Extremiștii de dreapta se recunosc între ei după haine de firmă

Cynthia Miller-Idriss e socioloagă la Universitatea Americană și a devenit din greșeală expertă în extrema drepată. Totul a început pe vremea când studia școlile vocaționale în Germania, la finalul anilor 1990-începutul anilor 2000. Intenția ei inițială a fost să exploreze modul în care își construiesc tinerii nemți identitatea. Zidul Berlinului abia căzuse și țara se unise. Dar aceeași națiune era și pe punctul de a se alătura Uniunii Europene. În această perioadă de schimbări culturale, extrema dreaptă era incredibil de activă. Din cauza gradului mare de suprapunere între industria construcțiilor și politica extremă, Miller-Idriss a ajuns să-și petreacă un an întreg urmărind cum profesorii de la o astfel de școală vocațională se străduiau să-și salveze elevii de la implicarea în acțiuni criminale de dreapta.

Apoi, cam prin 2009, în timp ce căuta o fotografie pentru coperta a ceea ce avea să devină ulterior volumul său, Blood and Culture: Youth, Right-Wing Extremism, and National Belonging in Contemporary Germany, s-a anturat cu un grup de fotografi care urmăriseră extrema dreaptă la evenimente publice. Le-a studiat munca și a observat un tipar – ceva ce, zice ea, constituie o schimbare estetică uriașă față de modul în care operează aceste grupuri, cel puțin din anii ’80 încoace. Practic, și-a dat seama că la un moment dat, skinhead-șii au încetat să mai existe.

Au ajuns să fie înlocuiți de subiectul unei noi cărți scrise de Miller-Idriss, care a ajuns în librării pe 12 februarie. The Extreme Gone Mainstream: Commercialization and Far Right Youth Culture in Germany e o explorare a modului în care moda poate servi drept punct de acces pentru tinerii care cochetează cu ideologia rasistă. Și, după cum mi-a explicat autoarea, pe măsură ce modele astea ajung în State, cartea asta e și o hartă pentru pedagogi și alții care vor să-i împiedice pe adolescenți de la a se înhăita cu grupurile astea pline de ură. Iată despre ce am vorbit cu ea:

VICE: Din moment ce extrema dreaptă revine la modă, de ce nu asistăm și la revenirea la modă a esteticii clasice skinheads?
Cynthia Miller-Idriss: Estetica skinhead a apărut inițial în Marea Britanie și apoi a fost adaptată în anii ’80 și ’90. Așa că a devenit cumva stilul subcultural dominant timp de vreo două decenii și jumătate. Cam numai asta vedeai. Era un stil complet uniform, care devenise, practic, un fel de bilet de intrare în mișcarea aia. Toți oamenii pe care-i cunoșteai aveau o bluză de trening, niște bocanci militari și erau rași în cap. Ăsta era punctul de acces.

Ce-am văzut în Europa și în SUA pe parcursul ultimilor zece ani sau așa ceva e o schimbare completă a acelei estetici în ceea ce eu denumesc o fragmentare a mișcării și a stilului. Asta înseamnă pur și simplu că există multe subculturi diferite care reflectă ideologia de extremă dreapta și care sunt folosite ca parte din mișcarea asta. Practic, nu mai vezi skinheads. Au murit, s-au dus. Cred că există multe motive pentru asta. O parte țin de generație. Vezi asta cu multe subculturi. Se adaptează în timp.

De ce s-a adaptat cultura tinerilor de dreapta?
Cred că are parțial de a face și cu stigmatul, cu faptul că această generație tânără vrea să se amestece cu mainstreamul mai mult, și în ceea ce privește afirmarea poziției lor. Generația asta e mai predispusă să aibă mai multe identități și feluri de a ieși și de a intra în mișcări diferite, iar faza cu skinheads-ii și alte subculturi e că, într-un fel, ești etichetat drept o singură chestie tot timpul. Așa că cred că, parțial, asistăm la fenomenul în care oamenii vor să se amestece mai mult și să intre și să iasă din mișcările astea mai mult decât în cazul generației părinților lor.

A existat vreodată o subcultură de extremă dreapta care să nu aibă un stil sau o scenă muzicală sau vreun fundament cultural împărtășit?
Nu cred. Scena de skinheads a apărut abia în anii ’80. A existat un soi de pauză între finalul celui de-al Doilea Război Mondial și anii ’80, când a apărut scena de skinheads, timp în care nu știu dacă a existat o extremă dreaptă coerentă. Ce spun oamenii despre Germania, cel puțin, e că existau fasciștii bătrâni, gen bătrânii naziști din anii ’60-’70, iar apoi a apărut generația asta nouă, care a preluat estetica asta a clasei muncitoare britanice. Asta a durat douăzeci de ani.

