Cele mai ciudate poveşti ale oamenilor care au făcut autostopul

Practic, nu există o poveste cu autostopul care să nu fie remarcabilă. Am învățat asta destul de rapid, când am început să-i întreb pe oamenii din jurul meu despre cele mai memorabile curse „gratis”. Prin însăși natura gestului îți pui viața în mâinile unui străin, îl invită să te evalueze pentru un potențial schimb – sau, cum se spunea pe vremuri – cur, bani și/sau iarbă.

E ceva super-dubios de făcut în epoca curselor împărțite cu Uber sau de pe Craiglist, dar multe dintre insulele de pe coasta de vest a Canadei și comunitățile din nord se mai bazează pe autostop ca mijloc informal de transport în comun. Norocul se poate schimba atât de rapid de la o cursă la alta – poți s-ajungi să cunoști primarul unui orășel de pe malul mării sau să contempli cel mai bun unghi de a-i tăia cuiva gâtul, în cazul în care ai fi nevoit să iei dreptatea în propriile mâini (în autoapărare, evident).

Ca să înțeleg ce gen de persoană mai face autostopul în 2017 și de ce și mai mulți dintre noi s-au jurat că nu mai fac asta niciodată, am compilat cele mai ciudate și mai înfricoșătoare povești peste care-am dat. O persoană a descris autostopul ca Chatroulette-ul original în viața reală: nu știi niciodată peste cine-o să dai data viitoare.

În vara lui 2004 mă vedeam cu un activist anarhist foarte aventuros din London, Ontario. Aveam amândoi 20-și-un-pic de ani, era vara de după anul trei de facultate și voiam să facem o excursie de la London la Halifax.

Aveam niște rucsacuri mari cu noi și chiar făceam excursia cu buget redus, ca aventura să fie reală. N-am dormit prin moteluri sau ceva, aveam doar sacii noștri de dormit și dormeam pe marginea drumului, în parcurile din apropiere, în spatele școlilor – oriunde, numai să trecem noaptea. Chiar o făceam la modul dur.

N-a existat un singur moment în care să nu mă simt în siguranță, sincer, cu excepția unei singure părți, care a fost cam înfricoșătoare, dar cumva și destul de haioasă și plăcută – a fost un amestec de sentimente. Era o după-amiază plicticoasă și ploioasă de duminică. Plecam din Quebec City și-am avut niște necazuri. Nu ne lua nimeni.

Ne-am dus până pe autostradă, practic stând pe rampă și încercând să facem rost de o mașină timp de câteva ore. În cele din urmă, a tras pe dreapta un camion mare de transporturi. Era condus de un hipiot tânăr din Quebec, cu accent francofon, pe la 25 de ani, progresist, vorbăreț și prietenos. Avea barbă și părul lung, blond, ondulat, purta probabil o cămașă cadrilată din flanel.

Lângă schimbător sau frâna de mână, ce-o fi fost, avea o pungă mare cu iarbă. Băga adânc toată mâna în punga asta de juma’ de kil. Și fuma joint după joint – cu o mână pe volan, iar cu cealaltă rulând jointuri în tot acest timp.

Avea cu el și-un copil mic, un puști de vreo cinci ani în spatele cabinei, chestie care mi s-a părut destul de nasoală. Avea o perdea, pe care puștiul o tot trăgea s-o închidă. Nu știu exact ce doză de THC e în fumul inhalat la mâna a doua, dar era fum peste tot. Probabil a fumat două sau trei jointuri cel puțin.

Părea atât de super părjit, încât nu-l afecta prea mult. Mă uitam la el, să văd semne că se tripează. Ne tot aruncam priviri nervoase. Ne simțeam incomod ca autostopiști și ne-ntrebam oare o să facem accident? Dar omul chiar părea priceput la a face mai multe chestii în același timp. Argumenta în continuare coerent, ținea ochii la drum și se uita și la copil.

De-atunci n-am mai făcut autostopul, dar nu pentru că am fost descurajată. A fost aproape invers. A fost surprinzător de ușor, ne-a luat șase zile. În afară de faptul că ne-a plouat la un moment dat și că o dată a venit un paznic să ne spună să ne mutăm, a mers surprinzător de lin, având în vedere că am traversat jumătate de țară.

Când am făcut autostopul, am mers în general cu camionagii, pentru că sunt responsabili. E adevărat că există și pericole, mai ales dacă nu ești tip, ca mine. Dar camionagiii au un număr, o identitate, poți să scrii cuiva în ce camion ești. Nu zic că-i ideal, dar m-am simțit mai în siguranță. În plus, au mini-televizoare în spate.

