FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Femeile refugiat din Siria ne-au povestit cum e să naști în deșert

„Am crezut c-o să mor. N-am avut anestezie. Niciun fel de injecție."
2.6.16

O familie siriană în deșert, în tabăra de refugiați Azraq, Iordania. Fotografie de Jordan Pix/Getty Images

În deșertul părăsit dintre Iordan și Siria, femeile refugiat care fug din calea ISIS au fost lăsate să se descurce pe cont propriu. Asta înseamnă că trebuie să se descurce cu lipsa alimentelor, să se ascundă de insurgenții furioși și să nască fără niciun fel de asistență medicală.

Peste 60 000 de oameni sunt blocați într-o fâșie îndepărtată de deșert, la extrema graniței de est dintre Iordan și Siria. Două treimi dintre ei sunt femei și copii.

Publicitate

Se află în zona demilitarizată dintre Iordan și Siria, o întindere aspră de deșert care se topește sub soarele nemilos, la aproape patru kilometri în inima deșertului, mărginită la nord și la sud de maluri de pământ răvășite de buldozere, cunoscute și sub numele de biute. E cam cel mai neprimitor loc pe care ți-l poți închipui. Și, cu toate astea, pe parcursul ultimelor 7-8 luni, s-a transformat într-un adăpost temporat pentru o cârcă de sirieni care caută adăpost în Iordania, dar și pentru paraziții care profită de pe urma lor: contrabandiști, bandiți și militanți ai Statului Islamic.

La granița de sud, zona e păzită de armata iordaniană care zice că a strâns dovezi, fotografii din telefoane mobile, arme și materiale de făcut bombe, care arată că pe biute trăiesc suporteri și militanți Isis, împrăștiați printre adevărații refugiați. Lista de așteptare pentru obținerea azilului în Iordania e lungă, împiedicată de bănuieli grave și verificări lungi de siguranță. Agențiile umanitare oferă mâncare, apă și ceva îngrijiri medicale oamenilor din biute, dar soldații și ajutoarele nu se aventurează în zona demilitarizată. La granițele de nord, est și vest nu există niciun fel de ordine, iar așezările haotice se întind din ce în ce mai departe de la o zi la alta.

Ce știm despre cum se trăiește pe biute, știm în principiu din mărturiile sirienilor care au fost, în cele din urmă, lăsați să intre în Iordania și cazați la tabăra de refugiați din Azraq. Iar poveștile astea vorbesc despre o falie majoră între genuri.

Citește și Cum arată camerele refugiaților care trăiesc ca sardinele în Germania

Bărbații care au supraviețuit vieții pe biută stau așezați cu picioarele încrucișate în adăposturile lor din Azraq și vorbesc despe o luptă pentru supraviețuire aproape darwiniană. Cei mai mulți vorbesc despre cum e să ții capul plecat, într-o comunitate de necontrolat, din ce în ce mai violentă, după ce ai plătit sute de dolari de persoană călăuzelor, ca să ajungi acolo. Vorbesc des despre lupte între triburi, o piață neagră care te stoarce de bani și elementele indezirabile care incită la revolte frecvent, când refugiații se așază la coadă să primească mâncare sau ajutoare. Mai vorbesc și despre cum e să te roadă din ce în ce mai tare panica, la gândul că soțiile, fiicele și surorile lor or să pățească ceva. Puțini sunt dispuși să spună în cuvinte ce-ar putea fi acel „ceva".

Femeile care-au supraviețuit biutei n-au multe de spus la început. Privesc într-o parte și spun că n-au văzut prea multe: și-au petrecut majoritatea timpului în cort. Dar, cu timpul, poveștile încep să curgă: bebelușii născuți în deșert, lunile de miere petrecute-n beznă, panica oarbă care te cuprinde când auzi sunetul revoltei care ți se apropie de cort și-ți iei copiii și fugi.

Publicitate

Conform documentelor interne ale ONG-urilor care citează datele strânse de lucrătorii sociali care muncesc în zonă, peste 7% dintre oamenii care trăiesc în biută sunt femei însărcinate. E cam dublu față de media unei comunități obișnuite. Aceleași date arată că, în aprilie, majoritatea femeilor gravide de pe biută erau în luna a șaptea, a opta, sau a noua de sarcină.

Multe dintre femeile care alăptează nou-născuți la Azraq spun că au așteptat până spre final de sarcină ca să fugă în Iordania, fără să știe că, ulterior, își vor petrece săptămâni și luni întregi blocate în deșert.

Um Faten, mamă a patru copii, care locuiește azi la Azraq, a născut primii trei copii într-un spital din Hama. Al patrulea, o fetiță pe nume Faten, s-a născut pe 15 noiembrie într-un cort de pe biută. A moșit-o o moașă din Homs, și ea tot refugiată care aștepta să i se dea voie să intre în Iordan.

