Cele mai bune filme de la Veneția pe care nu trebuie să le ratezi în 2018

Festivalul de Film de la Veneția a avut anul acesta un line-up demențial, cu filme semnate de Coen Brothers, Cuaron, Greengrass, Guadanino, Lanthimos și Mike Leigh, în timp ce pe covorul roșu din Lido s-au perindat actori celebri, precum Tilda Swinton, Nathalie Portman, Rachel Weisz, Emma Stone, Jude Law, Willem Dafoe, Joaquin Phoenix, Jake Gyllenhaal, John C. Reilly și, cu totul neașteptat, Lady Gaga, care a debutat într-un rol principal într-un film prezentat în afara competiției - A Star is Born, cu Bradley Cooper care semnează și regia. Bunuț.

All in all, a fost o ediție pasionantă. Majoritatea proiecțiilor au divizat presa și publicul, un lucru de fapt dezirabil, fiindcă face discuțiile mai interesante. Nu am prins toate filmele din competiție fiindcă am urmărit și o secțiune paralelă, Orizzonti, din care îți pot recomanda această dramă intensă din Uruguay, The Twelve Year Night. Din păcate mi-a scăpat Roma, filmul lui Cuaron care a luat Leone d’Oro anul acesta, acordat de un juriu prezidat de Guillermo del Toro. Iese însă pe Netflix în decembrie.

Pentru tine am ales trei diamante din competiție, în comparație cu care toate celelalte pălesc. Mi-aș fi dorit să includ și Suspiria lui Guadanino, cu o Dakota Johnson superbă în rolul principal, dar ceva nu a funcționat în acest film, e ca un brad de Crăciun împodobit la maximum care aproape stă să cadă. Am avut așteptări mari și de la Werk ohne Autor (Never Look Away) a lui Florian Henckel von Donnersmarck, însă nu se ridică la nivelui debutului său, The Lives of Others. Revenind la diamantele de la Bienala de artă cinematografică 2018, iată-le.

Am văzut The Favourite, filmul lui Yorgos Lanthimos, în a doua zi a festivalului și am știut imediat că va fi unul din favoritele mele. Plăcerea vizuală pe care ți-o furnizează acest film e greu de descris (iertare, Laura Mulvey!) și nu a fost deloc surpinzător că a luat Marele Premiu al Juriului.

Dacă nu ești fan al universului ficțional macabru cu care te-a obișnuit regizorul grec, te înțeleg, nu e pe gustul tuturor, însă acest film e foarte diferit ca ton, fiind bazat pe un scenariu original semnat de Deborah Davis și Tony McNamara și nu te-aș copleși cu prea multe nume proprii dacă nu aș considera că ar fi interesant să le urmărești cariera de scenariști. Filmul păstrează însă aceeași virtuozitate tehnică în mișcările de cameră și sublima mise-en-scène cu care Lanthimos a impresionat în creațiile sale precedente, The Lobster și The Killing of a Sacred Deer. Rezultatul acestei colaborări e somptuos și delicios.

Pe scurt, acțiunea se petrece pe la 1700 la curtea reginei Anna a Marii Britanii, jucată extraordinar de Olivia Colman care a luat premiul de interpretare feminină. Rachel Weisz e Lady Sarah, mâna dreaptă a reginei și favorita sa la începutul filmului, din motive care devin foarte clare după 30 de minute de vizionare (să nu cumva să citești sinopsisul!). Lady Sarah e, cred, cel mai puternic personaj feminin din istoria cinemaului. Pe cât de abilă în conducerea războiului cu Franța, pe atât de vicleană în modul în care își conduce viața personală. Lady Sarah e omniprezentă în film și te cucerește prin faptul că spune mereu ce gândește, spre exasperarea masculilor de la curte, pe care îi umilește fără ezitare. Interpelată de ce face asta constant, ea răspunde sec: „A lady must have her fun”.

Însă distracția începe să dea loc angoasei în momentul în care Lady Sarah realizează că verișoara ei, Abigail (Emma Stone), pe care o ia sub protecția sa la începutul filmului, e chiar mai vicleană și abilă decât ea. Urmează apoi un duel personal acerb între aceste două feminități diferite pentru locul de favorită a reginei Anne. Un umor savuros transpare din strategiile pe care cele două le folosesc pentru a-și atinge scopul: Abigail, mult mai rudimentară, merge drept la țintă, vizând direct nevoile fizice și emoționale ale reginei Anne, în timp ce Lady Sarah e nevoită să apeleze la strategii mult mai sofisticate. În final, regina Anne pare să își recupeze oarecum puterea și facultățile mentale, și cu asta demnitatea. Din păcate, totul e o aparență, atât timp cât există o favorită!

The Sisters Brothers, regizat de Jacques Audiard (cel care a făcut A Prophet în 2009 și Dheepan în 2015, pentru care a luat Palme d’Or la Cannes) e un western a cărui acțiune se petrece pe la 1850, o perioadă cunoscută în istorie cu numele Goana după Aur, o temă foarte fertilă ca sursă de inspirație care te face să te gândești imediat la filmul lui Charlie Chaplin din 1925, The Gold Rush.