Călătoream cu două prietene, pe care le-am introdus în lumea săritului dintr-un tren în altul și, mai târziu, în cea a autostopului. De la Winnipeg ne-am îndreptat spre vest. Cred că treceam prin Field, British Columbia. A trecut pe lângă noi un tip într-o mașină mică, n-a oprit și-apoi sunt destul de sigur că a întors la 180 de grade, care-a fost primul semnal de alarmă. Venea din direcția greșită și se ducea spre est.

Ni s-a părut că a întors la 180 de grade, dar nu eram siguri. Treceau multe mașini pe lângă noi, ne-am gândit că poate totuși n-a fost el. Ne-a spus că face naveta de la Fort Mac la Salmon Arm. Ne suim și mașina e impecabilă, nici urmă de ambalaje de junk sau vreun pahar de cafea. Și-n portbagaj avea o groază de pături și perne aranjate ordonat una peste alta și învelite în plastic. Dar ne-am gândit că poate e doar obsedat de ordine, știi? Un tip care face naveta pe distanțe lungi, obsedat de curățenie.
Le zice prietenelor mele: vai, ce mă bucur să vă cunosc. Și mie-mi zice să bag mâna sub scaun, are un cadou pentru ele. La faza asta deja mergeam cu viteză maximă. Era această cutie cu 30 sau 40 de boabe, pe care pictase inscripția „Fetele din BC sunt cele mai tari”. Ceea ce ni s-a părut dubios, dar nu periculos, na.

Cred că de-abia trecusem de Malakwa, când a început să vorbească despre cum vrea el să ne arate o cabană la pădure și tot încerca să iasă de pe drumul principal. Și a ieșit, până la urmă, pe un drum lăturalnic, sub pretextul că voia să ne arate adevărata față a British Columbia. Fază la care ne-am hotărât că s-ar putea, într-adevăr, să murim, și eu m-am hotărât să scot cuțitul, însă se pare că am leșinat cu el în mână, iar prietenele mele m-au tot lovit. Toți aveam aceeași frică de moarte.

În cele din urmă am ajuns la Salmon Arm, unde a virat spre un oficiu poștal, iar noi pur și simplu ne-am dat jos și-am fugit. Am găsit un ofițer RCMP, ne-am dus la ghișeu și am zis că am vrea să raportăm un incident suspect. Considerăm că tipul ăsta ar putea fi un pericol pentru autostopiste. Aveam datele lui, am întrebat dacă poate să-l introducă pe tip în sistem. Mi-a spus, la propriu: „Autostopul e ilegal în British Columbia”. Mi-a zis, practic, că n-o să-și noteze niciun nume sau număr și ne-a amenințat că ne pune sub acuzare. A fost îngrozitor. Cred c-am scrâșnit printre dinți: nu mă mir că dispar atâtea femei în zona asta din BC și-am plecat.

Am fost invitat împreună cu cel mai bun prieten la cabana unui prieten peste weekend și-am adus cu noi un alt prieten. Nu cred că se așteptau să și ajungem, dar au fost suficient de politicoși să ne facă oferta, așa că am sărit într-un autocar spre terminalul de feribot și am ajuns pe Vancouver Island.

Ne îndreptam spre zona Port Alberni, unde am cam rămas blocați câteva ore, până-n punctul în care unul dintre noi devenise aproape isteric. Tocmai începuse să se-ntunece, când am văzut un vehicul care venea în jos pe autostradă și începuse să încetinească. Ne-am gândit instant că e genial, era un Lexus, o mașină mare și frumoasă, așa că ne-am bucurat să ne suim.

Eu am ajuns pe scaunul din dreapta, iar cei doi prieteni ai mei s-au așezat pe bancheta din spate. Din prima clipă am avut un vibe, o chestie de genul Fear and Loathing. Tipul purta costum, dar avea cravata cam desfăcută și părea transpirat și stresat. Am încercat să facem conversație politicoasă, dar el ne tot răspundea cu chestii complet diferite. Ne-a întrebat unde ne ducem, i-am răspuns că mergem spre Port Alberni și dup-aia el n-a mai zis nimic. Apoi, peste un minut, a întrebat din nou unde mergem. M-am uitat în spate la băieți, gen, „ce se-ntâmplă?”

La faza asta, mergeam în plină viteză pe autostradă, cu 100 de kilometri la oră, deci nu era ca și cum puteam să sărim din mașină. Părea să se grăbească. La un moment dat, ne întreabă: „Voi petreceți?” Și întrucât eram tineri, la 20 și un pic de ani, am zis da, sigur. El a zis: „Vă deranjează dacă petrec și eu?” Noi eram, gen, ăă, ce vrei să zici? El zice: „Vă deranjează dacă bag niște ketamină?” și noi eram, gen, da, de fapt ne cam deranjează.

