De ce nu pot să fiu prea dur cu preoții gay

„Un preot de la Vatican aranja orgii sexuale alimentate cu droguri". Nici nu poți să inventezi astfel de știri senzaționale.

Povestea a fost raportată inițial pe 28 iunie de către ziarul italian, Il Fatto Quotidiano. Conform raportului lor din surse anonime, când poliția din Vatican a fost chemată la apartamentul lui monsignor Luigi Capozzi, secretarul unui sfătuitor al lui Papa Francisc, aparent Capozzi a fost ridicat și plasat într-un centru de detoxifiere de pe lângă Roma și se confruntă cu acuzații legate de droguri.

Raportul e dintr-o sursă nesigură și, până acum, oficialii Vaticanului au refuzat să confirme validitatea știrei. Publicația The Daily Beast a reușit să confirme că monsignor Capozzi nu mai ocupă postul și un senior anonim, un oficial al Vaticanului a declarat pentru The Catholic Register că „mai multe surse" au confirmat povestea.

Indiferent de sursele mai mult sau mai puțin sigure, povestea a făcut înconjurul lumii pe social media și mulți din comunitățile gay s-au grăbit să-l critice și să facă mișto de Capozzi pentru ipocrizia lui. Chiar și pe feed-ul meu de Facebook am găsit postări de la prieteni care-l batjocoreau fără milă și spuneau că merită ce-l așteaptă. Mai sunt și prietenii mei gay care sun mândri și complet deschiși cu viețile lor sexuale sălbatice, prieteni care au fost la destul orgii cu droguri. Dar eu nu am avut aceeași reacție, pentru că știrile mi-au adus aminte de un domn încântător.

El nu era nici pe departe la rangul oficialilor Bisericii Catolice, iar cazul lui e clar diferit de cel al secretarului, dar povestea îmi aduce aminte constant că nu ar trebui să ne grăbim să judecăm viețile sexuale ale altora, dacă implică consimțământul adulților, indiferent de profesiile persoanelor implicate.

Eu am urmat o școală catolică, deși familia mea nu era credincioasă sau creștină. Școala era condusă de un ordin foarte conservator, unul incredibil de strict, care mai târziu a devenit notoriu pentru abuz sexual infantil. Era o biserică prin apropiere, fără nicio legătură cu școala și acel om minunat era preotul parohiei. Nu îl cunoșteam deloc la momentul respectiv. El mai venea ocazional la școală să țină slujba, iar mulți colegi catolici erau trimiși la biserica lui pentru spovedanie.

De abia mai târziu în viață l-am cunoscut și am auzit povestea lui. El vorbea deschis și direct despre oamenii care conduceau școala mea: erau niște nemernici, destul de siniștri. Dar pe mine m-a captivat cum a ajuns el să conducă parohia aia și ce s-a întâmplat după.

Părintele John* s-a înscris la seminar pe când era adolescent. El știa că e diferit de ceilalți băieți pentru că nu-l interesa fetele. Dar a avut o educație strictă și ținând cont de era în care crescuse, el a interpretat dezinteresul ca o chemare către preoție, la fel ca alți tineri ca el. După ce a încheiat studiile, el a călătorit în Roma, a devenit un preot în toată regula și s-a întors în Canada să conducă o parohie.

În punctul ăla, era deja adult, liber de închisoarea seminarului, trăind într-o societate care era în mijlocul unei revoluții sexuale. El a început să conștientizeze ce anume îl făcea diferit de restul: era homosexual, dar îi era prea frică să părăsească Biserica.

Leafa pentru preoți poate varia drastic. De exemplu, preotul unei mega-biserici americane poate câștiga sute de mii de dolari, dar salariile, în medie, tind să fie mici, suficient cât să acopere cheltuielile. Părintele John nu era o persoană înstărită. El nu avea pensie, pentru că biserica îi oferea cazare și întreținere când ajungea la bătrânețe. Singura lui educație a fost teologia. El mi-a spus că se simțea blocat. În plus, lui îi plăcea ce făcea.

Grija pastorală seamănă cu cea a unui asistent social: asculți problemele altora și îi ajuți să găsească soluții. În mod ironic, el și-a petrecut toată viața ajutând pe alții cu problemele lor, fără ca cineva să îl ajute pe el. Părintele John nu a criticat niciodată homosexualitatea în calitate de preot și a propovăduit doar iubire. El nu era un ipocrit.

