Internet

Cum a ajuns selfie-ul să te schimbe pe tine ca om și nici să nu-ți dai seama

În „Faceworld”, teoreticianul Marion Zilio ne arată cum selfie-urile ne permit să accesăm părți ascunse ale sinelui.

de Micha Barban Dangerfield; translated by Diana Pintilie
04 Noiembrie 2018, 4:58pm

Imagini via Instagram.

Articolul a fost preluat din i-D.

Iarna anului 2010 în Silicon Valley. Apple adaugă o cameră mică pe fața telefonului. O schimbare minoră, în aparență mai mult un upgrade, decât o revoluție tehnologică. Totuși, asta a propulsat lumea într-o nouă eră modernă: cea a selfie-ului, a narcisismului exagerat, a filtrelor și identităților fluide. Mai pe scurt, al post-umanismului.

De atunci, viețile noastre au fost inundate de fețe, provocările cu fotografii fără machiaj cu filtre, ascunse în spatele avaturilor hiper-virtualizate. Dar ce spun toate măștile astea moderne despre noi? Fețele noastre, cele mai evidente, ecranele externe ale identităților inflexibile, au devenit un canvas etern al auto-definirii. Poți îmbătrâni cu 60 de ani cu un singur click. Te poți transforma într-o gogoașă uriașă sau să faci schimbi de fețe cu pisica. Nu există limite.

În Faceworld, o carte densă, dar fascinantă, cercetătorul și teoreticianul Marion Zilio urmărește istoria fețelor noastre, de la originile umanității până la era selfie-ului. Am stat de vorbă cu Zilio, pentru a discuta despre cum selfie-urile ne permite accesul în părți ale sinelui ascunse anterior.

VICE: Filtre, operații, aplicații, toate sunt feluri prin care îți poți modifica fața. Sunt fețele așa cum le știm pe cale de dispariție?
Marion Zilio: Sub toate filtrele, fața chiar începe să dispară sau poate se reinventează. În franceză, cuvântul pentru față este visage, care din punct de vedere etimologic se referă la partea vizibilă. Dar vizibilitatea implică atât ce vezi, dar și ce este ascuns. Fața trebuie să fie distrusă pentru a reapărea sub o mască mai bună, pentru a se reinventa nu în termeni de ce exprimă, ci de ce vrea să exprime. Oamenii se reinventează conform standardului clasei sociale de care vor să aparțină.

În carte tu afirmi că fața este o invenție. Ce vrei să spui prin asta?
Ăsta e punctul în care trebuie să apelăm la istorie. Fermierul secolului 19 nu avea acces la fața sa. Portretele erau doar pentru elită, iar restul populației nu era reprezentată. Oglinzilor erau considerate obiecte prețioase. De abia după formarea societății industriale, oamenii au devenit conștienți de fețele lor. Până atunci, oamenii de rând nu aveau acces la reflecția lor, decât la frizer, la croitor sau în reflexia apei.

Modalitățile noastre de a relaționa cu noi înșine și cu alții s-au schimbat, întreaga lume s-a schimbat. Înainte, nu puteai să ai portretul cu tine, era imposibil să transporți o reflexie sau chiar și un tablou. Deci, să ai acces la o imagine cu tine însuți pe un obiect, asta a permis individului să se privească obiectiv. Portretul a devenit necesar la inițierea identificării pe baza fotografiilor. Iar anumite coduri s-au instaurat: cum ar fi că oamenii erau fotografiați pentru a fi afiliați unei anumite clase.

Portretul a ajutat la stabilirea unor stereotipuri de sex, clasă sau rasă?
Da, practica a contribuit la instaurarea unor stereotipuri sau a unor identități fixe. Aș putea merge mai departe și spune că aceste identități au fost create ca unelte de control, ca toată lumea să se conformeze statului atribuit. Aveai muncitorul, burghezii, bogatul, săracul etc. Fața deservea pentru a prezenta indicatori foarte binari. Acum, noțiunea sinelui este una complexă și devine din ce în ce mai fluid. Însă ecranele, oglinzile și filtrele obișnuiau să alieneze înainte de a deveni unelte ale emancipării.

Ai spune că această transformare actuală a fețelor noastre ne permite să ne eliberăm de propriile identități?
Da! Iar asta are legătură cu evoluția tehnologiei. Când fotografia era la încep, societatea era obsedată de ideea de mișcare, trenul cu abur de abia își făcuse debutul. Odată cu deblocarea reprezentărilor, asta s-a întâmplat și cu identitățile. Procesul de deblocare a început în secolul 19, dar a evoluat destul de lent. Felurile prin care identitatea și fețele devin maleabile depinde de tehnicile disponibile.

În artă, futuriștii, iar apoi avant-gardiștii, au contribuit la fragmentarea și modularea identității și cum fețele erau reprezentate. În același timp, psiho-analiza se dezvolta ca disciplină prin lume și e interesant să te gândești la toate felurile prin care s-a progresat.

Deci am devenit proprii noștri creatori.
Ei bine, eu aș spune că înainte individul avea o nevoie mai arzătoare de a fi privit de ceilalți pentru a se simți validat. Apoi, cu timpul, am devenit proprii noștri observatori. Pe rețele sociale, ne privim pe noi înșine. Te îndrăgostești de propria reflexie și nu mai ai nevoie de validarea altora. Am format o relație cu noi înșine, care e un pic autonomă.

Deci selfie-urile chiar ne oferă o perspectivă asupra sinelui anterior ascunsă?
Da, invenția aplicațiilor care alterează fața ne permite să experimentăm un alt tip de „alteritate”. Te poți transforma într-o pisică, un dovleac, o roată de bicicletă. Zilele astea, e la modă să te gândești la un tărâm interior, care include nu doar oameni, ci tot felul de creaturi vii. Cred că e un trend care o să rămână.

Poate un selfie conecta oamenii?
Da, te poate ajuta să te conectezi cu tine însuți. De exemplu, adolescența, este o perioadă a vieții în care fața ta se schimbă tot timpul, identitatea ta e instabilă, încerci să te definești. Așa că selfie-uri sunt un mijloc prin care adolescentul își conturează imaginea.