Am încercat să supraviețuiesc pe o insulă tropicală pustie

Insula pustie e o idee adânc înrădăcinată în cultura pop de pe tot globul. E locul naufragiilor, al marinarilor aduși la țărm de ape și al ascunzișurilor de pirați. E genul de chestie la care fantazezi după o săptămână de muncă într-un birou corporatist cu aer condiționat. De asta avem playlist-uri muzicale pentru insule pustii, stațiuni super scumpe și tururi ghidate în care un tip îi duce pe bogătani pe o insulă pustie și îi lasă acolo săptămâni în șir – în plus, evident, le cere prețuri piperate ca să îi cazeze în cocioabe de lut.

Dar serviciile de turism luxoase nu sunt singura modalitate de a obține experiența unei insule pustii. E foarte posibil să-ți creezi propria versiune de naufragiu cu mult mai puțini bani, dacă știi unde să cauți. Iar asta poate fi oriunde. Există peste o sută de insule pustii numai în Jakarta și mii de alte insule în Indonezia și Filipine. Oricare dintre ele e perfectă pentru o escapadă în singurătate și fix asta am hotărât să fac.

Dar mai întâi, am zis să învăț niște tehnici de supraviețuire. Am crescut la tropice, în Indonezia, o țară care e constituită din mii de insule, dar n-am idee cum să supraviețuiesc pe una. Cât am trăit la tropice, n-am făcut decât să mă uit la Netflix și să merg cu mașina la mall, cu aerul condiționat la maximum. Sincer, viața în Statele Unite mi se pare mai solicitantă – Bear Grylls ar trebui să facă un episod în Boston, atât de brutale sunt iernile aici.

Totuși, am hotărât să îmi împing limitele și să văd dacă pot face pe Robinson Crusoe. La urma urmei, mai au loc accidente cu barca, nu? Ar trebui să știu să supraviețuiesc pe o insulă pustie cu experiența mea și câteva unelte, în caz că se întâmplă ceva rău.

Dar până atunci, aveam o grămadă de întrebări. Ce faci când e vreme rea? Sau dacă ești atacat de maimuțe sau de meduze otrăvitoare sau rechini? Ce mănânci pe o insulă pustie? Ce bei? Și ce trebuie să iei cu tine ca să supraviețuiești?

„Nu trebuie să-ți aduci nimic ca să supraviețuiești”, mi-a explicat Tom McElroy, un specialist în supraviețuire care a avut o emisiune pe Discovery Channel despre așa ceva. „Găsești orice ai nevoie în natură, asta e filosofia unui supraviețuitor.”

Nu, nu se poate, am insistat. Eu am nevoie de mai mult.

„Păi, un cuțit, de exemplu. Poate și niște frânghie. Și un material impermeabil din care să faci adăpost. Poate și ceva care să te ajute să faci focul…”, mi-a zis.

Ok, începea să sune ca un plan. Dar ca să mă asigur că sunt pregătită pentru viața pe o insulă pustie, am strâns cele mai bune materiale cu instrucțiuni pe care le-am putut găsi – filmele Castaway și Laguna albastră. M-am uitat la ambele filme cu intensitatea cu care mă uit la concursurile de înot masculin. Am luat și notițe. Prima: fă-ți un prieten dintr-o minge de volei. Dacă nu găsești o minge de volei, folosește o nucă de cocos. Notița doi: Dacă ești dezbrăcată toată ziua, părul o să-ți acopere sânii și o să-ți protejeze intimitatea.

Am început să capăt încredere în misiune.

Nucile de cocos păreau cheia supraviețuirii pe o insulă pustie, așa că am hotărât să învăț cum să urc într-un copac fără crengi ca să obțin o nucă. Din fericire, un prieten din Singapore mi-a promis că mă învață să mă cocoț în palmier și să culeg mult doritele fructe. Mi-a luat câteva încercări, dar până la urmă am învățat să urc în copac sprijinindu-mi toată greutatea pe trunchi și alunecând cu corpul în sus. La final, eram epuizată și plină de zgârieturi și vânătăi, dar țineam în mână o nucă de cocos.

Acum trebuia să învăț s-o deschid. Am întrebat un domn care vindea băuturi cu nucă de cocos care sunt cele mai bune soluții. Mi-a arătat cum să deschid una cu ajutorul unei macete și am notat imediat „macetă” pe lista de unelte necesare pentru insulă. E bună și să deschizi nuci de cocos și să te aperi de hoardele de maimuțe hoațe.

Următorul pas era alegerea insulei. Am vrut să fie o aventură pe bune, așa că am ales o insulă nelocuită din Palawan, o mică provincie din sudul Filipinelor, lângă Marea Sulu.