În schimb, făcea sex în secret cu bărbați. Ei se întâlneau în locurile obișnuite (parcuri, spectacole erotice și alte chestii de genul. El s-a gândit că poate menține separat aceste două vieți, cum fac mulți dintre noi, echilibrând cariera profesională cu o viață personală depravată.

Dar, într-o zi, aceste două vieți s-au intersectat. El s-a îmbolnăvit foarte tare și s-a dus la spital, unde a aflat că are SIDA. A știut că ăsta era un secret pe care nu putea să-l păstreze. Biserica a plătit asigurarea medicală și era imposibil să lucreze în condițiile bolii. Așa că s-a dus la patriarhul lui și i-a spus diagnosticul. El nu a fost singurul. Mulți preoți au dobândit HIV și SIDA în perioada anilor '80 și '90.

Jobul principal al unui patriarh e să aibă o grijă pastorală față de preoți, dar sexualitatea părintelui John l-a privat de astfel de binefacere. John a spus că patriarhul avea de gând să-i facă ce a făcut și altora: el urma să fie trimis la o mănăstire, unde să moară departe de ochii lumii, împreună cu secretul lui păcătos.

Pentru prea mult timp biserica a tot mutat pedofili de colo-colo, fără ca nimeni să știe (sau cel puțin așa credeau ei). Dar un preot care împărtășea anafură cu leziuni de la boala Karposi Sarcoma? Nu poți să ascunzi asta de o parohie.

Ei bine, părintele John nu a acceptat asta, el nu voia să dispară ca restul. El își construise o rețea de alți preoți gay de-a lungul timpului și l-a contactat pe unul, un anglican, care aranjase o întâlnire cu patriarhul lui. Acesta i-a spus să nu se îngrijoreze. Biserica Anglicană recunoaște preoții catolici și i-ar permite cu drag să devină preotul unei parohii anglicane, să facă ce făcea și înainte, atât timp cât e sănătos, iar dacă s-ar fi îmbolnăvit, atunci avea cine să aibă grijă de el.

Eu l-am cunoscut pe părintele John de abia după mutarea asta. L-am întâlnit la diverse activități religioase. La început, era doar un alt preot anglican pentru mine. D-abia după ce am menționat la întâmplare ce școală am urmat am făcut conexiunea. El era mereu un pic bolnăvicios, supraviețuise virusului HIV, dar tratamentul nu era suficient cât să-l întremeze la loc. Dar cel mai important aspect a fost că viața lui era în siguranță.

Părintele John a primit șansa să țină în continuare slujbe, să-i viziteze pe cei bolnavi la ei acasă, să ajute oameni să-și găsească calea, singura diferență era că acum putea să facă toate lucrurile astea ca un bărbat homosexual. El a fost parte din viața mea mai mulți ani la rând, până când m-am mutat și am pierdut legătura. Ultima oară când l-am văzut el mergea pe stradă, în hainele preoțești, în drum spre o doamnă în vârstă care nu putea să vină la spovedanie. El părea plăpând și se chinuia să-și aducă aminte lucruri, dar tot avea un zâmbet pe față.

Părintele John a fost mai norocos decât majoritatea preoților catolici homosexuali. El a avut norocul să găsească o altă denominare în zona lui, care accepta preoți gay și l-a acceptat și pe el. El a avut curajul să refuze sfârșitul rușinos oferit de primul patriarh. Părintele John a scăpat ușor.

Alții nu sunt atât de norocoși. Blocați de o alegere făcută în tinerețe, la fel de speriați de lumea seculară ca de instituția pe care o servesc, nu poți decât să-ți imaginezi ciclul de disperare care ar putea să se nască. Decât să batjocorim homosexualii din Biserică, indiferent dacă fac sex cu alți bărbați gay sau nu, gândește-te la tipul ăsta, care s-a chinuit în viață și a făcut cum a știut el mai bine.

*Numele au fost schimbate

Kevin Moroso e un scriitor din Canada. Poți să-l urmărești pe Daily Xtra sau pe Facebook.