Părea un pic rușinat și șocat. Părea sincer supărat. L-am întrebat: „Ai fost pe ketamină tot acest timp, cât ai mers cu noi în mașină?”, iar el nu prea mi-a răspuns. M-am uitat în spate la ceilalți băieți, am vorbit din priviri și am stat cu ochii pe el. N-am mai vorbit nimic o oră și jumătate după aceea.

Când ne-a lăsat, ne-am asigurat că ne lasă departe de locul unde ne duceam. Nu ne era frică de el, pur și simplu nu voiam să vină să petreacă cu noi.

Acum mai mulți ani, eu și cea mai bună prietenă a mea am făcut o excursie lungă în jurul vârfului sudic din Nova Scotia. Eram la Halifax și am luat un autocar spre periferia orașului. Prima noastră cursă era cu un tip între două vârste, cu un vibe de țăran de pe coasta de est. Vreau să zic că mașina era un papuc cu patru uși.

Părea un pic îngrijorat pentru siguranța noastră, așa că ne-a dat cartea lui de vizită. N-am păstrat-o, dar sunt destul de sigură că jobul pe care-l avea trecut pe ea era „perpelesc porci”, ceea ce era un pic ciudat. Nu-mi amintesc exact ce-a spus, dar a început să ne povestească despre aceste două tipe pe care le luase acum zece ani. Tipele erau excursioniste, plecaseră cu rucsacuri, practic făceau exact ce făceam și noi. A zis că l-a sunat poliția după câteva luni, pentru că cele două femei fuseseră găsite ucise în pădure și aveau la ele cartea lui de vizită.

El a declarat [la poliție] că le dusese cu mașina și le dăduse cartea lui de vizită, în caz că li se întâmplă ceva rău. La faza asta, aveam telefonul deschis și eram gata să sun la 911, doar așa, ca măsură de precauție. Îmi aduc aminte că m-am gândit că dacă se-ntâmplă ceva dubios, puteam să apelez și să audă ce se întâmplă. N-a ieșit nimic, n-a fost niciodată acuzat. Nu cred că el le omorâse, dar se poate s-o fi făcut, nu știm. Nu cred că l-am căutat niciodată.

Nu cred c-a fost o decizie conștientă, dar de la excursia aia, n-am mai făcut niciodată autostopul.

Eram la un concert SNFU, care pe vremea aia era o formație destul de prolifică de punk, la sala Starfish de la Seymour, în Vancouver. Aveam 17 sau 18 ani pe vremea aia, dar era super ușor să intri. Nu-ți cereau buletinul, nu-i interesa. Era vară, pentru că-mi aduc aminte că mi-am luat tura liberă ca să mă duc la concert. Era super plin și toată lumea era transpirată. Stăteam de vorbă cu un tip la coadă la bere, vorbeam și noi despre muzică.

Odată ce s-a terminat concertul, m-am rătăcit de toți prietenii mei la mosheală. Eram destul de praf, așa că am făcut autostopul și a tras pe dreapta tipul cu care vorbisem la coadă la bere. M-a întrebat dacă vreau să mă ia și am zis, frate, da, clar. M-am gândit: „Slavă domnului că nu m-am suit în mașina vreunui dubios.” Părea de treabă, poate îmi făceam un prieten nou.

Îi spuneam pe unde s-o ia, să facă la dreapta pe Boundary sau ceva de genul. Și-apoi ăsta trage pe dreapta și tace pur și simplu. Eu zic, nu, frate, e mai încolo. Pare super stresat de ceva. Îl întreb, ești ok? Ai vreo problemă de sănătate? El zice nu, e-n regulă, și mergem mai departe. Lui Rob cel praf i se pare că se-ntâmplă ceva cam dubios, dar, în fine, mai mergem vreo 5-10 străzi și oprește din nou.

Evită să se uite în ochii mei, pur și simplu se holbează la volan, iar eu îmi fac griji. Îl întreb dacă poate să conducă. Preț de o clipă mă gândesc c-o fi și el la fel de praf ca mine. La urma urmei, ne-am cunoscut la coadă la bere. Începem din nou să mergem și trage pe dreapta a treia oară. Inspiră adânc, se uită la mine și zice: „Dintotdeauna mi-am dorit să sug pula.” Și eu sunt gen, aaaaa, asta se-ntâmplă.

I-am zis că-i mulțumesc și că sunt flatat, dar, nu, sunt absolut în regulă. Mulțumesc, dar, nu, mulțumesc. Și s-a făcut roșu ca racul la față. Eu am zis: hai c-o iau pe jos și am coborât din mașină. Nu eram nici pe departe aproape de casă, iar asta se-ntâmpla pe vremea dinaintea telefoanelor mobile. Retrospectiv, mă simt destul de prost pentru felul în care am reacționat. Tipul ăla probabil și-a făcut coming out-ul cu mine. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu tipul ăla. Dar sper că e fericit, sper că și-a acceptat identitatea și că se simte confortabil cu ea.