În cel mai vechi restaurant din lume se prăjesc câte cincizeci de porci pe zi

Conform Cărţii Guinness a Recordurilor, Sobrino de Botin e cel mai vechi restaurant din lume - încă funcţionează şi serveşte mâncare, fără întrerupere, din 1725. După cum a explicat şi proprietarul actual, Antonio Gonzalez, bunicii lui nu s-au oprit din muncit nici măcar în timpul Războiului Spaniol Civil, chiar dacă "era foarte periculos pe atunci".

Am citit prima oară despre Sobrino de Botin în cartea recordurilor, acasă la bunicii mei. Am memorat numele restaurantului aşa cum am memorat înălţimea celui mai înalt om din lume sau numele persoanei care a mâncat cel mai mult din lume. Abia când m-am mutat la Madrid mi+am amintit de el şi am hotărât să fac o vizită ca să cunosc personalul.

Cozile de turişti se văd de departe când intri pe strada Cuchilleros, unde e localizat restaurantul. Dacă vii doar să vezi restaurantul, eşti primit doar în afara programului. Altfel, poţi intra doar dacă vii să mănânci, iar fotografiatul e interzis.

Gonzalez mă aşteaptă înăuntru. "Purcelul de lapte e mâncarea noastră de bază, mi-a zis el. Purceii trebuie să aibă cel puţin 19 zile sau să cântărească cel puţin patru kilograme. Durează două ore să-i găteşti la cuptor - aici folosim acelaşi cuptor din 1975", mi-a explicat el. Sobrino de Botín prăjeşte câte cincizeci de porci pe zi.

"Ernest Hemingway venea des aici şi era prieten cu tatăl meu", a zis Gonzalez. "Îşi făcea singur martini şi într-o zi a gătit chiar şi o paella." Mi-a arătat şi colţul preferat al scriitorului, poziţia ideală pentru genul de persoană care credea că e mereu spionată.

Sobrino de Botín apare scurt în nuvela Death in the Afternoon, în care Hemingway a scris "Dar între timp aş prefera să mănânc purcel de lapte la Botín în loc să stau să mă gândesc la suferinţele prin care au trecut prietenii mei."

Pivniţele datează din secolul XVI şi sunt construite din cărămizi. Printre sticlele de vin acoperite de praf, am observat nişte ieşiri astupate. "Acestea erau intrări în tunele care sunt închise, dar făceau parte din reţeaua subterană a Madridului", a zis Gonzalez.

L-am întrebat cum a reuşit să rămână activ restaurantul din 1725. Gonzalez mi-a răspuns clar: "A trecut din generaţie în generaţie, fără schimbări prea mari."

"În timpul Războiului Spaniol Civil, am ajuns într-un punct în care împărţeam mâncarea pe raţii sau taxam clienţii în funcţie de venitul fiecăruia." A fost o perioadă dificilă cu un profit foarte mic. "Bunicul meu era cât pe ce să fie împuşcat de un om de afaceri, dar bunica l-a salvat pentru că le-a amintit că n-o să le mai poată servi nimic de mâncare dacă îi omoară."

Povestea restaurantului Sobrino de Botín e una despre tradiţie, moştenire şi păstrarea identităţii. Poate de aceea a reuşit să reziste atâtea secole.

Am încercat specialitatea casei. A fost cel mai bun purcel de lapte pe care l-am mâncat în viaţa mea. Dacă vrei să-l încerci, Antonio Gonzalez şi familia lui te aşteaptă în cel mai vechi restaurant din lume.