Nu se pune problema că-n Germania nu mai există un stil, ci există chiar mai multe. Nu mai poți să identifici automat sau vizual pe nimeni după ce poartă, ceea ce pentru mine ca pedagog creează o serie de probleme. Oamenii s-au bazat pe asta timp de ani de zile, ca să știe cu cine trebuie să stea de vorbă sau unde să intervină.

Deci fac asta ca să scape de confruntarea cu autoritățile. Există un fel de negare plauzibilă acolo.
Exact. Cred că e o formă de a se amesteca în mulțime, de a evita să fie observați, de a nu mai fi atât de evidenți. Asta îți permite să nu fii stigmatizat la un loc de muncă sau oriunde într-un context public. Sunt sigură că e mare parte din atracție.

Pe de altă parte, există beneficii pentru o subcultură care are o estetică ușor de recunoscut?
Ceea ce studiez eu sunt semnalele puse pe hainele anume produse ca să atragă extrema dreaptă. Deci ce vezi în Germania sunt coduri și semnale ușor de recunoscut pentru oamenii din mișcare, dar nu și pentru outsideri. Încă nu sunt sigură ce a ajuns în State. Poate că există semnale subtile, dar nu prea sunt semnale codate. Tinerii nemți vorbesc mult despre cum e să te duci la un bar sau pe un stadion și cât e de util să poți să dai peste ceea ce ei numesc „indivizi care gândesc la fel”. Sunt sigură că estetica skinhead era o modalitate destul de simplă de a găsi alți oameni. În SUA nu sunt sigură dacă avem același scenariu.

Poți să-mi vorbești un pic despre ce a ajuns să înlocuiască estetica pe care o asociam cu extrema dreaptă?
O chestie la care asistăm în Europa e preluarea stilului Antifa de către extrema dreaptă. Aș spune că toată fragmentarea stilurilor subculturale a început de acolo. Grupurile astea de naționaliști autonomi încearcă să poarte stilul stângist complet negru, cu un fular pe jumătatea de jos a feței și, uneori, cu ochelari de soare. Se numesc Blocul Negru. Se îmbracă toți la fel. Merg în grup. Îi poți vedea la protestele de stânga din Europa, și, brusc, vezi proteste în care zeci de manifestanți de dreapta au același stil. I-au băgat rău în ceață pe jurnaliști și pe agenții sub acoperire, pe toată lumea. Nu mai știau cine-i cine. Era o metodă de a distrrage și de a acționa în grup, pentru a scăpa de autorități. E foarte greu să vezi cine e responsabil de aruncarea unei sticle sau mai-știu eu ce.

Acum asistăm la apariția acestor branduri de îmbrăcăminte care cumva vând haine pline de simboluri de extremă dreapta. Unele sunt mai sport sau mai elegante, iar altele sunt mai alternative, chestie care se vede din felul în care arată modelele în cataloage. În cazul celor mai alternative, au tatuaje, piercinguri și flash-uri. Au mușchi mai mari. Unii par la granița cu scena de arte marțiale sau poartă culori mai vii, ca să pară un pic mai hip și nu la fel de obsedați de culorile tip camuflaj. Deci cam asta e varietatea pe care o vedem acum la branduri.

Un puști care vrea să cocheteze cu extrema dreaptă, cum ar putea să afle ce să poarte dacă există atâtea opțiuni?
Există căi diferite. Unele școli, stadioane și chiar și clădirea Parlamentului au interzis anumite branduri. Deci puștii știu asta pentru că au semnat o hârtie la școală în care spun că nu vor purta niciunul dintre brandurile alea. Unul dintre puștii pe care i-am intervievat a aflat despre un cod numeric interzis, pentru că l-a cerut pe numărul de înmatriculare, fiindcă e și în ziua lui de naștere, dar apoi i s-a spus că e un simbol nazist. Unii dintre ei au vorbit despre cum au participat la marșuri și au văzut ce branduri poartă toată lumea. Despre unele se scrie în mass media și se discută la școală. Unii dintre puști sunt super-informați despre ce e permis în diverse cluburi și cum să intre și să treacă de bodyguarzii care închid ochii. Sunt remarcabil de bine informați. Spun că asta află de la ei din cartier.

