Poate ceea ce faci fix acum nu pare suficient, nu? Totuși, poate e suficient pentru moment. Simt că, de câteva săptămâni încoace, pur și simplu merg la evenimente și am fost în locul ăla, am făcut cutare lucru, și-mi zic [în șoaptă]: „Nu simt nimic”. Dar, evident, la exterior sunt așa: „Da, e super tare! De fapt, e cel mai tare!”. Și asta mă epuizează.

A: Pentru mine, cred că ăsta e unul dintre cele mai nasoale sentimente. Gen: Persoana din fața mea știe cât de mult mă doare? Iar persoana din fața mea e casieră la supermarket sau prietena mea cea mai bună care-mi arată poze cu un cățel pe care vrea să și-l ia sau ceva. Nu mă simt în niciun fel ok, dar fac toate chestiile care le-ar indica celorlați că sunt, ceea ce, uneori, se resimte drept o mare trădare față de mine însămi. Dar ce altceva pot să fac? E halucinant, frate. E ca și cum te uiți la un serial prost. Nu te prinde, deci nu ești sigur de ce s-au dat bani pe el. Ești, gen: Anulați odată serialul ăsta.

C: E foarte ciudat să vezi cât de ușor e să păcălești oamenii. Asta m-a împiedicat să am încredere în ei. Nu că aș vrea să observe cineva, dar, în același timp, simt că poate aș vrea.

A: Vrei. Eu vreau. Vreau să observe lumea. Pentru că am nevoie de ajutor. Pentru mine, ăsta e unul dintre cele mai enervante aspecte ale depresiei, nevoia atât de acută de a supraviețui și, în același timp, dorința de a nu se uita nimeni la mine. Asta îi bagă pe toți în ceață. Dar mai există și un aspect logistic, cum că toți oamenii pe care-i știu sunt pur și simplu foarte ocupați. Toți au două sau mai multe joburi și un internship, sunt de culoare și trans și se chinuie și sunt, în multe feluri, mai privilegiată decât mulți dintre ei, deci mă simt prost pentru că am nevoie de sprijinul lor.

C: Dar meriți sprijinul ăla. Poate că ești mai privilegiată decât unii dintre ei în anumite feluri, dar sunt sigură că există și altele în care ești mai puțin privilegiată. În primul rând, din punct de vedere al sănătății mintale. Eu cred pur și simplu că oamenii nu știu cum să o ia. Nu știu cum să fie lângă tine. Dar există modalități pentru asta.

A: Pentru tine, care e un mod bun de a-ți fi aproape?

C: Să mă întrebi ce mai fac. Sincer, nu prea știu. Am câțiva prieteni care mă sprijină destul de mult. Am noroc. Stăm împreună și, în timp ce eu distrag atenția de la mine, vorbim despre ei, pentru că la asta sunt foarte bună. Și apoi, la un moment dat, îmi pun și ei câte-o întrebare cumva jenantă, din care nu pot să mă scot, și vorbim un pic și despre chestiile mele. Ascultă și-mi dau sfaturi, dacă îmi doresc asta, iar dacă nu, pur și simplu pălăvrăgim.

Când văd articolele alea despre „Cum să-ți susții partenerul sau prietenul deprimat”, mă gândesc de fiecare dată că există acea persoană imaginară care e „bine”, pentru care au fost scrise. Trebuie să existe un mod prin care să ne sprijinim reciproc, nu?

A: Pe mine mă ajută să-mi recunoască alții depresia. Cred, totuși, că poate fi greu pentru unii. Cineva poate încearcă să mă distragă de la durere, însă fuge când își dă seama că nu e în stare să mă repare. Ori, cumva, sunt prea introspectivi ca să vorbească despre ei înșiși sau să facă orice altceva în afară de a sta cu mine așa cum îmi doresc eu. Totuși, să recunoască prin ce trec e la fel de puternic precum o intervenție. Și se poate extinde inclusiv la o discuție sinceră despre capacitate, știi? „Te văd, văd prin ce treci. Uite unde sunt eu chiar acum și asta simt că-ți pot oferi.”

C: Da, cât timp nu e vreo problemă de matematică, ci e despre situația fiecăruia, poate fi foarte util.

A: Dar cred că astfel de conversații pot fi atât de pline de teamă și vinovăție, încât multe rămân nespuse, iar asta, din experiența mea, poate fi și mai înșelător.