Însă western-uri există cu carul, de ce ar face Audiard, care e un auteur, un film de gen? Uite de ce cred eu că l-a interesat. Westernul clasic e un vehicul folosit de America pentru a se explica pe sine. Cine face legea și ce prevede asta? Unde este frontiera? Care sunt băieții buni, cine sunt băieții răi? Fiecare western occidental a fost un ritual național care dramatizează triumful civilizației, de obicei personificat ca victoria unui individ responsabil social față de indienii „sălbatici”, o tramă destul de ipocrită, motiv pentru care există o mulțime de western-uri revizioniste, precum cel în discuție.

În contrast cu westernul clasic, nu există niciun indian sălbatic în filmul lui Audiard. Frații Sisters sunt doi asasini notorii care lucrează pentru un mafiot din Oregon City cunoscut sub numele de Commodore. Eli Sisters (John C. Reilly) e fratele mai mare și mai responsabil dintre cei doi, în timp ce Charlie Sisters (Joaquin Phoenix) e un rebel incapabil. Misiunea lor e de a-l prinde pe Hermann Kermit Warm (Riz Ahmed), un prospector care a inventat un mod eficient de a găsi aur, bazat pe metode științifice. Dar ei nu sunt singurii pe urmele lui Warm, fiind în corespondență directă cu John Morris (Jake Gyllenhaal), un detectiv bine educat care le scrie la intervale regulate. La un moment dat, epistolele devin implauzibile, iar frații Sisters se prind că ceva nu e în regulă. Să meargă înainte, cu riscul să-și piardă viața, sau să facă cale întoarsă și să-și schimbe cariera? Ce altfel de viață ar putea să-și construiască ei, se întreabă Eli Sisters, visătorul dintre cei doi. A putea poate să deschidă un magazin?

Ce e interesant în filmul ăsta nu e ce se întâmplă pe ecran, deși acțiunea nu te dezamăgește o clipă, ai parte de tot suspansul dintr-un western clasic. Ce m-a captivat pe mine nespus e caracterizarea fraților din titlu. Profilul lor psihologic e opusul a ceea ce te aștepți și asta reiese treptat din tachinările și discuțiile pe care le poartă în momentele de liniște. Deși par doi machos dotați cu tot arsenalul de pistolete cu care pot decima un bordel întreg în câteva secunde, ultima scenă din film le surprinde esența psihologică de minune, cei doi asasini abili sunt de fapt doi băieței obosiți și imaturi care abia așteaptă să se întoarcă acasă la mama lor! Și pentru acest afront la noțiunile desuete de masculinitate în cinema, cât și pentru merite cinematografice evidente, Audiard a luat premiul pentru cel mai bun regizor la festivalul de film de la Veneția de anul acesta.

Structurat ca o operă, cu preludiu, două acte și epilog, Vox Lux, noul film al americanului Brady Corbet (care s-a remarcat la Veneția în 2015 cu The Childhood of a Leader și pe care l-ai văzut ca actor în filmul lui Haneke, Funny Games, cât și în alte filme americane independente mai de nișă) e o creație barocă extravagantă care ar fi putut fi un fiasco total, din cauza modului narativ neobișnuit pe care îl adoptă și a tendinței de a combina idei oarecum disparate. Aici ești foarte departe de cinemaul clasic, cu regulile sale stricte de a construi o poveste, iar filmul dă impresia că se inspiră mai mult din procedee literare. Rezultatul e însă extrem de eficace, surprinzător de cinematic și de o agilitate seducătoare. Exact când te aștepți ca filmul pe care îl vizionezi să se angajeze pe o anumită direcție, el își schimbă brusc cursul și te angrenează pe o altă pantă. La fel de delirantă.

Cu un ritm frenetic și sacadat, cu un casting de indiviat (Natalie Portman, Jude Law, Stacy Martin), filmul spune povestea lui Celeste, o copilă cu aer inocent și înclinații muzicale, care, în urma unui eveniment traumatizant în copilărie, ajunge celebră peste noapte și se transformă într-o divă/pop star extrem de anxioasă cu un comportament aberant care frizează ridicolul. Însă filmul are o ambiție mult mai mare decât de a trasa traiectoria unei celebrități în devenire. Regizorul folosește personajul lui Celeste pentru a ilustra modul în care evenimente cheie din istoria contemporană își pun amprenta asupra personalității acesteia. Aceste evenimente sunt expediate însă succint, Corbet nu te plictisește cu o disecție socio-politică detaliată. În plus, el selectează doar acele evenimente care au impact asupra poveștii. Astfel, narațiunea este punctată de numeroase intruziuni în voice-over și filmate în fast-foward, de la un comentariu specializat despre scena muzicii suedeze și importanța muzicala a formației Abba, la șocul cauzat de 9/11, la un atac terorist pe o plaja din Croația, în legătură cu care Celeste este interogată de jurnaliști din motive pe care te las să le descoperi singur. Un film fenomenal!