În cartea ta, susții că existența acestor branduri desensibilizează consumatorii de extremă dreapta față de ideile extremiste, dar cum vine asta, din moment ce un observator obișnuit nu le sesizează mesajele?
Au spus-o și comentatorii universitari de câteva ori: „Nu-s doar haine? Cum să fie atât de importante?” Există și oameni care cred că moda nu contează. Eu am încercat să susțin opusul. Poate fi un punct de acces către scena asta. Puștii discută despre când și-au cumpărat prima geacă Lonsdale sau Alpha Industries sau ce brand o fi.

Dar mai există și un tricou acum care conține o referință super actuală la criza migrației, cu un text care spune: „Ridicați granițele, bateți securile.” Nu apare nimic pe tricou, dar pe site-ul brandului există o întreagă tiradă de proporții. Deci există un întreg aspect de socializare la îmbrăcăminte. Există și un tip care atârnă într-un ștreang, alt tricou pe care scrie: „Știm unde stai”, inscripționat cu numărul 88. Mesajele sunt jucăușe și pare haios să manevrezi codurile așa. Mai exista unul care făcea referire la zece crime și o celulă teroristă de dreapta responsabilă pentru crimele astea. Încearcă să fie caterincoși sau amuzanți sau să spună că amenințările la adresa unui individ sunt amuzante. Ăsta e genul de desensibilizare despre care vorbesc când mă refer la moduri de a lua în glumă atrocitățile.

Habar n-aveam că există companii de haine de extremă dreapta.
Avem așa ceva și-n State, dar ce e neobișnuit în Germania e că au niște tricouri imprimate de super bună calitate, ca de la J Crew sau de la Abercrombie and Fitch și le umplu cu aceste coduri și simboluri. E complicat. Nu sunt întotdeauna de extremă dreapta, dar se marketează pentru un grup de consumatori de extremă dreapta.

Cu ce diferă de adoptarea în masă a brandurilor Fred Perry sau Doc Martens?
Cred că a început din mai multe motive. În principiu, pentru că, într-un fel sau altul, logourile brandurilor au rezonat cu extrema dreaptă. În contextul nemțesc, în care e ilegal să afișezi svastica, poți să-ți tragi fermoarul la jacheta Lonsdale, cu literele NSDA [acronimul pentru Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani în limba germană]. Dar dacă te oprește un polițist, poți să desfaci fermoarul și e doar „Lonsdale”. Deci inițial au ales brandurile astea pentru reprezentările simbolice din logo-urile lor, iar apoi cineva s-a prins că există o piață pentru așa ceva.

Crezi că e o chestie specific europeană, pentru că n-au Primul Amendament din Constituția SUA și au legi împotriva instigării la ură fățișe?
Cred că așa a început, din cauza legilor mai dure în privința libertății de expresie, dar cred că ce vedem acum la dreapta alternativă e că le place și normalizarea, intrarea în mainstream. Unul dintre branduri, Thor Steinar, e deja marcă înregistrată în SUA. Nu au propriile magazine sau un site aici, dar se vând hainele printr-un distribuitor. Deci există branduri care încearcă să se extindă. Dar indiferent dacă o să prindă sau nu în SUA, cred că depinde în mare parte dacă vând codurile astea, care sunt referințe la situația europeană sau pot să le adapteze la problematica americană.

Deci ce înțeleg eu din discuția asta e că încercarea de a descrie codul estetic al dreptei alternative e un pic o prostie, pentru că tot scopul acum e să nu ai un „look” ușor de recunoscut. Corect?
Cred că e o evaluare corectă. Dar am ajuns să asociem estetica skinhead cu dreapta alternativă când și asta era doar o colecție de semne arbitrare.

Bănuiesc, atunci, că întrebarea e dacă o să le fie mai ușor să crească, pe măsură ce devin mai mainstream și o să le fie oamenilor mai ușor să cocheteze cu ideile sau oare tinerii ăștia rătăciți, care-și caută calea, o să fie deturnați de lipsa de coeziune și unitate?
Bănuiesc că va fi prima variantă. Sper că e a doua, dar mă tem că e prima. Cred că asta o face mai ușor de înghițit și mai atrăgătoare pentru tinerii care-ar fi putut fi un pic reticenți la marele pas pe care-l implică rasul în cap. Te dedici pe termen lung unui look, când faci asta. Dar așa, nu te dedici nicicum.