În timp ce mă pregăteam să pornesc spre El Nido, o insulă turistică superbă din Palawan care urma să fie ultima mea oprire în civilizație înainte să iau barca spre necunoscut, simțeam anxietate, frică și entuziasm în egală măsură. Atâtea lucruri puteau merge prost, inclusiv să fiu răpită de niște pirați teroriști – lucru care îmi făcea adrenalina să alerge prin vene.

Până la urmă, iată ce am hotărât să iau cu mine: un cuțit cu brichetă, un hamac, patruzeci de metri de frânghie, o copertină albastră pentru ploaie, o carte new age pentru combaterea plictiselii intitulată Puterea prezentului și o sticlă de apă proaspătă.

Și astfel, am pornit la drum. În prima noapte am dormit în hotelul Outpost Beach din El Nido, al cărui personal m-a ajutat să găsesc un pescar dispus să mă ducă pe cea mai apropiată insulă pustie. În dimineața următoare, m-am trezit în zori, am luat cele șase obiecte, mi-am pus o cămașă cu mâneci lungi, o pereche de pantaloni și o eșarfă pe care am fixat-o pe cap cu niște ochelari de înot (parțial ca să mă protejez de soare, parțial ca să le transmit teroriștilor că sunt o femeie conservatoare și respectabilă). N-am luat niciun fel de lenjerie intimă, doar un costum de baie și niște adidași.

Arătam ca una dintre creaturile alea cu glugă care fură droizii în Star Wars, dar cui îi păsa? Mergeam pe o insulă pustie, cine o să mă vadă? Ah, cum cine, prietenul meu Dennis Wu, care a venit cu telefonul (pentru urgențe) și cu un aparat foto ca să-mi documenteze experiența.

Am tras barca în larg și am pornit. Cerul era cenușiu și picăturile de ploaie mă loveau în cap. Mi-ar plăcea să pot spune că mă simțeam îndrăzneață, dar recunosc că mă căcam pe mine de frică. De ce am renunțat la confort pentru o insulă fără mâncare, fără adăpost și fără cale de întoarcere? De ce dracu' mi s-o fi părut o idee bună?

Barca a străbătut apele azurii până când căpitanul ne-a arătat o insulă mică la orizont. „Acolo e, insula Cadlao.”

Insula era o stâncă de calcar plină de vegetație verde închis. M-am holbat la ea încercând să mă obișnuiesc cu ideea că voi trăi acolo. Insula era mai mult decât pustie. Părea de-a dreptul înfricoșătoare și nu semăna deloc cu insula cu nisip auriu pe care mi-o imaginasem.

„Unde e plaja?”, am întrebat. „Unde sunt palmierii cu nuci de cocos?”

„Acolo”, mi-a arătat căpitanul un petec de nisip alb. „Plaja Pasandingan.”

Am fost ușurată în clipa în care am văzut plaja și câțiva cocotieri. Am oftat și l-am întrebat pe căpitan: „Animale sunt pe-aici?”

„Da, multe animale”, mi-a răspuns el în timp ce arunca ancora în mare. „Maimuțe, șopârle, șerpi mari…”

„Șerpi mari?!”

„Da, cât trunchiul de copac”, a zis rânjind cu dantura lui pătată de tutun. „Mulți localnici campează aici ca să strângă nuci de cocos și să le vândă turiștilor. Dar, de curând, a apărut în zonă un șarpe atât de mare că putea înghiți un câine deodată. Prietenul vărului meu a fost atacat în timp ce dormea. De asta nu mai vine nimeni pe-aici.”

M-am uitat la el cu gura căscată. „Atunci de ce m-ai adus aici?”

„Ai zis că vrei o insulă pustie. Asta e pustie”, a dat din umeri.

„Dar nu pustie din cauza șerpilor!”, am strigat cu o voce ascuțită.

„Relaxează-te”, mi-a zis. „Ține focul aprins până dimineața și o să fii ok.” Și cu aceste cuvinte înțelepte, mi-a dus bagajul pe plajă și a plecat cu barca, lăsându-mă pe o insulă plină cu șerpi enormi.

Ok, m-am gândit. Calmează-te. Nu te poți panica deja, au trecut doar câteva minute. M-am plimbat pe plajă și am realizat că o pot străbate pe toată în 15 minute. Am mai observat că o maree mai mare ar acoperi-o în întregime, așa că ar trebui să-mi fac adăpostul undeva mai departe.

Am găsit un copac de dimensiunea potrivită, chiar la intersecția plajei cu pădurea și am agățat hamacul de cele două trunchiuri ale lui. Apoi am aruncat frânghia peste hamac și am făcut un cort din el. După care m-am prăbușit și am dormit buștean, epuizată de cea mai dificilă muncă pe care o făcusem în ani de zile.