C: Da. Oamenii aflați în postura de a avea grijă trebuie să fie sinceri. Trebuie să fie fermi. Iar asta nu înseamnă că nu sunt grijulii, în același timp. Sunt atenți și la ei înșiși. Dar și asta e în sine o chestie, nu? Să trebuiască să-i înveți pe oameni cum să fie acolo pentru tine. E încă un mod de a te epuiza. Nu poți să lași loc de interpretări, când cineva se simte prost cu propria persoană. Toate spațiile libere pe care le umplu eu sunt cu: Sunt un om de căcat.

A: Absolut. O chestie care mă termină pe mine e că, atunci când vine depresia, mi-e foarte clar cine cred că trebuie să fie acolo - de multe ori sunt prieteni care se bucură de compania mea când nu sunt deprimată - dar asta nu e posibil întotdeauna. Doare, dar de obicei e altcineva acolo dispus să aibă grijă de mine. S-ar putea să fie cineva cu care n-am mai vorbit de ceva vreme sau o persoană pe care nici n-o cunosc atât de bine, dar nu contează, e bine să rămâi cât se poate de deschis.

C: Da, și ca alții să nu se poarte ca și cum e prea mult. Cred că una dintre temerile persoanelor cu probleme psihice e că sunt prea mult, nu? Că sunt o povară. Toată povestea aia pe care ți-o tot repeți, că practic ești un ghimpe-n coastă, ai nevoie de prea mult, ai nevoie de chestii de care alții pur și simplu n-au nevoie. Practic, trebuie să te adaptezi constant. Oamenii trebuie să se adapteze, pentru că asta e viața ta, și așa o să fie, poate pentru următorii zeci de ani.

A: Nu, merci.

C: Na, s-ar putea să nu fie cazul, dar, pentru mine, simt că s-ar putea să fie cazul. Ajung într-un punct din viață în care, dacă oamenii nu pot să facă față, purtăm conversații în care zic: „Eu tot nu sunt deloc bine, dar ceea ce-ai făcut sau ai spus - sau lipsa ta de recunoaștere - a fost deplasat. Am nevoie să dispari și să te gândești bine, acum că ți-am spus cum mă face să mă simt. Doamne ferește, dacă mă mai simt vreodată așa și tu reacționezi în felul ăla, n-o să mai vreau să fac asta.” E foarte frumos să te bucuri de compania mea, dar, istoric vorbind, au existat perioade destul de lungi în care n-am fost ok și nu vreau genul ăla de abandon.

A: Mă simt foarte validată de ceea ce spui. Clar am purtat și eu conversația aia la mine-n cap de multe ori. Mă impresionează să aud că faci asta, pentru că e atât de greu să ating un echilibru în care îmi susțin părerea, fără să mă urăsc că aduc toate astea în spațiul pe care-l împart cu alții.

C: Te însoțesc, dar nu le aduci tu. Nu alegi să faci asta, pur și simplu e acolo, nu?

A: Totuși partea asta mi se pare atât de grea. Indiferent de mecanica procesului care le-a adus acolo, și-au găsit o gazdă în corpul meu, iar corpul meu e cel pe care au ajuns să-l iubească prietenii și familia - și iubiții… Să nu încep să-ți zic de intimitatea din cuplu. E super deprimant. În sensul colocvial, e deprimant să alegi pe cine să iubești; să te chinui atât de tare să-ți păstrezi grija și excelența pentru oamenii alături de care vrei să construiești un viitor, pentru alte persoane queer și trans de culoare, pentru oamenii care-ți împărtășesc bătăliile și experiențele și limbajele de sărbătoare, pentru ca toate astea să fie și ele oribile, la urma urmei.

Și o mare parte din asta se reduce la traumă, nu? Realitatea inevitabilă a faptului că, atunci când persoanele queer de culoare încearcă să se iubească între ele, trauma chiar poate să încurce. Ce facem cu asta? Mă sperie.