Punctul de trecere a frontierei și tabăra pentru sirienii care cer azil de la Ruqban (Rukban). Imaginea a fost capturată din satelir și înregistrată pe 20 aprilie 2015. © 2015 CNES / Distribution Airbus DS, prin amabilitatea organizației Human Rights Watch

„Am crezut c-o să mor. N-am avut anestezie. Niciun fel de injecție", a zis Um Faten și apoi a dat din cap.

„Dacă Crucea Roșie observă că există complicații cu sarcina, de obicei aduc femeile să nască în Iordania. Dar ea e sănătoasă, uitați-vă la ea. Copilul de pe biută", a zis femeia.

La câteva zile după travaliul care a durat o noapte-ntreagă, Um Faten și familia ei au fost lăsați să intre în Iordania și li s-a dat un adăpost la Azraq. Nu toată lumea are norocul ăsta. La zece zile după ce se născuse Faten, o verișoară a intrat în travaliu, năștea al șaselea copil. La fața locului se afla atunci o mașină de la Comitetul Internațional al Crucii Roșii, iar femeia l-a născut pe micuțul Mohammad înăuntru. Cei doi au fost duși la spital la Ruwayshid, cel mai apropiat oraș de biută, iar apoi, conform declarațiilor familiei, au fost aduși înapoi pe biută. La mai mult de patru luni, din câte știe familia, sunt tot în deșert.

Publicitate

Pe măsură ce așezarea de la Ruqban s-a extins, ajutorul umanitar s-a organizat mai bine și a primit mai multe fonduri. Pe biută există acum personal medical aproape în fiecare zi. Cele care au sosit de curând la Azraq înainte să nască spun că li s-a cerut să se înregistreze la medicii de-acolo, la începutul celei de-a noua luni de sarcină, ca să fie lăsate să intre în Iordan înainte să nască, pe motive umanitare. Sahar Hussein e una dintre femeile care au trecut prin asta.

„Ne-am petrecut luna de miere într-un cort", a spus ea, iar apoi i-a zâmbit soțului ei, Aamer. Cei doi erau căsătoriți de cinci luni și așteptau un copil de patru luni, când și-au început călătoria din Palmira către Iordania. Și-au vândut verighetele ca să le dea bani contrabandiștilor să-i ducă pe biută și ca să-și cumpere un cort, pe post de strictul necesar.

„Marea mea grijă era să nu-i înceapă lui Sahar travaliul pe biută, a spus Aamer, în timp ce îl ținea pe copilul lor de-o lună, Loujan.

Refugiații aliniați la granița cu Siria, înainte ca armata iordaniană să-i ducă în orașul estic Ruwaished, unde urmau să fie procesați de autoritățile iordaniene, pe 10 septembrie 2015. Fotografie de Khalil Mazraawi/AFP/Getty Images

Înconjurați de un număr din ce în ce mai mare de străini disperați, Aamer spune că i-a fost groază că Sahar nu e în siguranță, așa că a ascuns-o de privirile celorlalți. „Practic, soția mea a stat patru luni într-un cort", a spus bărbatul.

Cei doi s-au înregistrat la începutul celei de-a noua luni de sarcină a lui Sahar și au fost lăsați să intre în Iordania cu puțin timp înainte să se nască Loujan. Până atunci, la jumătatea lunii martie, se organizase deja o rețea de moașe voluntare, cărora organizațiile umanitare le asigurau toate cele necesare pentru a avea grijă de mamele care nășteau pe biută. Dar încă mai mureau dintre ele. Printre cei mai noi locatari de la Azraq se numără un tată, fiul lui de șase ani și fiica lui nou-născută, care a venit pe lume după plecarea, peste noapte, a personalului medical. Mama copiilor a murit în timpul nașterii, din cauza lipsei de îngrijiri medicale. A fost îngropată pe biută.

Publicitate

Dintre poveștile femeilor care au supraviețuit pe biută, cele mai sfâșietoare sunt cele ale femeilor care s-au descurcat pe cont propriu.

Am plecat după ce a intrat Da'esh în satul nostru. Am avut o oră la dispoziție să plecăm.

Citește și Călătoria unei familii de refugiați, din iadul din Siria, spre Germania

Widad, în vârstă de 24 de ani, văduvă și mamă a trei copii, dintr-un sat din Homs, și-a petrecut luna februarie pe biută cu mama, sora, copii și tatăl cu dizabilități.

„Am plecat după ce a intrat Da'esh în satul nostru. Am avut o oră la dispoziție să plecăm, înainte să ne intre Da'esh în case. Nu eram deloc pregătiți, copiii nici n-aveau pantofi. Singurul nostru scop a fost să scăpăm", ne-a zis.