În după-amiaza respectivă, m-am trezit și am pornit plină de încredere să caut mâncare. Abia așteptam să urc într-un cocotier. Am ajuns la copaci și am rămas mască. Niciunul nu avea fructe.

M-am uitat la ei îngrozită. Douăzeci de cocotieri pe insulă și niciunul nu avea nuci. Ce dracu' mă fac acum? Am și urcat în unul ca să mă uit mai de aproape, dar nimic. Complet gol. La fel și ceilalți. Maimuțele. Sigur ele au furat toate nucile.

Restul or fi fost luate de localnici să le vândă turiștilor. Vărul pescarului și prietenul lui. Îi uram.

Următoarea misiune a fost să fac focul. Am scos cuțitul și am trecut la treabă. Am aflat rapid că e incredibil de greu să faci focul cu o bucățică de metal. Am încercat să scot o scânteie până m-au durut mâinile și degetele. Până la urmă s-a aprins, dar scânteia a dispărut prea repede ca s-o pot ține în viață. Am aruncat niște coajă de copac peste flacără, dar era umedă și a stins-o.

Deja eram leșinată de foame. Trecuse doar o zi. Am găsit o nucă de cocos veche pe jos și am încercat s-o ciopârțesc cu cuțitul. Nu luasem maceta la mine pentru că nu mă gândeam că o să am voie s-o iau în avion.

Cuțitul nu m-a ajutat deloc. Am început să trântesc nuca de cocos pe bolovanii de pe plajă. La final eram atât de obosită, încât mi-am dat seama că risipisem mai multă energie ca s-o deschid decât îmi va da miezul ei.

Până la urmă am reușit să fac niște găuri în coajă și am încercat să beau zeama. Era putrezită! Avea un gust scârbos. Am aruncat-o și am început să vomit.

Traumatizată, tremurând, mi-am clătit gura cu apă și am urcat în hamac. Prima zi fusese un dezastru total și nu mai aveam chef de nimic decât să dorm.

Soarele apunea, iar fumul de la foc îmi venea direct în nas și mă făcea să mă sufoc în hamac. N-am văzut-o pe Brooke Shields să aibă astfel de probleme în Laguna albastră. Abia așteptam să adorm odată și să uit de toate.

Somn. Da, sigur. Insula era înfricoșătoare noaptea. Auzeam zgomote ciudate în beznă și am stat doar cu frica în sân, cu gândul că o să fiu atacată în orice clipă de o șopârlă sau de un șarpe uriaș. Sau o maimuță? Am zăcut în hamac și am făcut pe moarta, nu aveam alte opțiuni.

În dimineața următoare, m-am trezit epuizată și înfometată. Dar motivată să caut din nou de mâncare. În Castaway, Tom Hanks prinde pești cu o suliță din lemn. Am ascuțit și eu un băț și am pornit la pescuit. Aproape de plajă, apa avea doar corali și bancuri de pești minusculi. Cu cât mă îndepărtam, în schimb, valurile deveneau tot mai amenințătoare.

M-am tăiat într-un coral și am hotărât să revin la siguranța țărmului. M-am târât în hamac înfometată și tristă, cu piciorul însângerat.

M-am resemnat. Nu exista mâncare pe insulă. Îmi doream din suflet să fi adus niște batoane proteice în loc de cartea aia nenorocită. Dar eram hotărâtă să supraviețuiesc. Mi-am adunat energia interioară și am hotărât să ignor foamea. Doar femeile fac asta tot timpul ca să slăbească, de ce n-aș reuși și eu?

Chiar nu aveam nimic de făcut decât să aștept. Îi spusesem căpitanului bărcii să revină a doua zi, probabil singura decizie bună pe care am luat-o în călătoria asta. Am deschis cartea despre puterea prezentului și am început să citesc. Era o carte care încerca să îmi atragă atenția la prezent, dar al meu era o grămadă de decizii proaste care mă blocaseră pe o insulă fără mâncare.

Am închis ochii și m-am pierdut în liniștea insulei. Hamacul se legăna blând în briză. Valurile oceanului mă mângâiau. Eram undeva între somn și trezie.

Până la urmă, pe la apus, barca s-a întors. Am urcat la bord și am privit ușurată cum ne îndepărtam de insula colțuroasă.

Deci? Se poate spune că am supraviețuit pe o insulă pustie? Cumva da. Dar nu pentru mult timp.

Aș face asta din nou în viitor? În niciun caz. Decât dacă o să vreau vreodată să dau jos repede câteva kilograme.

Articolul a apărut inițial pe VICE ASIA.