C: Mda. Cred că rețelele de sprijin/faptul că nu te bazezi exclusiv pe persoana aia sunt importante. Uneori nu prea ai de ales în privința asta, dar e bine dacă ai mai multe persoane la dispoziție, iar ele știu că poți să apelezi și la alții, dacă nu te pot ajuta, nu pot să vorbească sau să fie prezente în momentul ăla. Terapia individuală e și ea foarte importantă. Și comunicarea, și efortul de a acorda spațiu (unul față de celălalt și ca să simți) fără să judeci. Trebuie să lucrezi la propriile tale căcaturi și să aduci ceva din ce-ai învățat în relație.

Se fac atât de multe presupuneri legate de relațiile romantice (de ex., monogamia, cum arată grija și iubirea), când, de fapt, o groază dintre noi vor chestii diferite, găsesc acceptabile chestii diferite și au experimentat trauma, de-a lungul vieții, în moduri complet diferite.

A: Poate să pară imposibil. Ce facem cu oamenii de care e mai greu să ai grijă, care s-ar putea să alunece în scheme abuzive? Ce facem când oamenii ăia suntem noi?

C: E atât de greu când trebuie să experimentezi trauma sau abuzul, indiferent dacă vin de la o altă persoană deprimată sau nu. În trecut, o parte din mine clar a simțit că mi-o merit complet, sau poate era o formă de autoflagelare, tolerarea unor comportamente pe care nu le-aș permite când sunt bine.

Există moduri etice de a fi deprimat, nu? Dacă cineva nu demonstrează prin acțiuni că încearcă la modul consecvent să înțeleagă cum îi rănește pe alții sau dacă refuză să facă asta, dorința mea e ca oricine s-ar afla prin preajma persoanei respective să se iubească îndeajuns de mult încât să-i facă vânt. Cred că, instinctiv, știm când cineva a forțat prea mult nota.

A: Mda, numai că tocmai mi-am dat seama că mi-e frică să nu epuizez bunătatea celor din jur; că o să îi obosească nevoia mea de sprijin. Mă gândesc des: Ar putea pur și simplu să-și găsească prieteni care n-au nevoie de genul ăsta de sprijin. Mă simt atât de vinovată că persoana asta, fără să aibă nicio vină, s-a hotărât să mă iubească, iar eu apoi o răsplătesc abia ținându-mă în viață; suferind într-un fel care o face și pe ea să sufere.

C: Și pe mine mă îngrozește chestia asta! E fix de la mine - niciun prieten n-a obosit să fie acolo pentru mine. Poate că o parte din asta e să ai încredere că oamenii n-o să dea mai mult decât simt că pot, fără să se epuizeze, și să porți conversația aia despre limite. Nu trebuie să răsplătești pe nimeni pentru că te iubește, Aisha. Asta e recompensa în sine: are ocazia să te iubească. Nu ești o problemă de rezolvat sau gestionat - ești o ființă umană bună și complexă. Și o să fii și tu acolo pentru ei când se chinuie. Nu cred că sprijinul trebuie să fie o resursă finită, deși e ceva ce mă sperie și pe mine. Cumva e ca echivalentul emoțional al agriculturii sustenabile, știi?

A: M-am tot gândit la asta, în clipele astea, mă face să vreau să rămân. E ceva ce mă alină, când mă gândesc la asta. Dacă mă gândesc pe bune la asta, chestia aia pentru care vreau să rămân ar putea să devină mai puternică. Pentru mine, e în primul rând mama și niște amintiri foarte timpurii despre viața dintr-o familie de imigranți: mirosurile și felul ăla aprig de a iubi. De obicei, există un pic de speranță la modul general - câte-o amintire îndepărtată cu muzică și râsete și sex bun și mirare - și mă agăț de încrederea c-o să mai simt asta, deși, în anumite momente, a supraviețui acestei dureri pentru a ajunge acolo, conștiința că s-ar putea să trec prin asta din nou și din nou, nu pare foarte înțelept.

Pe tine ce te ține în viață, Cat?

C: Parțial, faptul că nu vreau să dau pe nimeni peste cap. Teama că n-o să-mi iasă să mor și o să ajung în spital. Speranța că, în curând, o să mă simt mai bine (mi s-a mai întâmplat, după ce am fost foarte rău), că o să învăț să-mi placă un pic mai mult de mine. Prietenii și ideea de a-mi sprijini prietenii prin ce-o mai urma. Gândul vag că a fi atât de tristă e doar la doi pași de a fi dement de fericită, într-un fel.

Această conversație a fost editată pentru claritate și lungime.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.