După o călătorie de două zile spre sud, Widad și familia ei au găsit un loc în zona demilitarizată, aproape de graniță, în apropierea altor oameni din Homs. Și-au construit un cort, la fel cum făcuseră cei mai mulți din jurul lor. Au găsit lemn pe biută, l-au dezasamblat, au construit doi stâlpi și apoi au folosit eșarfe ca să facă un acoperiș. De acoperiș au agățat o pătură gri de fetru pe care o primiseră de la asistenții umanitari. Acasă.

Widad stătea la coada femeilor când se distribuiau ajutoare pe biută. Dar penuriile de mâncare au însemnat că nu primeau întotdeauna de mâncare.

Un stop-cadru de detaliu dintr-un clip filmat de un sirian în tabăra neoficială de corturi de la Hadalat, imediat după granița cu Iordanul, asemănătoare cu cea de la Ruqban. Clipul a fost filmat la finalul lui 2014. © 2014 Arhivă personală, prin amabilitatea organizației Human Rights Watch

„Așteptam de la 11 dimineața la șase seara și tot nu primeam de mâncare", a zis ea. „Am slăbit atât de mult, din clipa în care am ajuns pe biută. Copiii au fost încontinuu bolnavi și au slăbit între trei și cinci kilograme fiecare".

Lipsa ajutoarelor nu era singurul motiv pentru care Widad și copiii ei se ducea de multe ori înfometați la culcare.

Publicitate

„Triburile de pe biută se certau des. Cu o zi înainte să plecăm de pe biută, mai multe grupuri din triburi diferite aruncau cu pietre și era răscoală în toată tabăra. Mi-am luat copiii, am fugit spre Siria și m-am ascuns printre corturile acelea, am așteptat să se lase seara. M-am întors când s-a făcut din nou liniște", a povestit Widad. Îi tremura vocea când își amintea.

Ca mamă singură, Widad e, conform organizațiilor umanitare, o „femeie în situație de risc". Conform celor mai recente date din partea organizațiilor non-guvernamentale, 21% dintre femeile din Ruqban intră în categoria de „femei în situații de risc".

Femeile își construiesc singure latrine. Erau excremente umane peste tot.

Conform datelor adunate de lucrătorii umanitari de pe biută, peste 18% dintre persoanele din Ruqban au patru ani sau chiar mai puțin, iar alți 23% au între 5 și 11 ani. Într-o societate împărțită conform normelor tradiționale de gen, asta înseamnă că femeile se ocupă de majoritatea sarcinilor de îngrijire a copiilor. Într-un loc precum Ruqban, unde bărbații, atâția cât sunt, sunt, de obicei, însărcinați cu asigurarea siguranței, femeile trebuie să se ocupe de un izvor aproape nesfârșit de munci domestice în condiții medievale.

„Prima chestie e că nu există băi. Femeile își construiesc singură latrine", a spus Um Ahmad, mamă a patru copii, din Homs. De la mijlocul lui august 2015, până în ianuarie 2016, a stat pe biută și a spus că habar n-avea cât de grele vor fi condițiile.

Publicitate

„Erau excremente umane peste tot", și-a amintit ea.

Pentru cei obișnuiți să locuiască în case cu apă curentă și instalații moderne de apă, cum sunt majoritatea sirienilor, a fost epuizant să se obișnuiască cu condițiile de trai de pe biută.

„Dacă îți aduci apă la cort, ai apă. Dacă nu-ți aduci, n-ai", a spus Um Ahmad.

A mai spus că boala de piele leishmanioză scăpase de sub control pe biută. Era tot timpul o provocare să-i ții curați pe copii. Dacă familia lui Um Ahmad avea noroc, primeau săpun și scutece de la ajutoare. Când se terminau ajutoarele sau nu se mai împărțeau, din cauza revoltelor, foloseau puținii bani pe care-i mai aveau, ca să cumpere săpun pe piața neagră.

Um Ahmad spune că s-a bazat pe soțul ei ca să care apă la cort, unde își spăla copiii în găleți primite, se ghemuia la pământ, își scotea hainele pe bucăți și-și spăla repede propriul corp.

Ca toate femeile intervievate de Broadly, Um Ahmad n-a lăsat loc de îndoieli, nu se simțea în siguranță pe biută.

„Niciodată", a spus. „Dar, indiferent cât de rele sunt condițiile de pe biută, tot sunt mai bune decât în Siria".

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre refugiați:
Siria - Video complet
Fotografii cu viețile dure ale refugiaților în Europa
Fotografii cu ce a rămas în urma refugiaților evacuați din cel mai mare adăpost din Europa